Persecutarea atletului constănțean T. Petcu de către Securitate („Cuget Liber” 2015)

FLORENTINA BOZÎNTAN,

Mărturiile constănţeanului acuzat că l-ar fi turnat pe Filimon Sârbu, "erou al comuniştilor",

„Cuget Liber”, Constanța, 23 mai 2015

Un jurnalist independent versus PNL in Romania interbelica (PETRESCU 1933)

<
(...)
Tata l-a poftit jos, a insistat, cind Ladima voia sa stea in picioare:
- Nu, ia te rog loc. Si apoi, indulgent: Domnule Ladima, buna dumitale credinta a fost surprinsa, si azi a aparut in gazeta un articol, despre care, ce sa-ti spun?... sunt uimit.
Ladima, parca suflecat, cu buzele strinse si mustata ridicata:
- Da... care articol?
- Cel cu Caile Ferate... cu furnitura de carbuni.
A precizat de-a dreptul, oarecum bataios:
- Eu l-am scris.
Tata a inceput sa se bilbiie... Si-a ridicat ochelarii negri, i-a pus iar... Nu gasea cuvinte... Cred ca dincolo Gheorghidiu fierbea...
- Sa stii ca n-ai dreptate... Lovesti prin asta in 15 000 de muncitori si intr-o industrie nationala necesara apararii statului.
Ladima fierbea.
- Domnule Vasilescu, e o gluma liberala aceasta industrie necesara statului... Deocamdata vad ca, pentru moment, ii e mai mult necesar statul ei decit statului... Daca s-ar arde pacura, daca s-ar importa chiar carbuni, domnule Vasilescu, statul ar realiza o economie de un miliard anual... Am socotelile in sertar la birou... Acest miliard e bagat in buzunar de citiva escroci, care constituie un consiliu de administratie si clientela lor (presedinte al consiliului de administratie al uneia dintre aceste mine era Nae Gheorghidiu). Nu exista stat in lume mai jefuit decit acest stat romanesc.
- Domnule Ladima... Te inseli... te-nseli grozav. Acolo sunt oameni incercati... cu dragoste de tara...
- O dragoste foarte costisitoare... Cunosc oameni cari si-ar iubi tara si pentru mai putin de un miliard... Domnule Vasilescu... eu nu va inteleg... Ceea ce am admirat la dumneavoastra a fost despartirea de liberali, caci va banuiam dezgustat, fara indoiala, de spiritul lor de jaf in averea statului... Veacul trebuia sa fie - asa am crezut ca doriti - un transeu de protestare impotriva unor metode vechi... O tribuna pentru promovat tot ce e dorinta de reinnoire in moravurile noastre politice... Asa a inteles si publicul si de aceea ne cauta si ne sprijina.
- Domnule Ladima... Domnule Ladima... poate ca ne-am inteles gresit. Dar noi nu luam atitudine nici impotriva lui Ionel Bratianu*, nici a lui Vintila**, nici chiar a partidului.
- Dar parca e cineva care sa vrea asta? Se indoieste cineva de cinstea lui Ionel Bratianu sau a lui Vintila? La urma urmelor nici cu partidul liberal n-am nimic, ca flamura, dar statul lui major e o adunatura de jecmanitori ai statului. Dealtfel, daca nu ne intelegem... e o solutie foarte simpla... Va rog sa primiti demisia mea. Si s-a sculat nervos in picioare, a vrut sa faca un gest, pe urma, prea schematic: Buna ziua.
(...)
>

SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 166.

NOTE M.T.
* Ion I.C. Bratianu (1864-1927) = Fiul liderului liberal Ion C. Bratianu, in a carui guvernare (1876-1888) Romania a devenit indepenenta. Deputat si ministru din 1895. Presedinte al PNL din 1909. Prim-ministru intre 1914-1918 si 1922-1926. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/ion-ic-bratianu-conducatorul-umbra-al-romaniei-interbelice)
** Vintila I.C. Bratianu (1866-1930) = Fratele lui Ion I.C. Bratianu. Deputat si ministru de finante. Autorul devizei liberale ``Prin noi insine``. Prim-ministru in 1927-1928 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/vintila-bratianu-omul-0)

UMOR Ce sunt părinţii voştri?

La şcoală, în prima zi, profesoara întreabă despre meseriile părinţilor.
Gigel:
- Tata e muncitor!
- Atunci stai în prima bancă, Gigel! Aşa spune şi partidul: muncitori, ţărani, intelectuali.
Ionel:
- Tata e măcelar!
- Gigel, treci tu în banca a doua, iar tu, Ionel, în prima bancă!
Faza se repetă cu diverşi copii, cu părinţi cu meserii dintre cele mai interesante. Se ajunge şi la Bulă.
- Tata e la Securitate !
- Atunci, Bulă, tu o să stai în prima bancă! Dar, Bulă, ce face tatăl tău acolo?
- Nu ştiu, aseară l-au luat!


''Cuget Liber'', Fun, Constanţa, 15 iunie 2013

Individualism versus republicanism și socialism în SUA la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...)
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei - îi spuse într-o seară la cină Martin domnului Morse - dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
Dicuția fusese provocată de doamna Morse care, nu fără perfidie, îl ridicase în slăvi pe domnul Hapgood. Martin nu-l putea suferi pe casier și de cîte ori venea vorba despre acest declamator de banalități, i se urca tot sîngele la cap.
-Da - zise Martin - Charlie Hapgood e ceea ce se cheamă un tînăr de viitor, cel puțin așa mi s-a spus. Șis-ar părea că e adevărat. Mai mult ca sigur  că înainte de a muri o să ajungă guvernator al statului California și - cine știe? - poate și membru al Senatului Statelor Unite.
- L-am auzit vorbind în cursul unei campanii electorale. Discursul lui era atît de încîntător de idiot și lipsit de orice originalitate, dar totuși atît de convingător, încît liderii nu pot să nu-l considere un om de nădejde și d e înaltă valoare, iar platitudinile pe care le debitează sînt atît de asemănătoare cu platitudinile cetățeanului d erînd, încît... ei, știți, orice om se simte măgulit atunci cînd iei propriile lui gînduri, le împopoțănezi și pe urmă i le înfățișezi înaintea ochilor.
-Am impresia că ești gelos pe domnul Hapgood, interveni Ruth.
Expresia de dezgust zugrăvită pe chipul lui Martin o scoase din fire pe doamna Morse și o făcu să devină agresivă.
-Desigur, nu vrei să spui că domnul Hapgood e un prost? întrebă dînsa ci o voce de gheață.
- Nu e mai prost decît membrii de rînd ai partidului republican - fu răspunsul -sau, dacă vreți, ai partidului democrat. Sînt toți niște prostănaci cînd nu sînt vicleni, și foarte puțini dintre ei se pot lăuda cu această calitate. Singurii republicani deștepți sînt milionarii și oamenii lor de casă conștienți de treaba pe care o îndeplinesc. Ăștia cel puțin știu care le sînt interesele și cum și le pot satisface.
-Eu sînt republican, spuse domnul Morse într-o doară. Fii bun și spune-mi în ce categorie mă pui.
O! Dumneavoastră nu sînteți unslujitor care nu-și dă seama de rolul ce-i revine.
-Slujitor?
-Da, bineînțeles. Dumneavoastră sînteți avocatul marilor companii. Nu aveți procese de drept muncitoresc sau penal. Veniturile dumneavoastră nu vin de la nefericiții care-și maltratează nevestele sau de la hoții de buzunare. Veniturile dumneavoastră vin de la stăpîniii societății șiomul care hrănește pe altul este stăpînul celui
hrănit. Da, și dumneavoastră le sînteți slujitor. Sînteți interersat în prosperitatea grupurilor capitaliste pe care le slujiți.
Chipul domnului Morse se cam congestionase.
-Îți mărturisesc, stimate domn - spuse dînsul - că vorbești întocmai ca șarlatanii aceia de socialiști.
Atunci Martin făcu observați pomenită mai sus.
-Îi urîți pe socialiști și vă temeți de ei, dar care e pricina? Nu-i cunoașteți nici pe ei, nici doctrina lor.
-În orice caz ideile dumneavoastră sînt foarte apropiate de socialism, răspunse domnul Morse, în vreme ce Ruth privea îngrijorată cînd la unul, cînd la celălalt, iar doamna Morse de-abia își mai stăpînea bucuria pricinuităd e acestă întîmplare din care a r fi putut izvorî mînia domnului și stăpînului ei.
-Dacă afirm că republicanii sînt niște prostănaci și susțin libertatea, fraternitatea și egalitatea nu mai sînt decît niște baloane de săpun care de mult au crăpat, asta nu înseamnă că sînt socialist, zise Martin zîmbind. Dacă pun la îndoială cederile lui Jefferson (1) și ale franțuzului lipsit de spirit științific care l-a influențat, prin asta nu am devenit socialist. Vă rog să mă credeți, domnule Morse, că dumneavoastră sînteți mai aproape de socialism decît mine, care sînt dușmanul lui declarat.
-De data asta te ții de glume, fu tot ce putu răspunde celălalt.
-Nici vorbă așa ceva. Sînt cît se poate de serios. Dumneavoastră încă mai credeți în egalitate și totuși munciți pentru prosperitatea marilor companii, iar marile companii sînt din zi în zi mai ocupate cu înmormîntarea egalității. Mie îmi spuneți că sînt socialist fiindcă neg existența existența egalității și afirm tocmai idealul dumneavoastră de viață. Republicanii sînt dușmanii egalității, cu toate că ceimai mulși dintre ei luptă împotriva egalității fluturînd mereu acest cuvînt ca o lozincă. În numele egalității lichidează egalitatea. Asta este pricina pentru care am spus că sînt niște prostănaci. În ceea ce mă privește, sînt un individualist. Cred că la fugă cîștigă cel ma iute de picior și la trîntă cel care e mai tare. Acest este cel mai de seamă lucru pe care l-am învățat de din biologie, sau cel puțin îmi închipui că l-am învățat. După cum v-am spus, eu sînt individualist, iar individualismul este vrăjmașul ereditar și etern al socialismului.
-Dar te duci totuși la mitingurile socialiștilor, izbucni domnul Morse.
-Bineînțeles, exact așa cum o iscoadă se duce în tabăra vrăjmașului. Altfel cum ai putea afla ceva despre dușman ? De alminteri îmi face și o deosebită plăcere. Sînt niște vajnici luptători și, indiferent dacă au sau nu dreptate, sînt oameni citiți. Oricare dintre ei știe ceva știe mai multă sociologie și se descurcă în științe mai bine decît orice cavaler de industrie. Da, am fost la vreo cinci sau mitinguri de-ale lor, dar asta n-a putut să mă preschimbe în socialist tot așa cum nici un discurs al domnului Hapgood nu mă poate trnasforma în republican.
-Cu toate acestea, zise domnul Morse cu glas moale, cred că înclini spre socialism.
„Doamne-Dumnezeule - își zise Martin în sinea lui - ăsta hbar n-are despre ce anume e vorba. N-a priceput o iotă din tot ce i-am spus. Oare ce-o fi făcut cu toată educația pe care a primit-o prin școli?”
Și astfel, în cursul dezvoltării personalității sale, Martin se trezi față în față cu morala economică sau mai bine zis cu morala de clasă care în ochii lui deveni repede un monstru înspăimîntător. Personal, el rămînea un moralist intelectual, dar concepțiile morale ale celor din jurul lui, alcătuite dintr-un talmeș-balmeș de considerații economice, metafizice, sentimentale și din manifestări ale spiritului de imitație, i se păreau mult mai respingătoare decît banalitatea emfatică.
(...)

(1) Thomas Jefferson (1743-1826), om politic american, autorul Declarației de Independență a SUA (1776), ale cărui idei au fost puternic influențate de concepțiile marelui iluminist francez Jean jacques Rousseau (1713-1778), la care se face aluzie mai de parte în text.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 314-318.

Dezbateri publice în orașul american Oakland la începutul secolului XX (LONDON 1909)

<
(...) I se întîmpla ca într-o singură zi să ia cunoștință de probleme de economie, de industrie și de politică. Trecînd o dată prin City Hall Park, observă un grup de oameni, iar în mijloc vreo cinci sau șase care, pătimași și aprinși la față, discutau cu glas tare. Se amestecă printre ascultători și din gura acelor filozofi populari auzi o limbă cu totul nouă. Unul dintre ei era vagabond, altul agitator sindicalist, altul student în drept, iar ceilalți studenți vorbăreți. Atunci auzi pentru prima oară despre socialism, anarhism și impozit unic (4), de-abia atunci află că existau pe lume filozofii sociale vrăjmașe. Auzi sute de termeni tehnici, cu totul noi pentru el, aparținînd unor domenii ale gîndirii niciodată atinse în puținele lui lecturi. Din pricina asta nu avea cum urmări prea îndeaproape argumentațiile și nu putea decît bănui sau presupune ideile învăluite în astfel de expresii ciudate. Tot acolo se mai afla un chelner cu ochi negri care era teozof (5), un muncitor bătrîn care îi punea pe toți în încurcătură, susținînd o ciudată filozofie potrivit căreia tot ce există este bine alcătuit (1) și un alt bătrîn care sporovăia întruna despre cosmos și despre atomul-tată și atomul-mamă.
(...)

(4) Economiștii burghezi cunoscuți sub numele de fiziocrați considerau că numai agricultura era izvor de avuție. Pornind de aici, ei cereau ca industriașii să fie scutiți de impozite, singurul impozit (impozitul unic) admis de ei fiind cel asupra produselor agricole.

(5) Adept al teosofiei, adică al unei pseudoștiințe cu un caracter dintre cele mai obscurantiste, care propovăduiește „cunoașterea divinității” prin realizarea  unei comunități nemijlocite cu „lumea transcendentatală”.

(1) Probabil o aluzie la cunoscuta teză a filozofului german Leibnitz (1646-1716), conform căreia „totul este cum nu se poate mai bine, în cea mai bună dintre lumi”.
>

SURSA
Jack London, Martin Eden, trad. D. Mazilu, ed. Cartea Românească, București, 1984, p. 70-71.

Revoluţie în Franţa postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Cartea, scrisă la persoana întâi, are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă. Dar în oraş încep confruntări armate pe scară largă care se apropie de cartierul şi restaurantul unde îşi ia masa de obicei.

<(...)
Într-o zi la ora unu, cînd tocmai luam masa la restaurant, am văzut un altul, care venea cu carabina în bandulieră. Cea mai mare parte a clienţilor de-abia l-au băgat în seamă şi au continuat să prânzească. Alţii, cîţiva, l-au înconjurat la tejghea. El a cerut un anason. Ceilalţi la fel. Venea de la luptă. Vorbea tare. Era privit şi ascultat cu respect. Îşi expunea motivele participării sale, motive care mi se păreau justificate. Nici eu nu eram de acord cu lumea. Vorbea despre societate. Gesticula mult. Era aţîţat şi se înfierbânta pe măsura ce vorbea. Ceilalţi, cinci bărbaţi şi o femeie, dădeau din cap în semn de aprobare. Femeia, scundă, slabă, plină de nerv, negricioasă, spunea că trebuie să se termine odată.
-Din fericire mai există încă bărbaţi, striga ea, întorcându-se spre cei care şedeau la mese şi care nu păreau s-o audă sau se prefăceau că n-o aud.
În micul grup care îl înconjura erau doi muncitori cu salopete. Ceilalţi doi erau probabil mici funcţionari de vîrstă mijlocie. Unul dintre ei se bătuse într-o ţară pe care mă gîndeam că aş putea s-o identific cu Sardinia. Ultimul, un bătrînel cu barbişon alb, fusese în tinereţe anarhist. El n-ar trebui ca lucrurile să fie lăsate aşa:
-Pe vremea mea, adăugă el, încă de pe vremea mea...
-Într-adevăr, întărea omul cu carabina, acum ori niciodată...
-Îi vom face să înţeleagă.
-Lucrurile trebuie să se schimbe, zise unul dintre cei doi muncitori bînd dintr-o singură înghiţură restul băuturii de anason.
Patronul oferi un rînd, pe care ceilalţi îl acceptară.
-Situaţia asta nu mai poate dura, exclamă luptătorul.
Şi eu nu gîndeam că nu mai poate dura.
-Cu băieţi ca voi..., zise unul dintre cei doi funcţionari.
-Trebuie să se meargă până la capăt, rosti anarhistul. Ah, dacă aş avea vîrsta voastră!
-O ţară de trîntori... continuă luptătorul.
-Sîntem sătui pînă-n gît de ei, zise femeia.
-Ah, aşa-i, au rostit toţi în cor... Nu merită decît dispreţ.
-Dispreţul nu e suficent.
-Trebuie să terminăm, zise altul.
-Vor fi eliminaţi, zise luptătorul, va fi mai bine pentru toţi,
-Ai dreptate.
-Noi vom fi drepţi, mai adăugă luptătorul. Justiţia e aspră, îşi vor da seama de asta.
-Toţi cei care se lăfăie în dezmăţ şi nedreptate.
-Sînt inconştienţi.
-Nu mai inconştienţi decît ăştia.
Luptătorul se întoarse spre mesele noastre. Am avut impresia că mă viza pe mine în mod deosebit. El deschise gura. Nu ştiam unde să mă ascund. Apoi l-am auzit:
-Toate astea te fac să-ţi fie foame. Am un gol în stomac.
Bătrînul cu barbişon i-a propus să ia masa la restaurant împreună cu el şi cu celelalte cinci persoane care îl înconjurau. Întorcîndu-se spre grup, luptătorul refuză:
-Mi-ar fi făcut plăcere, zise el, dar nevastă-mea mă aşteaptă cu masa. Nu vreau s-o fac să se neliniştească. Şi apoi aş vrea să mă odihnesc puţin. La ora trei trebuie să mă întorc la baricada mea.
El strigă mîna să salute şi strigă:
-Jos sticleţii!
-Jos sticleţii, i se răspunse, apoi lupătorul se îndreptă spre uşă, urmărit de privirile micului grup. L-am văzut în stradă, prin geam. Mergea cu o figură încrîncenată.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacaecscu, ed. Albatros, Bucureşti, 1992, p. 90-92.

Societatea franceză postbelică (IONESCU 1973)

În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), exilat din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar al unei mici firme pariziene, care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi se pensionează, meditând apoi asupra vechii şi noii lui vieţi.

<(...)
Am aruncat o privire rapidă peste articolele de politică internă şi  internaţională. Am aflat, încă o dată, că în ţară oamenii nu se înţelegeau, că nemulţumirea ţăranilor creştea, a muncitorilor de asemenea, la fel ca a personalului, a meşteşugarilor şi negustorilor. Se putea observa că poliţia se săturase şi ea, agenţii ameninţând că vor ocupa ministerele. Intelectualii erau înfuriaţi. Studenţii, de asemenea, pentru că nu voiau să lucreze sau pentru că nu era de lucru  pentru ei şi pentru că era posibil să nu-ţi găsească serviciu după terminarea studiilor grele, plicticoase, inutile sau dimpotrivă, atât de interesante şi indispensabile progresului umanităţii, încât trebuiau remunerate cu mult mai bine. Ei n-ar avea deci recunoaşterea pe care o meritau în această societate care nu valora, totuşi, nimic. În legătură cu acest subiect gândeam la fel, dar motivele mele nu erau aceleaşi cu ale lor: societatea nu poate fi fondată pe nici o morală, pe nici o religie, condiţia existenţială a omului este, în sine, social şi extrasocial, inadmisibilă. Nu citesc niciodată articolele teoretice pînă la capăt.
(...)>

SURSA
Eugen Ionescu, Însinguratul, edit. Albatros, Bucureşti, 1990, p. 52.

Economia capitalistă engleză în timpul războiului cu Franța împăratului Napoleon I (C. BRONTE 1849)

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiune se petrece  în regiunea nordică Yorkshire, în 1811-1812, în contextul prelungitului război pentru hegemonie europeană cu Franța republicană și apoi imperială napoleoniană (1793-1815). Tînăra Shirley Keeldar, orfana moștenitoare a unei averiu substanțiale, discută cu Robert Gerard Moore, tânăr industriaș textilist, despre impactul războiului și a noilor mașini-unelte performante asupra situației fabricii și muncitorilor acestuia.

<Fondul sporea mereu. Datorită exemplului dat de domnișoara Keeldar, eforturilor susținute ale celor trei preoți și sprijinului eficace deși tăcut al ajutoarelor-locotenent celibatare și cu ochelari, Mary Ann Ainley și Margaret Hall, se strînsese o sumă frumoasă; fiind administrată cu socotință, izbuti deocamdată să ajute ăn mare măsură și să ușureze suferințele șomerilor săraci. Regiunea părea să se fi mai liniștit; în ultimele două săptămâni nici-o postăvărie nu fusese devastată; nici o acțiune condamnabilă împotriva vreunei sau vreunui conac nu avusese loc în cele trei parohii. Shirley spera că răul pe care dorise să-l evite fusese aproape înlăturat și că furtuna amenințătoare trecuse; avea convingerea că odată cu apropierea verii afacerile se vor înviora - totdeauna se întîmpla așa; și pe urmă, războiul acesta epuizant nu putea să dureze la nesfîrșit: trebuia să vină și pacea într-o bună zi; iar odată cu pacea cît de mult avea să se învioreze comerțul.
Cam acesta era sensul obișnuit al observațiilor comunicate arendașului său, Gerard Moore, ori de cîte ori se întîlnea cu el într-un loc unde puteau sta de vorbă, iar Moore o asculta tăcut - prea tăcut ca să se poată declara mulțumită. Și-atunci, prin privirile ei nerăbdătoare îi cerea ceva mai mult - vreo explicație, sau cel puțin o observație în plus. Zîmbind în felul lui caracteristic, cu acea expresie care dădea gurii o tentă deosebit de agreabilă, în vreme ce fruntea îi rămînea la fel de gravă, îi răspundea că și el însuși credea că în natura limitată în timp a războiului; că într-adevăr pe acest fapt își întemeia și el speranțele, pe asta se bazau și speculațiile lui.
-Fiindcă știi bine, urmă el, că astăzi lucrez la Hollow s Mill bazîndu-mă în întregime pe speculații: nu vînd nimic; nu există piață pentru mărfurile mele. Fabric pentru o zi viitoare: mă pregătesc să trag toate foloasele de pe urma primei deschideri ce se va ivi. Acum  trei luni treaba asta nu mi-ar fi stat în putință; epuizasem atît creditul cît și capitalul; și știi foarte bine cine mi-a venit în ajutor, din mîna cui am primit împrumutul salvator. Cu puterile oferite de acest împrumut, am acum posibilitatea de a continua jocul acela temerar pe care, cu cîtăva vreme în urmă, măp temeam că n-o să-l mai pot juca. Știu bine că în cazul cînd pierd mă așteaptă ruina totală și la fel de bine îmi dau seama cît de îndoielnic este succesul în jocul acesta; dar sînt foarte bucuros; atîta vreme cît pot să fiu activ, atîta vreme cît pot să mă zbat, pe scurt: atîta vreme cît nu mi-s mîinile legate, mi-este cu neputință să fiu deprimat. Un an, ba ce spun, numai șase luni de domnie a ramurii de măslin, și sînt salvat; fiindcă, așa cum spui, pacea va da un impuls comerțului. În privința asta ai dreptate; dar dacă e vorba despre liniștea restabilită în regiunile noastre - ca și despre permanența efectelor salutare ale fondului dumitale de binefacere - aici mă îndoiesc. Ajutorul dat prin filantropie n-a izbutit încă niciodată pînă acum să potolească clasa muncitoare - niciodată nu i-a cîștigat recunoștința; nu stă în firea omenească s-o poată face. După cîte cred eu, dacă lucrurile ar fi orînduite așa cum se cuvine, ei n-ar fi trebuit să se afle în situația de a avea nevoie de acel sprijin umilitor; și muncitorii o simt; și noi am simți-o dacă am fi în locul lor. Și pe urmă, cui ar trebuie să fie recunoscători? Dumitale - clericilor, poate, dar în nici un caz nouă, proprietarilor de fabrici. Pe noi ne urăsc mai cumplit decît oricînd. Și în afară de asta, nemulțumiții de aici au legături cu nemulțumiții din alte părți. Nottingham e unul din cartierele lor generale, Manchester altul, Birmingham un al treilea. Subalternii primesc ordine din partea superiorilor, fiindcă în privința disciplinei stau foarte bine. Nici o lovitură nu e dată fără matură chibzuință. Pe căldurile cele mari, s-a întîmplat să vezi zi de zi cerul acoperindu-se de nori amenințători, și totuși noapte după noapte norii se împrăștiau și soarele răsărea în liniște; primejdia însă nu dispăruse, doar se amînase; furtuna care amenințase atîta vreme cu siguranță că se va dezlănțui pînă la urmă. Iată o analogie între atmosfera morală și cea fizică.
(...)
>  


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 303-305.

Dimensiunea socială a capitalismului vest-european la începutul secolului XIX (C. BRONTE 1849)

În 1849, scriitoarea englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812 în regiunea nordică Yorkshire, când Anglia se afla în plină revoluție industrială declanșată în secolul anterior. Personajul principal masculin, tânărul industriaș textilist Robert Moore, discută situația socială cu Joe Scott, unul dintre muncitorii săi de încredere, în așteptarea noilor utilaje cu care spera să mărească producția, dar care ar fi dus la concedierea unei părți a muncitorilor.

<- (...) Va să zică nu sîntem la pămînt, așa-i patroane? strigă Joe.
-Nici de doi bani, mon garcon - adică băiatule - hai, scoală-te și să dăm o raită prin fabrică pînă nu vin lucrătorii, că vreau să-ți arăt ce plănuiesc pentru viitor. Totuși o s-avem mașinile, Joseph; ai auzit vreodată de Bruce (2)?
-Și de păianjen? Da, cum să nu: am citit și eu istoria Scoției și se-ntâmplă să știu în privința asta cît și dumneavoastră; și după cîte pricep vreți să spuneți că n-o să vă dați bătut.
-Așa e.
-Aveți cumva bani lăsați acolo, în țara dumneavoastră? întrebă Joe în vreme ce își strîngea lucrurile cu care își improvizase culcușul și le punea la locul lor.
-În țara mea! Care-i țara mea?
-Cum care? Franța - nu?
-Nu Franța, asta în nici un caz. Întîmplarea că francezii au cucerit Anversul, unde m-am născut eu, nu mă face deloc franțuz.
-Atunci Olanda?
-Nu sunt nici olandez: acuma confunziu Anversul cu Amsterdamul.
-Flandra cumva?
-Mi-e silă de ce vrei tu să lași să se-nțeleagă, Joe! Eu - și flamand! Am eu mutră de flamand? -nasul butucănos și proeminent, fruntea îngustă și teșită, ochii albaștri spălăciți, „à fleur de tête (1)? Sînt cumva numai trup și picioare deloc, așa cum arată un flamand? Dar tu nici nu știi cum arată - neerlandezii ăștia. Joe, eu sînt din Anvers: maică-mea a fost de acolo, deși se trăgea dintr-un neam franțuzesc, pricină pentru care vorbesc eu franțuzește.
-Dar taăl dumneavoastră a fost din Yorkshire, de unde iese că și dumneavoastră sunteți puțintel de pe-aici; și oricine poate să vadă că sînteți din sîngele nostru, dornic să faceți bani și să mergeți mereu înainte cum sînteți.
-Joe, ești cam porc-de-cîine; dar eu am fost dintotdeauna deprins, încă din tinerețe, cu obrăznicia asta țărănească: la classe ouvrière - așa se spune în Belgia muncitorilor - se poartă brutal cu patronii lor; și prin brutal, Joe, vreau să spun brutalement, ceea ce, probabil, tradus exact ar suna grosolan.
-În țara asta noi spunem deschis ce avem pe suflet; iar preoții ăștia tineri și domnii cei mari de la Londra e mirați că sîntem neciopliți, da' nouă ne merge la inimă să le dăm pricină de mirare și ne veselim de-a mai mare hazul cînd îi vedem cum holbează ochii cît cepele și-și întind mînușițele, de parcă le-ai azvârli cu gunoi în față, și pe urmă să-i auzim cum zic mușcîndu-și vorbele alea scurte: „Vai! Vai! Ce sălbatici! Ce blestemați!”
-Și sînteți sălbatici, Joe; doar n-oți fi crezînd că sînteți civilizați, nu-i așa?
-Ei, ața și așa, așa și-așa, patroane. Eu zic că noi ăștia, lucrătorii de prin fabrici de-aici din nord sîntem mult mai deștepți și știm mult mai multe decît știe fermierii ăia din sud. Negoțul ne ascute mintea; iar cei de e mecanici, ca mine, e siliți să gîndească. Știți dumneavoastră? Tot scotocind eu la mașinării și altele dintr-astea, am ajuns să mă deprind ca atuncea cînd văd ceva să caut și care-i pricina, și deseori zăbovesc multă vreme la asemenea treburi; ba a mai început să-mi placă să și citesc și-s dornic să aflu ce-or fi avînd de gînd ăia de zice că ne guvernează să facă pentru noi și cu noi; și e alții încă mai deștepți ca mine; mulți sînt printre flăcăii noștri unsuroși de miroase a păcură, și dintre vopsitorii cu pielea ba albastră, ba neagră e mulți de au capul cît banița și sînt în stare să-ți lămurească ce zice într-o afurisită de aia de lege, la fel de bine ca și dumneavoastră sau bătrînul de Yorke, da' mai e și unii de nu prea ne au la inimă, cum e Christopher Sykes de la Whinbury și scandalagii cu gură mare ca diaconul ăsta al lui Helstone, Peter Irlandezul.
-Știu, Scott, tu te crezi băiat deștept.
-Ei, mă descurc și eu; mă pricep săspun care-i brînză și care-i cretă, și înțeleg destul de limpede că m-am folosit de prilejurile care mi-au ieșit în cale, mult mai bine decît socotesc unii de primprejurul meu; numa' că în Yorkshire e acuma mii de oameni la fel de buni ca și mine, și vreo doi-trei încă și mai de nădejde.
-Ești un om tare de ispravă - un flăcău minunat; dar ți s-a cam suit la cap, începi să semeni cu un nătărău înfumurat cu toate balivernele astea ale tale, Joe! Nu trebuie să crezi că dacă ai ajuns să ciugulești cîteva cunoștințe de matematici practice, și ai aflat unele fleacuri din elementele chimiei, uitîndu-te în fundul căzilor de vopsit, acuma ești un savant neluat în seamă; și nu este cazul să presupui că dacă afacerile nu merg totodeauna ca pe roate, iar tu, și alții de-o seamă cu tine, mai rămîneți cîteodată și fără lucru și fără pîine, din pricina asta categoria voastră e o clasă de martiri și întreaga formă de guvernămînt sub care trăiți e bună de aruncat la gunoi. Ba mai mult de atîta, nu este cazul să lași nicii o clipă să se înțeleagă că toate virtuțile s-au refugiat în colibe și au părăsit pentru totdeauna casele cu acoperiș de ardezie. Să afli de la mine că urăsc din toată inima soiul ăsta de prostii, fiindcă știu foarte bine că omul este om oriunde s-ar afla, fie sub acoperiș de țiglă, fie sub acoperiș de paie, și că în orice făptură omenească, atîta vreme cît mai răsuflă, viciul și virtutea se găsesc întotdeauna amestecate, în proporții mai mari sau mai mici, iar proporțiile astea nu sînt hotărîte de ranguri. Am întâlnit nemernici care erau bogați și am întîlnit nemernici care erau săraci, după cum am întîlnit și nemernici care nu erau nici bogați și nici săraci, dar împliniseră dorința Agarei (1) și trăiau într-o bunăstare modestă și voioasă.

(2) Robert Bruce (1274-1329), rege al Scoției, care l-a învins în 1314 pe Eduard al II lea al Angliei.
(1) Bulbucați (fr.).
(1) Personaj biblic, sclava lui Abraham și mama lui Ismael. Izgonită împreună cu fiul ei în pustie, s-a rugat atît pînă cînd un înger le-a arătat un izvor și astfel l-a putut scăpa de la moarte pe Ismael.
>


SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, I, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp.60-63.

Problemele sociale ale Suediei secolului XIX în presă (STRINDBERG 1879)

<
(...)
- În primul rînd trebuie să vă rog să nu mă mai numiți asesor, reluă convorbirea tînărul, pentru că n-am fost niciodată  decît copist temporar și de altfel, începînd de azi s-a terminat și cu asta și la urma urmei sînt doar domnul Falk.
- Ce lovitură!
Domnul Struve arăta de parcă ar fi pierdut o cunoștință de preț, dar rămase binevoitor.
- Dumneavoastră, care sînteți om cu vederi liberale...
Domnul Struve încercă să ia cuvîntul, dar Falk continuă:
- V-am solicitat în calitate de colaborator al liber-cugetătorului Scufița Roșie.
- Mă rog, poftiți, sînt doar un colaborator atît de neînsemnat...
- Am citit articolele dumneavoastră vehemente în problema muncitorească și în toate celelalte chestiuni ce ne stau pe inimă. Sîntem acum în anul III*, cu cifre romane, pentru că reprezentanța noastră națională** se întrunește pentru a treia oară și în curînd ne vom vedea speranțele realizate. Am citi în Prietenul țăranilor excelentele dumneavoastră biografii ale oamenilor politici, oameni din popor, care, în sfîrșit, pot exprima ce au pe suflet; sînteți un om al progresului și vă stimez foarte mult!
(...)
>

SURSA
August Strindberg, Salonul roșu, trad. C. Papadopol, ed. Marc, București, 1972, pp. 8-9.

NOTE
* Asemănarea cu calendarul adoptat de republica franceză proclamată în 1792.
** Parlamentul modern rezultat din alegeri democratice.

Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin (WERTH 1998)

Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Lenin la Stalin, trad. & cuvânt înainte & note F. Constantiniu (ed. II, Paris, 1998), Corint/Istorie universală – Microsinteze – 3, București, 2000, 143 p.

5 Prefață - Florin Constantiniu

9 Introducere

11 Capitolul I Anii de supraviețuire și de formare (1918-1921)
I. Instituționalizarea bolșevismului

1. Primele decrete

2. Dictatura politică, dizolvarea Adunării Constituante și slăbirea sovietelor
II. De la Brest-Litovsk la războiul civil

1. Brest-Litovsk: iluzia unei păci

2. Desfășurarea războiului civil
III. „Comunismul de război”

1. O economie etatizată, o societate mobilizată

2. Dictatura politică, militarizarea, teroarea

3. Comunismul de război și victoria regimului

IV. Criza „comunismului de război” și cotitura din martie 1921

1. Răscoale țărănești, regresiune economică, arhaizare socială

2. Schimbări în Partid și criza acestuia

3. Insurecția de la Kronstadt (februarie-martie 1921)

4. Congresul al X lea: o cotitură decisivă

36 Capitolul II Anii NEP-ului (1921-1928)
I. Dezbaterea asupra federalismului și formarea URSS

II. „Alianța muncitoresc-țărănească”: dezbateri teoretice și realități economice
1. Premisele teoretice și dezbaterile privind căile de dezvoltare

2. Ambiguitatea și incoerența NEP-ului

III. Luptele politice pentru putere (1922-1927)
1. „Ultima bătălie a lui Lenin” (1922-1923)

2. Primele lupte pentru putere (1923- ianuarie 1924) 

3. Moartea lui Lenin, începuturile cultului, însușirea moștenirii (1924)

4. A doua înfrângere a lui Troțki și ruptura „troikăi” (1924-1925)

5. „Opoziția unificată” și înfrângerea politică a lui Troțki (1926-1927) 

IV. Sfârșitul NEP-ului (sfârșitul lui 1927 - sfârșitul lui 1929)

1. „Criza colectărilor” din iarna 1927-1928

2. Înfrângerea „opoziției de dreapta”

3. Fuga înainte

59 Capitolul III Anii 1930, un deceniu hotărâtor
I.„Marea cotitură” (1929-1933)

1. Colectivizarea agriculturii

2. Primul plan cincinal: industrializarea, revoluția culturală și socială

3. Partidul în fața „Marii cotituri”
II. Ruptura și complotul (1934-1939)

1. De la Congresul al XVII lea la asasinarea lui Kirov 

2. Creșterea tensiunilor (începutul lui 1935-septembrie 1936)

3. „Ejovșcina” (sfârșitul lui 1936- sfârșitul lui 1938)

III. Bilanțul unui deceniu decisiv

1. Crearea unu model de dezvoltare

2. O societate destructurată

3. Stalinismul 

84 Capitolul IV URSS în relațiile internaționale (1921-1941)
I. Marile orientări ale politicii externe sovietice în timpul NEP-ului

1. Germania, un partener privilegiat în Europa

2. Relații dificile cu Marea Britanie și Franța

3. China, un partener privilegiat în Asia
II. Lupta împotriva „social-fascismului” și „agravarea contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

1. Congresul al VI lea al Kominternului: o cotitură majoră

2. Mitul „agravării contradicțiilor interimperialiste” (1928-1933)

3. Spre o diversificare a relațiilor diplomatice

III. URSS în jocul „securității colective” (1934-1939)

1. „Noul curs” al diplomației sovietice 

2. URSS și războiul din Spania 

3. Falimentul „securității colective”
IV. Pactul germano-sovietic și expansionismul sovietic

1. Pactul germano-sovietic

2. „Protocolul secret” în aplicare

3. Degradarea relațiilor germano-sovietice

100 Capitolul V URSS în război (1941-1945)
I. Invazia nazistă

1. Planul „Barbarossa”, succesul și limitele „Blitzkrieg”-ului

2. „Armata Roșie asasinată”

3. Evacuare, reconversiune și solidaritate aliată
II. Cotitura în război (vara 1942 - vara 1943)

1. Înfrângerile sovietice din vara lui 1942

2. Stalingrad și Kursk: două victorii sovietice decisive
III. Pentru a înțelege revirimentul sovietic

1. Reconversiunea economiei sovietice și consecințele sale

2. Rolul ajutorului aliat

3. Barbaria nazistă și eșecul „Ostpolitik”-ului

4. Patriotism, slăbirea controalelor și consens social
IV. Spre victorie (vara 1943 - mai 1945)

1. Conferința de la Teheran

2. Ofensiva sovietică în anul 1944

3. Conferința de la Ialta și victoria

117 Capitolul VI Stalinismul desăvârșit
I. Revenirea la modelul antebelic și întărirea controalelor

1. Revenirea la modelul antebelic

2. Întărirea controalelor și represiunea

II. URSS în relațiile internaționale postabelice

1. Noul climat din Europa: de la Potsdam la conferința de la Paris (iulie 1945-iulie 1947)

2. Bipolarizarea și războiul rece

3. Ruptura sovieto-iugoslavă și consecințele ei

4. Războiul rece la apogeu

III. Stalinismul desăvârșit

1. Trăsăturile specifice ale structurilor de putere

2. Conflicte și alternative politice

3. Ultimul complot

134 Concluzii

137 Bibliografie

coperta IV

Apariția Istoriei Uniunii Sovietice a lui Nicholas Werth în versiune românească reprezintă, în egală măsură, un eveniment științific și cultural: științific, întrucât oferă, într-o lucrare de sinteză, „ultimul cuvânt” al cercetărilor de sovietologie; cultural, întrucât pune la îndemâna publicului cititor din țara noastră - într-o expunere de mare accesibilitate - elementele absolut necesare culturii politice a celui ce dorește să înțeleagă ce a fost regimul comunist, de a cărui moștenire - judecând după dificultățile tranziției - ne separăm atât de încet și de anevoie.

„Țăranul român între disperare și speranță” („TOMIS” 1993)

 ?, Țăranul român între disperare și speranță, „Tomis”, Constanța, nov. 1993

(...)

Locul vechiului sistem agricol l-a luat modelul sovietic. Au apărut întovărășirile, GAS, GAP și SMT, replica românească a colhozurilor și sovhozurilor. Decizia politică a trecut înaintea celei economice și s- a substituit legilor pieții. Voluntarismul a devenit o practică decizională curentă.

Exodul populației rurale

Comparând la fiecare plenară și congres socialismul cu capitalismul, liderii comuniști și-au propus să desființeze și țăranul. Ocupa o pondere mult prea mare în structura socială a țării, nu își prea modela conștiința după cea a clasei muncitoare, iar forța sa productivă era mai prejos decât cea a fabricilor. Drept urmare a fost declarat cel de-al doilea șoc istoric din viața „aliatului” muncitorimii, industrializarea. Conform directivelor de partid, au apărut, în tot locul, fabrici și uzine, iar alături de ele infrastructura noilor așezări muncitorești. Pentru a finanța această politică, „satârul” prețurilor și impozitelor, dirijat de planificarea centralizată, tăia porții mari din drepturile țăranilor, dirijându-le spre industrie. Semnificativ în acest sens este faptul că Anuarul statistic al RSR publica structura costurilor de producție din industrie, dar omitea să redea și situația din agricultură. Se evita cunoașterea adevărului despre politica de falimentare a agriculturii.

Țăranului i-a fost confecționat, de liderii comuniști, un statut inferior în raport cu cel al orășanului: fără pensie, fără alocație, fără sporuri pentru muncă grea, fără asigurări sociale, fără concedii plătite, fără locuință din fondul de stat, plătind bunurile de strictă necesitate, achiziționate în magazinele sătești, la prețuri superioare celor practicate pe piața orașului.  Decalajul dintre viața rurală și cea urbană, dintre drepturile agricultorului și ale muncitorului a generat un masiv exod al populației spre industrie. Rând pe rând, sătenii, care s-au simțit în putere, au plecat spre fabrici. Unii și-au trimis copiii. Alții au plecat cu întreaga familie, vânzându-și casele și grădinile pe nimic. Unde s-a putut a apărut navetismul, un cordon ombilical între „mama” agricultură și „fătul” industrie, încă netăiat de forcepsul politicii economice comuniste. La sate au rămas bătrânii, femeile și copiii. Profesorii și medicii rurali au început să dispară, colectivitatea sătească fiind tot mai mult lipsită de serviciile statului în domeniile învățământului și sănătății. Agricultura a rămas o sarcină pentru copiii orășenilor, transformați de învățământul superior în agronomi, și pentru insuficientele mașini agricole, construite de o industrie lipsită de forță și mobilitate.

Spre o agricultură făcută de orășeni

Deteriorarea lumii rurale sub raport social, demografic și biologic s-a răzbunat curând. Aratul de toamnă s-a mutat, treptat, semănatul de primăvară mai spre vară, iar recoltatul a continuat să se prelungească, an de an, până la pierderea a 30% din recoltă. Zootehnia a început să aibă pierderi tot mai mari, iar parcul de mașini agricole să se descompleteze. „Bomba” forței de muncă, amorsată de politica de industrializare din anii 60-70, a explodat la începutul deceniului 9, provocând o gravă criză alimentară. Alături de fenomenul de înfometare a populației au rămas neacoperite nevoile de materii prime ale industriei și solicitările exportului.

După încercările nerepetate și nereușite de a inversa curenții migratori, dinspre oraș spre sat, partidul comunist a găsit soluția salvatoare: transformarea orașului în rezervă de forță de muncă agricolă. Treptat, școlile, universitățile, armata, fabricile, instituțiile de cultură și sanitare, alături de pușcării, au preluat funcții agrare. Recoltatul porumbului, cartofului, sfeclei de zahăr, legumelor și fructelor a devenit sarcina orășeanului de toate vârstele și profesiile. Meseriașii și șoferii de industrie au fost transformați în mecanizatori. Muncile câmpului au devenit „blestemul” orășeanului, iar rezultatele - pe măsură.

Nefiind capabil să rezolve problemele alimentare ale populației, dezvoltarea intensivă a agriculturii rămânând un vis, partidul comunist a recurs la soluția creșterii producției agricole pe cale extensivă. S-a adoptat hotărârea măririi  suprafeței arabile prin distrugerea satelor. Numeroase vetre de sat urmau să dispară sub fierul plugului, pentru a face loc lanurilor de porumb și culturilor de cartof. Sătenii, câți mai rămăseseră, erau comasați în comune, devenite un fel de colonii de muncă forțată, cu blocuri de cămin muncitoresc, din care nu se putea evada, căci schimbarea reședinței era limitată drastic, prin lege. România urma să înregistreze cel mai cumplit șoc: ștergerea satelor din geografia sa. În interior, opoziția față de acest plan diabolic era ca și inexistentă, iar mișcarea occidentală pentru stoparea distrugerii leagănului civilizației românești era amplă doar în mass-media, în practică fiind puțin eficientă. Revoluția din decembrie 1989 a sosit la timp pentru a stopa cel de-al treilea șoc istoric.

Pentru mulți pământul e o rană

Opțiunea pentru economia de piață a declanșat procesul de refacere și dezvoltare a proprietății private în România. În agricultură, „șocul de regenerare” a țărănimii, gospodăriei țărănești și satului a fost provocat de Legea fondului funciar. Ea reglementează modul de reconstituire și constituire a dreptului de proprietate asupra pământului agricol. Adoptarea legii, care s-a dorit, în primul rând, o măsură reparatorie, s-a realizat într-un context socio-geografic puternic transformat în anii dictaturii proletare.

Între recensămintele din 1948 și 1992 aproape jumătate din proprietarii pământului și urmașii lor au devenit orășeni.  În unele județe, precum Constanța, procentul este cu mult superior. Legea fondului funciar a stârnit în cei care au părăsit de voie sau de nevoie locurile natale speranțe mari. Unii visează că pământul le va hrăni familiile, iar alții, mai ambițioși, că se vor îmbogăți. Gândul că vor deveni proprietari de pământ i-a pus pe orășeni pe drumuri. Spre comisiile de aplicare a Legii fondului funciar au făcut potecă milioane de locuitori din zonele urbane și rurale. Înscrisurile îngălbenite de vreme, păstrate, așa într-o doară, ca amintiri de familie, au ieșit la lumină. La fel, registrele de înființare a „colectivelor” au fost scoase din praful arhivelor și luate la „puricat”. Și, deodată, pământul a devenit neîncăpător. Săteni și orășeni se trag prin procese, plângerile curg pe la prefecturi. Discordia umblă pe uliță. Bate la poarta rudelor, întunecă privirea noilor veniți care trec pe lângă foștii proprietari, încontrează oamenii cu oficialitățile. Tinerii se văd dați la o parte. Pământul pe care să-și clădească viitorul era prea puțin sau deloc. Ca și cei veniți de pe alte meleaguri, în urmă cu 10-15 ani, goniți de sărăcia din Moldova sau Oltenia, care nu primesc mai mult de 5000 mp, ei se întreabă „Încotro?”. Pentru mulți pământul este o rană. Legea a creat o nouă structură socială: categoriile orășenilor și sătenilor proprietari de pământ și categoria orășenilor și țăranilor fără pământ. O structură cu mari implicații în organizarea agriculturii, în randamentul ei, în asigurarea locurilor de muncă și a mijloacelor de trai, o structură care va marca viața românilor.

Lichidarea CAP un jaf istoric

Avem de a face cu un efect pervers - afirmă sociologul Raymond Bourdon - atunci când doi indivizi (sau mai mulți), urmărind un anumit obiectiv, generează o stare de lucruri neurmărită și care poate fi indezirabilă din punctul de vedere fie al ambilor, fie al unuia dintre ei. Reforma agrară, ca multe alte procese sociale, a generat și ea o serie de efecte perverse.

Anii 1990 și 1991 sunt ani în care s-a înregistrat cea mai gravă și sistematică acțiune de distrugere a bazei materiale a agriculturii, comparabilă cu cea provocată de un război.

Grupuri mari de țărani, sate întregi au jefuit inventarul CAP-urilor, au demolat clădiri și instalații agricole, au pus la pământ livezi și vii, au făcut praf și pulbere sistemele de irigație, au furat animalele fermelor zootehnice. Tot ce nu s-a putut lua de acasă a fost distrus. Lichidarea CAP-urilor s-a transformat într-un jaf colectiv, al cărui impuls l-a dat Legea fondului funciar. Deci, o lege, care se dorea reparatorie, a produs și un efect distructiv. Jefuitorii și-au dat seama mult prea târziu că cei care au pierdut cel mai mult sunt ei înșiși.

Ce motivație a stat la baza unor astfel de comportamente? Sentimentul țăranilor că este corect să-și ia singuri ce li se cuvine, fără să mai aștepte ca altcineva să facă împărțirea. Speranța unora de a se îmbogăți rapid. Teama altora de a nu rămâne fără partea cuvenită. Dorința de a nu lăsa să cadă pe mâna altora ceea ce nu pot lua ei înșiși. Toată această motivație distructivă nu a apărut peste noapte. Ea este un efect al degradării valorilor morale ale comunității  rurale în anii comunismului, când țăranul, tot mai sărac, era obligat să fure ca să trăiască. Legea fondului funciar a constituit scânteia care a declanșat „explozia”, iar anarhia post-revoluționară, caracterizat prin încetarea funcționării mijloacelor de control social, care să descurajeze comportamente antisociale, a întreținut fenomenul distructiv. prin gravitatea și extensiunea sa, acest fenomen reprezintă unul din cele mai mari șocuri recepționate de agricultura românească.

Unde ne duce „trenul” reformei agrare?

Reforma agrară a dezlănțuit un întreg lanț de șocuri social-economice, cu efecte contradictorii. Cu unele țăranul mai face un pas înainte, iar altele îl proiectează înapoi. Privatizarea proprietății funciare a creat o falie în sistemul organizării muncii agricole. Noii stăpâni ai pământului, țărani sau orășeni, au căutat modalități de asociere pentru a-l lucra. Au ieșit la iveală întreprinzătorii, cei gata să-și asume responsabilitatea și riscurile conducerii, dar și câștigurile mai mari. Agromecurile, specialiștii și foștii manageri din sistemul agricol au preluat inițiativa organizării societăților agricole private. Simultan au apărut tensiunile și conflictele generate de acțiunea de regrupare a societății. Structurile organizatorice firave, încă, au generat nemulțumiri între asociați. Monopolul agromecurilor asupra mașinilor și utilajelor agricole, total insuficiente și cu o stare tehnică precară, înveninează raporturile dintre agenții agricoli. Creditele de stat pentru sprijinirea sectorului privat rămân un slogan electoral. Fără bani câmpul nu este lucrat la timp, nu e fertilizat și udat. În fostele IAS-uri corupția rupe bucăți mari din avuția statului și a acționarilor privați. Directori, șefi de fermă și contabili continuă jaful declanșat de acțiunea de lichidare a CAP-urilor. Loviturile sunt recepționate „în plină figură” de producția agricolă, care se prăbușește tot mai mult la „podea”. În 1992 producția de cereale ajunge la 55% din producția anului 1989/, iar numărul ovinelor scade până la 69%.

Și, totuși, în hambarele multor țărani proprietari de pământ, grâul și porumbul sunt îndestulătoare, iar în ogradă s-au înmulțit animalele. Cei care au prin sunt preț mai bun pe piață, au reușit să-și mai construiască un rând de case pentru copii. Statutul de proprietar s-a resimțit în gospodăria țărănească.  Structurile sociale sunt în mișcare. Au apărut argații. Cei care au primit prea puțin pământ sau deloc, umblă din poartă în poartă lucrând pe simbrie și mâncare, cu ziua. Lumea capitalului și-a făcut și ea simțită prezența. Orășenii sau localnicii, care „au dat lovitura înainte sau după revoluție, au cumpărat ferme, clădiri, grajduri, instalații de la fostele CAP-uri , au înălțat brutării, carmangerii, cârciumi, mori, prese de ulei și societăți agricole. Banul și inițiativa privată crează șocuri regeneratoare pentru sistemul economic rural. Reforma a pus satul românesc în mișcare, spre o destinație necunoscută, spre care puțini călătoresc cu clasa întâi, dar toți au o mare speranță.

„Mărgărit” (DEȘLIU)

 Boris Deșliu, Mărgărit, „Tomis”, Constanța

Cam prin 1950 apare la Tribunalul Popular Nicolae Bălcescu din Capitală un ins, Mărgărit, judecător, care intră de îndată și hotărât în anchetele penale: „sabotorii economiei naționale” erau de acum oamenii cărora Mărgărit le hotăra soarta.

Despre Mărgărit cei mai mulți spuneau că e bulgar, alții că e rus, câțiva că e ungur; cred că era ucrainean sau rutean, mai degrabă, nu știa românește cum se cere și avea un accent incert de rutean, cum zic, sau poate de bulgar, rus sau ungur, cum zic ceilalți, dar oricum, fizicul lui te izbea din primul moment: era scurt, îndesat ca un fișic de monezi, bătrân mai degrabă decât matur, tuns mereu nr. 1, nu purta niciodată decât o flanea lucrată rudimentar, groasă, pe gât și nu cred că avea pe dedesubt o cămașă, haina îi era de vigonie, țeapănă, dar mototolită în același timp, pe puncte, cenușie, iar pantalonii, care purtau cu sfințenie urmele vechii lui meserii, de canalagiu, cum știau oamenii, nu văzuseră niciodată un fier de călcat, fiind un model perfect de burlan, iar în picioare cizme scurte de cătană veche, încrețite de drumuri lungi și decolorate de zeama canalelor pe unde Mărgărit își făcuse veacul.

Era, cu o față rotundă și umflată ca un dovleac, sculptată adânc și statornic de vărsat, și avea un fel de buze fosilizate pe obraz, un fel de noduri vechi și iremediabile, iar ochii erau mijiți, un fel de crăpături în obraz pentru puțină lumină; era mereu ras mare, cum se spune; mereu foarte grav, nu vorbea cu nimeni, era mereu tăcut, supărat, nu manifesta niciodată vreun sentiment, era impasibil, vorbind ca și cum ar fi tăcut totuși, vorbind încet și greoi și șoptea mai degrabă decât vorbea; nu cred că știa carte mai mult decât o clasă elementară (poate neterminată) pentru că nu am putut vedea niciodată mai mult scris de el decât iscălitura sa, care semăna cu urma unei ciori murdare pe un câmp de zăpadă. Unii afirmau că scria și citea numai cu majuscule.

Intră, așadar, Mărgărit, care făcuse cursul scurt de 6 luni de judecător (într-o meserie, cum e cea de magistrat, unde ucenicia nu poate fi mai mică de 10 ani în normalitate) într-o ședință penală unde figura un dosar cu 24 de arestați, sabotori, cum îi numea Mărgărit, ascunși, mai zicea, în cooperativă: era vorba de muncitorii unui atelier primitiv de frânghii, care, se vede, erau pe cale să ruineze statul socialist cu sabotajul lor în producție... Pe unul din aceștia îl apăram eu.

Se judeca  procesul; se ascultă cam o sută de martori, după interogatoriile inculpaților, care își recunoșteau monstruoasa lor vină: nu avuseseră cânepă îndestul uneori și trecuseră la o producție fină de plase de borangic, anihilând partea lor de plan cincinal și așa mai departe - și Mărgărit declară procesul terminat și se retrage în deliberare, de unde vine după un sfert de ceas, dovadă că soluția era dată înainte de a se judeca procesul, și Mărgărit începe, în timp ce toată lumea se ridică în picioare, citirea minutei, din care nu prind începutul: „... mica producție... este sortită pieirii... Dependentă de marele capital și înapoiată în comparație cu marea producție... se menține numai printr-o scădere dezastruoasă a cerințelor și printr-o muncă încordată... Fărâmițarea și risipa muncii umane, cele mai îngrozitoare forme de dependență a producătorului, vlăguirea forțelor... a vitelor... a pământului... adepții ei se străduiesc să demonstreze că mica producție este viabilă... să tindă spre burghezie... exploatarea muncii femeilor atinge proporțiile cel ma mari.. rămâne în urma industriei... cu cât producția este mai mică, cu atât mai proastă este componența forțelor de muncă...”.

Și Mărgărit o ține așa, vorbind ca pentru sine, în barbă, preț de două ore, două ore și ceva... Din când în când, ridică puțin vocea și se aude „Lenin a zis” și pe urmă vocea iar cade și nu se mai aude decât mormăiala lui Mărgărit despre Lenin.

Procesul începuse la 8 dimineața și acum era trecut de 8 seara; gardienii, ca și arestații, erau în picioare de la 4 dimineața și, pentru că Mărgărit obliga pe cei din boxă să stea în picioare, acum arestații erau atât de epuizați încât dormeau cu ochii deschiși și se rezemau unul de altul să nu cadă de nesomn; familiile celor arestați, din sală, abia mai puteau urmări desfășurările și din cauza marelui număr de oameni, sala de ședință mirosea acum ca un coteț; noi, avocații, cu un exercițiu îndelung al așteptării în sălile de ședință, stăm pe poziție, ieșind din când în când, totuși, din sală, pentru una sau alta din treburi... Precum se știe, pragul psihic de atenție pentru un intelectual este de două ore, iar pentru un om cu pregătire mediocră, cum erau cei din sală, este de o oră și jumătate - prag ce fusese trecut de mul,t și nimeni nu mai reușea să-l urmărească pe insolitul vorbitor. Sala era, din motive de economie, luminată de doar becuri chioare și o ceață parcă pusese stăpânire peste oameni, în timp ce un miros de sudoare veche, poate de mulțime care-și ținea nevoile, ne anestezia.

(...)

„Pagini despre noul destin românesc” (COMAN 1987)

 Liliana Coman, Pagini despre noul destin românesc, „Tomis”, Constanța, 1987

Cartea de reportaj are, în general,  aceeași soartă cu ziarul unde specia aceasta îți găsește firesc locul - trăiește în strictă actualitate, fără pretenție la gloria eternității. Extrem de puține sunt reportajele care să fi câștigat competiția cu timpul, iar când s-a întâmplat așa, lucrul s-a întâmplat datorită calității literare și nu celor gazetărești. Din această condiție, care aparent dezavantajează reportajul, vine și marea sa calitate: ancorat funciar în cea mai strictă actualitate, el funcționează ca o mărturie, ca un document indispensabil cercetărilor viitoare. Nu numai viitorul își va face însă imaginea despre vremurile noastre plecând (și) de la felul cum ele apar în reportajele de azi, dar noi înșine luăm cunoștință de ce se petrece în jur, nuanțând și completând ceea ce cunoaștem nemijlocit, prin intermediul reportajului cotidian. El este instrumentul prin care reușim să ne apropiem realitatea și să ne-o însușim. Unele curente literare și-au făcut din cultivarea reportajului un scop programatic, pornind tocmai de la faptul că el este incomparabil mai aproape de faptul viu decât ficțiunea, asta cel puțin în datele sale directe, imediat observabile. Că există și în reportaj tehnici, dacă nu de transfigurare, măcar de selecție și organizare a datelor realității, este dincolo de orice îndoială, și acest lucru se vede mai cu seamă atunci când reporterii se hotărăsc să scrie cărți (nu ne referim aici la acel tip de literatură practicat de Truman Capote sau Norman Mailer, numit non-fictional). Ele urmăresc un anumit plan, se constituie dintr-o succesiune de secvențe articulate către reliefarea unui aspect strict determinat al realității. Așa se întâmplă cu volumul lui Ilie Tănasache, Călătorie spre „Fructul soarelui”, apărut la Editura Politică.

Pe lângă metrou, alte mari obiective ale economiei noastre fac obiectul atenției reporterului. Din spațiul gălățean, el alege mai ales cele două vârfuri ale economiei românești: Combinatul Siderurgic și Șantierul Naval, fără să uite însă alte domenii importante, cum ar fi agricultura, de exemplu. Imaginea citadelei metalurgiștilor și constructorilor de nave se alcătuiește treptat, iar autorul are știința să se oprească mai cu seamă asupra detaliului semnificativ, ce dă viață și culoare tabloului. El caută deopotrivă semnele noului (cartea area ca subtitlu: Prin noul destin al României) în tehnică, în procesul de producție ori de proiectare - semnificative sunt secvențele de la ICEPRONAV - cât și în atitudinea oamenilor față de munca lor. Nu întâmplător autorul își alege drept interlocutori muncitori și specialiști exemplari că luptă continuu pentru ideile lor, refuză comoditatea rutinei și conformismul. Desigur că în acest punct, reporterul nu poate ocoli problemele de muncă și de viață ale interlocutorilor săi, cum ar fi aceea a specialiștilor stagiari. Integrarea acestora nu este chiar cel mai simplu lucru cu putință. Or, în această situație, autorul nu se mulțumește doar să constate faptul, ci el își continuă investigația la mai multe nivele, în căutarea unei soluții împreună cu cei direct implicați. Poate n-ar fi fost rău dacă ar fi făcut-o în mai multe rânduri, căci, pe alocuri, reportajele capătă un prea accentuat aer convențional, de dare de seamă festivă, ceea ce scade fără îndoială, credibilitatea și, implicit, calitatea lor.

Dincolo însă de această observație, trebuie arătat că, prin cuprinderea tematică largă (mergând de la cultura viței de vie până la construcția de avioane), prin dorința de a surprinde faptul viu dincolo de crusta aparentă a realității, prin directețea stilului, cartea lui Ilie Tănăsache reușește un portret veridic al noului destin românesc.

„Cronică dobrogeană” (TAVITIAN 1984)

 Simion Tavitian, Cronică dobrogeană, Ed. Politică, București, 1984, 314 p.

5 Cuvânt înainte

9 Pe drumul prefacerilor revoluționare

46 Transformări revoluționare pe meleaguri tulcene

75 Începutul unei epopei

88 Purtătorii ștafetei unei glorioase tradiții muncitorești

97 Constructorii giganților cărăuși ai mărilor

104 Citadela petrochimiei românești

109 Prima poartă spre lume

117 Pe magistrala albastră Dunăre - Marea Neagră

124 O meserie a temerarilor și a temerității

132 Orașul își deschide aripile

138 Cercetările marine în raport cu interesele economiei naționale

149 Preocupări constante pentru nou, pentru eficient

162 La Palas, pe urmele „Lânii de aur”

176 Verticala urbanității

199 Pe noi coordonate revoluționare ale cunoașterii active, creatoare

220 Activistul cultural - propagandist înflăcărat al înaltelor idealuri ale socialismului

248 În slujba omului, a sănătății sale

261 Comori de artă

279 Riviera românească a Mării Negre

287 Vatra arheologică a perenității noastre

Interviu cu Teodor Mazilu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

T. M. - (...) Impostura ia forme dintre cele mai subtile și adeseori escrocii își găsesc un ascunziș comod și invulnerabil în idealuri dintre cele mai mărețe. (...) Satira însă niciodată nu a criticat păcatele evidente. Nu există ironie la adresa hoților și asasinilor. Nu trebuie să confundăm misiunea artei cu cea a justiției. Fiecare derbedeu își face un drapel moral cu care vrea să-și apere interes.

- Intoleranța este o formă a iubirii și a încrederii în puterea individului de autodepășire.

- (...) Iubirea este cîteodată o metodă de a străbate mai scurt drumul pînă la interes.

- (...) Cînd scrie o carte scriitorul nu educă numai pe alții, se educă și pe sine.

- De pildă, în romanul Bariera cred că am dezvăluit, creionînd figura unui muncitor revoluționar, farmecul și integritatea idealurilor comuniste.

G. A. - Vorbiți-mi despre rolul pe care îl joacă satira în  socialism.

T. M. - Într-o societate atît de exigentă moral, rolul satirei crește. (...) În socialism desăvîrșirea morală are putere de lege.

- De cîte ori încep să scriu o carte nouă nu am plăcerea mediocră de a descoperi vulnerabilități umane, ci încred. în perfectibilitatea individului.

- Niciodată, nici în  literatură și nici  în viață, n-au găsit înțelegere la mine delatorul și nici cel care poartă o cruce care nu-i aparține. De multe ori suferințele îngrozitoare ale unora nu sînt decît rodul vanității și uneori o prelungire discretă a bunăstării.

- (..) Eu cred că a fi fericit este o obligație a fiecărui individ. (...) De multe ori, nefericirea este o meserie ca oricare alta, o impostură cu avantajele și dezavantajele ei.

-(...) Fericirea se naște dintr-o privire realistă și curată a existenței. (...) Dacă privim cu atenție pe unul din acești nefericiți de meserie, vedem că drama lui e drama frustratului, drama unui lacom care n-a primit de la viață pe măsura poftelor lui pantagruelice. Luciditatea dă spiritului o stare de curățenie și ordine morală, nu inventează probleme, ci le trăiește numai pe cele adevărate.

-(...) Arta are obligația sfîntă de a elibera omul de asemenea prejudecăți, de a distruge intermediarul dintre el și adevăr, de a-l lăsa să fie stăpân pe propria existență, de a-i dovedi că fericirea este posibilă aici, pe Pămînt. Cu atît mai mult arta socialistă.

-(...) Scriitorii mari au reușit această împletire a adevărului psihologic cu judecata istorică. (...) Dacă în noi nu există nimic din visul lui D. Cantemir, nu vom reuși niciodată să-i reînviem imaginea.

Partidele politice din Europa (SEILER 1978)

Daniel Seiler, Partidele politice din Europa, trad. E. Zăinescu (Paris, 1978), pref. S. Bocancea, Institutul European/ABC 3 Politologie, Iași, 1999, 155 p.

5 Prefață

9 Introducere

13 Partidele politice din Europa 

17 Apariția partidelor politice
I. Abordarea problemei
II. Paradigma celor patru clivaje
III. Tipologia familiilor politice din Europa
IV. Concluzii

25 Apărarea salariaților: partidele muncitorești
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor muncitorești
III. Partidele aliate

51 Apărarea capitaliștilor: partidele patrimoniale
I. Trăsăturile comune
II. Tipologia partidelor patrimoniale
III. Dreapta protestatară

65 Clivajul Biserică/Stat
I. Democrația creștină
II. Partidele anticlericale

81 Clivajul centru/periferie. Partidele centraliste și stato-naționaliste
I. Trăsături distinctive
II. Partidele de centru din Europa
III. Centralismele extreme

91 Apărătorii periferiilor: partidele autonomiste
I. Trăsături comune
II. Tipurile de partide
III. Concluzii

103 Clivajul sector primar/sector secundar și terțiar
I. Contra-mobilizarea antiproductivistă
II. Spre o reacție „productivistă”?

109 Concluzii

Partidele politice din Europa central-răsăriteană

115 Geneza partidelor din Europa central-răsăriteană
I. Influența modelului
II. Revoluția internațională

123 Revenirea la vechile clivaje
I. Clivaj centru/periferie
II. Clivaj Stat/Biserică
III. Clivaj urban/rural
IV. Clivaj patroni/muncitori
V. Concluzii

135 Clivajele politice în tranziție
I. Statul contra societății civile
II. Clivajul din tranziția economică
III. Concluzii

147 Concluzii

149 Bibliografie

coperta IV

Două constatări se impun observatorului interesat să analizeze fenomenul partizan: imposibilitatea ignorării acestuia și caracterul său predominant european. Viața politică democratică nu mai poate fi concepută în afara partidelor politice. Dar, pentru că cetățeanul obișnuit găsește cu greu repere în peisajul variat al partidelor politice europene, lucrarea de față se dorește un ghid util în acest sens.

Daniel L. Seiler este profesor la Institutul de Studii Politice din Bordeaux și autorul unor lucrări ca: Partidele autonomiste, Partide și familii politice, Politica comparată, Comparație între partidele politice, Dezbatere despre politica comparată.

„Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța” (LUNGU 1971)

Ion Lungu & Ion Bitoleanu & Gheorghe Dumitrașcu & Gh. Lotcă & M. Stanciu, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, Comitetul pentru cultură și artă al județului Constanța/Comisia pentru difuzarea științei și culturii, Constanța, 1971,235 p.,18 f.

3 Cuvânt către cititor

5.lector univ. G. D., Dezvoltarea social-economică a Dobrogei între anii 1878-1900

25 lector univ. I. B. & G. D., Mișcarea muncitorească și țărănească în județul Constanța, (1900-1910)

45 prof. M. S., Creșterea avântului revoluționar. Crearea PCR (1919-1921)

61 M. S. & I. Bîtlan & I. Coman, Contribuții la studiul perioadei stabilizării vremelnice și parțiale a capitalismului

79 G. D. & I. B. Mișcarea revendicativă și revoluționară a oamenilor muncii din județul Constanța în anii crizei economice 1929-1933

95 G. D. & conf. univ. dr. I. L., Comuniștii în fruntea luptei maselor populare pentru democrație și împotriva fascismului (1934-1938)

121 G. D. & I. B., Lupta oamenilor împotriva exploatării capitaliste, a dictaturii regale și pericolului fascist (1937-1940)

145 prof. G. L. & M. S., Forțele patriotice în frunte PCR împotriva fascismului și a războiului

165 G. L., Instaurarea guvernului de largă concentrare democratică

181 I. L. & G. D., Desfășurarea revoluției populare - trecerea la orânduirea socialistă (6 martie 1945 - iunie 1948

213 I. L., Edificarea societății socialiste - cauză a întregului popor

Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 

Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924 (STĂNESCU 1971)

 M. C. Stănescu, Mișcarea muncitorească din România în anii 1921-1924, Institutul de studii istorice și social-politice de pe lângă CC al PCR, Ed. Politică, București, 1971

5 Introducere

9 1.România în anii 1921-1924

34 2.Organizațiile politice și profesionale ale clasei muncitoare din România în perioada mai -decembrie 1921
36 Ecoul intern și extern al creării PCR și al arestării delegaților la congres
51 Partidul Comunist Român în perioada mai-decembrie 1921
61 Reorganizarea Mișcării Tineretului
67 Crearea Federației partidelor socialiste din România (19-20 iunie 1921)
73 Sindicatele din România în perioada mai-decembrie 1921

86 3.Partidul Comunist Român înfruntă cu succes regimul burghez
89 Activitatea PCR în prima jumătate a anului 1922. Participarea la alegerile din martie 1922
97 Procesul din Dealul Spirii
124 Organizațiile de tineret din România în 1922
132 Federația partidelor socialiste din România în 1922
142 Congresul sindical de la Sibiu: 4-7 iunie 1922

149 4.Congresul al II lea al PCR
150 Situația PCR în perioada premergătoare ținerii Congresului al II lea
154 Congresul al II lea al PCR (3-4 octombrie 1922)
175 Lupte greviste în anii 1921-1922

179 5.PCR și celelalte organizații muncitorești în anii 1923-1924
192 Poziția PCR față de unele probleme politice
201 PCR și problema agrară în anii 1923-1924
207 Uniunea Tineretului Socialist în anii 1923-1924. Afilierea sa la Internaționala Comunistă a Tineretului
214 Federația partidelor socialiste din România în 1923-1924
225 Congresul sindical de la Cluj (16-18 septembrie 1923). Crearea Sindicatelor unitare
233 Alte organizații muncitorești și democratice din 1923-1924
239 Lupte greviste ale muncitorimii din România în 1923-1924

246 6.Scoaterea PCR în afara legii - 1924
256 Ecoul intern și extern al terorii anticomuniste (aprilie-august 1924)
275 PCR în aprilie-august 1924

285 Încheiere