(...)
Dar Hillary cioplea de zor la corabia lui romană. Studiile astea clasice, pe care le neglijase atît de mult în ultima vreme, îl împinseră să îmbrățișeze cariera preoțească, deși acum numai înțelegea de ce. Ce fel de tînăr o fi fost el de s-a socotit potrivit să fie preot? De ce nu s-o fi ocupat de pădurărit, de ce nu s-o fi făcut cowboy, sau să fi ales orice meserie care l-ar fi obligat să trăiască în aer liber, în loc să-l țină în inima mahalalelor unui oraș mohorît! Hotărîrea lui fusese bazată sau nu pe o revelație? Și dacă nu, pe ce fusese bazată? Proiectînd o punte din acelea cu a căror secret romanii, acești meșteri timpurii, au făcut pe mulți străini să transpire din abundență, Hilary își spuse: „Eu slujesc o cauză a cărei suprastructură nu rezistă la o cercetare mai amănunțită. Totuși binele umanității e o cauză pe care merită să trudești! Un medic o face cu toate șarlataniile și cu întreg ceremonialul. Un om de stat o face, deși știe că acea democrație care l-a ridicat pe el la rangul de om de stat nu e decît ignoranța personificată. Te folosești de forme în care nu crezi, ba chiar ceri altora să creadă în ele. Viața nu e decît pur și simplu o chestiune de compromisuri. Cu toții sîntem niște iezuiți, gîndi Hilary, și ne slujim de mijloace îndoielnice în vederea unor scopuri bune. Eu unul, în locul lui, ar fi trebuit să-mi dau viața apărînd veșminte preoțești, așa cum un ostaș și-o dă apărînd uniforma. Dar asta n-are nici în clin, nici în mînecă cu adevărul.”
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, pp. 414-415.
Se afișează postările cu eticheta democrație. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta democrație. Afișați toate postările
miercuri, 11 noiembrie 2015
duminică, 25 octombrie 2015
Democrație versus conservatorism în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
- Eu și cu bătrînul Tasburgh l-am convins pe Bentworth să discute cu Ministrul de Interne și ieri seară „Moșierul” mi-a trimis această notă: „Tot ce am putut scoate de la Walter e că va trata cazul cu strictă obiectivitate, fără să țină seamă de statusul social - ce expresie! - al nepotului dumitale. Am spus întotdeauna că individul ăsta ar fi trebuit să rămînă liberal!”
- Aș dori să-l trateze cu strictă obiectivitate! strigă Dinny; în cazul ăsta Hubert ar fi în siguranță. Detest însă servilismul față de ceea ce numesc ei „democrație”!
- Este reacția la conservatorismul de altădată, Dinny, și, ca orice reacție, a fost împinsă prea departe. În tinerețea mea toată lumea credea în privilegiul de clasă. Acum e exact pe dos; rangul social constituie un handicap în fața justiției, și nu-i ușor să amesteci vîrtejul cu lingura, încerci să fii onest și nu poți.
- Mă întrebam, unchiule, în timp ce veneam aici, la ce bun că dumneata, și Hubert, și tata, și unchiul Adrian, și tone de alți oameni v-ați împlinit misiunile cu credință, vreau să spun, în afară de pîinea cea de toate zilele ce-ați obținut?
- Întreab-o pe mătușa-ta, răspunse Hillary.
- Mătușă May, la ce bun?
- Nu știu, Dinny, Eu am fost învățată să cred că toate astea au un rost, așa încît eu cred mai departe la fel. Dacă te-ai mărita și avea o familie, probabil că n-ai mai pune asemenea întrebări.
- Știam că mătușa May o să se eschiveze de la răspuns. E rîndul dumitale, unchiule.
- Ei, Dinny, nici eu nu știu. Așa cum a spus ea, facem și noi ce ne-am deprins să facem; asta-i tot.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 295-296.
(...)
- Eu și cu bătrînul Tasburgh l-am convins pe Bentworth să discute cu Ministrul de Interne și ieri seară „Moșierul” mi-a trimis această notă: „Tot ce am putut scoate de la Walter e că va trata cazul cu strictă obiectivitate, fără să țină seamă de statusul social - ce expresie! - al nepotului dumitale. Am spus întotdeauna că individul ăsta ar fi trebuit să rămînă liberal!”
- Aș dori să-l trateze cu strictă obiectivitate! strigă Dinny; în cazul ăsta Hubert ar fi în siguranță. Detest însă servilismul față de ceea ce numesc ei „democrație”!
- Este reacția la conservatorismul de altădată, Dinny, și, ca orice reacție, a fost împinsă prea departe. În tinerețea mea toată lumea credea în privilegiul de clasă. Acum e exact pe dos; rangul social constituie un handicap în fața justiției, și nu-i ușor să amesteci vîrtejul cu lingura, încerci să fii onest și nu poți.
- Mă întrebam, unchiule, în timp ce veneam aici, la ce bun că dumneata, și Hubert, și tata, și unchiul Adrian, și tone de alți oameni v-ați împlinit misiunile cu credință, vreau să spun, în afară de pîinea cea de toate zilele ce-ați obținut?
- Întreab-o pe mătușa-ta, răspunse Hillary.
- Mătușă May, la ce bun?
- Nu știu, Dinny, Eu am fost învățată să cred că toate astea au un rost, așa încît eu cred mai departe la fel. Dacă te-ai mărita și avea o familie, probabil că n-ai mai pune asemenea întrebări.
- Știam că mătușa May o să se eschiveze de la răspuns. E rîndul dumitale, unchiule.
- Ei, Dinny, nici eu nu știu. Așa cum a spus ea, facem și noi ce ne-am deprins să facem; asta-i tot.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, pp. 295-296.
joi, 13 septembrie 2012
luni, 2 aprilie 2007
România în viziunea lui E. Cioran (? 2007)
?, ?, „Tomis”, Constanța, XLII, 445, aprilie 2007, p. 79-80.
(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).
14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.
(...)
Ceea ce au făcut Ștefan cel Mare și Mihai Viteazul nu este lipsit de importanță sau de dramatism, dar ei nu au reușit să depășească „caracterul unei reacțiuni de existență”, nu au trecut de „limitele defensivei”, nu au servit o idee, așa încât nu pot fi un model, ci „un îndreptar steril”. „Un trecut este numai atunci istorie, când ideea pentru care luptă atinge un nivel trans-istoric și este servită de o forță echivalentă valorii ei.” (14)
România a reprezentat mai mult o „potențialitate” decât o „actualitate” și astfel nu și-a putut contura o fizionomie. Țara noastră nu are un stil al său, nu există un singur oraș românesc cu o marcă arhitecturală proprie. Suntem un popor de țărani, iar satul nu a intrat niciodată în istorie: „Românii au intrat o mie de ani ca plantele. Creșterea vegetală le-a determinat ritmul vieții lor. Precum pentru o plantă, totul se face peste ea, așa și românul; totul s-a făcut peste el: biologia ca și istoria. Unui popor de țărani i-a făcut mare plăcere să nu intervină în cursul lumii.” (15)
Suntem cel mai sceptic popor din Europa. Nota esențială a românului, scrie Cioran în Maglavitul și cealaltă Românie (16), este „îndoiala vulgară, îndoiala de lucrurile care trec și îndoiala de lucrurile eterne.” Scepticismul este lipsa instinctului libertății, iar un popor care a trăit „o mie de ani de sclavaj și întuneric constituie o ereditate monstruoasă și, când te gândești bine, halucinantă.” Împăcarea cu destinul, lăudată de toți istoricii noștri ca find o salvare a poporului român, este „o rușine, pe care trebuie să o trecem sub tăcere.”
România suferă tragedia dezbinării în două categorii: de o parte, țărănimea reacționară și pasivă, iar de cealaltă parte, o pătură superficial-cultă, dar nerevoluționară. Blestemul nostru, sursa paraliziei ar fi statul țărănesc și agrar. Mișcarea politică, a cărei ideologie purcede din sămănătorism nu este pentru viitorul românilor decât „cea mai oribilă înfundătură”.
Intelectualul nostru n-are simț și spirit politic. Ruina românilor pleacă din faptul că nu sunt excesivi,„cumpătarea rațională” este un viciu național: „imposibilitatea de a te hotârî categoric pentru o mișcare, pentru n stil, menține întreaga țară într-o neutralitate scârboasă, reprobabilă, rușinoasă.”
România nu poate fi o forță din cauza viciului democrației, un sistem iremediabil compromis. Ea este o țară „fără capacitate politică” și fără organizații puternice. Defectul democrației la noi a fost că ne-a obișnuit cu „un om politic decolorat, fad, orator, conciliant. În democrație sângele este diluat, pasiunile minore, febra măsurată, ritmul încetinit.” Prin urmare, românului i-ar trebui nu idealuri, programe sau ideologii, ci tensiunea, focul și răsturnarea.
Românii nu sunt capabili să înțeleagă istoria, căreia îi substituie conceptul de destin și au reprezentat de-a lungul timpului mai degrabă un popor decât o națiune, o societate decât un stat.
În concluzie, cazul României ar putea fi parafrazat astfel: „la evenimente mici, oameni mici.” Deși recunoaște că au existat câteva nume importante la noi, Eminescu, Pârvan, Iorga, Cioran nu le acordă totuși un vot important. El e sigur de faptul că țara sa nu se va putea ridica la nivelul și semnificația culturilor mari, deși i-ar fi plăcut să creadă că ar putea atinge un sens istoric analog Spaniei sau Italiei. A aștepta mare lucru de la România înseamnă să te autocondamni la decepții fără sfârșit. Culturile mici nu pot cunoaște o logică stringentă a evoluției, deoarece ele nu trec prin toate perioadele ce alcătuiesc perfecțiunea istorică a marilor culturi. De asemenea: „Ele nu sunt capabile să producă o serie de conținuturi unice și universale, încât bat șontorog urmele celor mari. Dau naștere și ele, din când dîn când la câte o revoluție locală, fac gesturi fără ecou, cresc și se distrug fără amploare, mor fără să întristeze pe cineva. ”(17) România se va salva de la această „mizerie”, dar locul său va fi în zona de mijloc, între culturile mari și cele mici, neputînd scăpa niciodată de „echivocul culturilor intermediare”. Cum o vede Cioran? „O Spanie a Sud-estului Europei fără ardoarea și farmecul ei romantic, dar cu același nivel istoric. Și fără un Cervantes, care să ne descrie un Don Quijotte al amărăciunilor noastre...” (18).
14 Ibidem, p. 78.
15 Ibidem, p. 85.
16 „Vremea”, VIII, 408, 6 oct. 1935; Singurătate și destin, Humanitas, București, 1991, p. 284.
17 Schimbarea la față a României, p. 100.
marți, 1 martie 2005
Obsesia națională a aderării la UE (IONESCU 2005)
Victor Ionescu, Obsesia națională, „Balcanii și Europa”, București, martie 2005, p. 11
Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE. De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”. Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.
Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE. De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”. Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.
miercuri, 27 septembrie 2000
„Starea Națiunii 2000” (BONDREA 2000)
Aurelian Bondrea, Starea
Națiunii 2000. România încotro?, vol. I, Editura Fundației România de
Mâine, București, 2000
5 „E evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.” M. Eminescu
9 Cuvânt înainte
Partea I
17 I.Revoluție, reforme, tranziție. Sinteza unor opinii
37 II.Capitalismul românesc în perioada interbelică (1918-1939)
65 III. Socialismul românesc în perioada postbelică (1947-1989)
99 IV.Tranziția în România în perioada 1990-2000
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial
Partea II
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic
duminică, 2 iunie 1996
Istoria politicilor sociale. Europa sec. XIX-XX (DEMIER 1996)
Francis Demier, Istoria politicilor sociale. Europa sec. XIX-XX, trad. C. Secăreanu (fr. 1996), Institutul European / Memo-8-Istorie, Iași, 1998, 111 p.
5 Introducere
7 1. Moștenirea. Biserica și marile monarhii
A. Sărăcia recunoscută și protejată
a. Caritatea medievală
b. Organizațiile de meserii
c. Regele protector
B. Statul mercantilist față de sărăcie
a. Statutul social al săracului
b. Secularizarea politicilor sociale
c. Taxa săracilor în Anglia
d. În Franța: protecție și represiune
C. Caritatea administrativă contestată
a. Apariția unui model liberal
b. Europa între conservatorism și inovație
c. Țările din Nord
A. Sărăcia recunoscută și protejată
a. Caritatea medievală
b. Organizațiile de meserii
c. Regele protector
B. Statul mercantilist față de sărăcie
a. Statutul social al săracului
b. Secularizarea politicilor sociale
c. Taxa săracilor în Anglia
d. În Franța: protecție și represiune
C. Caritatea administrativă contestată
a. Apariția unui model liberal
b. Europa între conservatorism și inovație
c. Țările din Nord
13 2. Liberalismul față de chestiunea socială
A. Revoluția franceză
a. Bulversarea politicilor de asistență
b. Comitetul pentru cerșetorie
c. Dreptul la asistență
B. Optimismul economiștilor liberali
a. O analiză rațională a sărăciei
b. Creșterea contra sărăciei
c. O definiție foarte restrictivă a socialului
C. Anglia în avangarda reformelor
a. Taxa săracilor sub acuzație
a. Bulversarea politicilor de asistență
b. Comitetul pentru cerșetorie
c. Dreptul la asistență
B. Optimismul economiștilor liberali
a. O analiză rațională a sărăciei
b. Creșterea contra sărăciei
c. O definiție foarte restrictivă a socialului
C. Anglia în avangarda reformelor
a. Taxa săracilor sub acuzație
b. Workhouses
c. Regatul Țărilor de Jos
19 3. Industrializare și pauperism
A. Noua sărăcie
a. Schema liberală, discutabilă
b. Neliniștea elitelor
B. Limitele „revoluției liberale”
a. Anglia săracilor
b. Franța: discursul liberal și ponderea tradițiilor
C. „Spitalul general, pilon al asistenței”
a. Proba Revoluției
b. Spitalul între asistență și medicalizare
D. Mișcarea de externalizare
a. Birourile de binefacere
b. Economia caritabilă
c. Copiii nevoiași
A. Noua sărăcie
a. Schema liberală, discutabilă
b. Neliniștea elitelor
B. Limitele „revoluției liberale”
a. Anglia săracilor
b. Franța: discursul liberal și ponderea tradițiilor
C. „Spitalul general, pilon al asistenței”
a. Proba Revoluției
b. Spitalul între asistență și medicalizare
D. Mișcarea de externalizare
a. Birourile de binefacere
b. Economia caritabilă
c. Copiii nevoiași
26 4. Prevederea modernă împotriva nefericirii sociale
A. Modernizarea protecției sociale
a. Asigurările și prevederea
b. Casele de economii
c. Recurgerea la casele de amanet
d. Limitele „auto--asistenței”
B. Societățile de ajutor mutual
a. Friendly Societes
b. Mutualismul francez
C. Primele case de pensii
a. O aplicare limitată în Franța
b. Reușitele: Anglia, Prusia, Belgia
A. Modernizarea protecției sociale
a. Asigurările și prevederea
b. Casele de economii
c. Recurgerea la casele de amanet
d. Limitele „auto--asistenței”
B. Societățile de ajutor mutual
a. Friendly Societes
b. Mutualismul francez
C. Primele case de pensii
a. O aplicare limitată în Franța
b. Reușitele: Anglia, Prusia, Belgia
32 5. Liberalismul pus la încercare de revoluțiile din 1848
A. Primăvara anului 1848: liberalii în defensivă
a. Eșecul vechilor sisteme de protecție
b. Prevederile dirijate de stat
B. A II a Republică între conservatorism și inovație
a. Intervenționismul necesar
b. Noile legi sociale
c. Casa națională de pensii
C. Al Doilea Imperiu: protecție și autoritate
a. Impulsul statului
b. Limitele unei protecții autoritare
D. Calea conservatoare în Prusia
a. Căutarea stabilității
b. Între modelul englez și corporatism
A. Primăvara anului 1848: liberalii în defensivă
a. Eșecul vechilor sisteme de protecție
b. Prevederile dirijate de stat
B. A II a Republică între conservatorism și inovație
a. Intervenționismul necesar
b. Noile legi sociale
c. Casa națională de pensii
C. Al Doilea Imperiu: protecție și autoritate
a. Impulsul statului
b. Limitele unei protecții autoritare
D. Calea conservatoare în Prusia
a. Căutarea stabilității
b. Între modelul englez și corporatism
38 6. Asigurările sociale germane
A. Bismarck și reconstrucția socială
a. Protecție socială contra libertate politică
A. Bismarck și reconstrucția socială
a. Protecție socială contra libertate politică
b. „Tehnocrații” protecției sociale
c. Consens în jurul unei „monarhii-providență”
B. O nouă protecție muncitorească
a. Asigurarea de boală și de accident
b. Un sistem descentralizat
c. Prezența statului în sistemul de pensii
C. Consolidarea sistemului bismarckist
a. Un nou model pentru Europa?
b. Spre un nou echilibru social
c. Consens în jurul unei „monarhii-providență”
B. O nouă protecție muncitorească
a. Asigurarea de boală și de accident
b. Un sistem descentralizat
c. Prezența statului în sistemul de pensii
C. Consolidarea sistemului bismarckist
a. Un nou model pentru Europa?
b. Spre un nou echilibru social
44 7. Democrațiile parlamentare, contraatacul liberalismului
A. Regatul Unit: liberalism politic și reformism social
a. Moștenirea trectului
b. Sindicate și politică socială
B. În Franța: democrație republicană și liberalism social
a. Liberalismul republicanilor
b. Critica radicalilor
C. Ponderea paternalismului
a. Controlul mâinii de lucru
b. Catolicism social și filantropie protestantă
c. Poliția socială a marilor întreprinderi
D. Limitele încadrării tradiționale
a. Presiunea celei de „a II revoluții industriale”
b. Paternalismul în dificultate
c. Redescoperirea săracilor
d. Leon al XIII lea și enciclica Rerum novarum
A. Regatul Unit: liberalism politic și reformism social
a. Moștenirea trectului
b. Sindicate și politică socială
B. În Franța: democrație republicană și liberalism social
a. Liberalismul republicanilor
b. Critica radicalilor
C. Ponderea paternalismului
a. Controlul mâinii de lucru
b. Catolicism social și filantropie protestantă
c. Poliția socială a marilor întreprinderi
D. Limitele încadrării tradiționale
a. Presiunea celei de „a II revoluții industriale”
b. Paternalismul în dificultate
c. Redescoperirea săracilor
d. Leon al XIII lea și enciclica Rerum novarum
51 8. Sfârșitul secolului: căutarea păcii sociale
A. Liberalismul european contestat
a. Reformismul englez
b. Economia socială belgiană
c. Mișcarea reformistă în Franța
d. Solidarism și socialism moderat
B. Schița unui sistem de prevedere socială
a. Noua generație liberală engleză
b. Începuturile Welfare State-ului
C. În Franța: achizițiile sociale din „Belle Epoque”
a. Progrese limitate
b. Franța - logica asistenței
c. O majoritate socială ostilă schimbării
D. O Europă a progresului social
a. Difuzarea modelului german
b. Productivismul social belgian
c. Reformismul european
A. Liberalismul european contestat
a. Reformismul englez
b. Economia socială belgiană
c. Mișcarea reformistă în Franța
d. Solidarism și socialism moderat
B. Schița unui sistem de prevedere socială
a. Noua generație liberală engleză
b. Începuturile Welfare State-ului
C. În Franța: achizițiile sociale din „Belle Epoque”
a. Progrese limitate
b. Franța - logica asistenței
c. O majoritate socială ostilă schimbării
D. O Europă a progresului social
a. Difuzarea modelului german
b. Productivismul social belgian
c. Reformismul european
60 9. Lecțiile Marelui Război
A. Marele Război și progresul social
a. Susținerea „spatelui” frontului
b. Cererea de reforme
c. Progres limitat după război la aliați
d. Legislația germană împotriva presiunii revoluționare
B. Weimar și consensul social
a. Lărgirea politicii sociale
b. Politica socială și marele capital
c. Rolul hotărâtor al sindicatelor
C. Anglia: stagnare economică și politică socială
a. Impactul deflației
b. Urmarea reformelor
D. Reticențele franceze față de asigurările sociale
a. Nostalgia echilibrelor tradiționale
b. Efortul de modernizare
c. Un compromis cu trecutul
A. Marele Război și progresul social
a. Susținerea „spatelui” frontului
b. Cererea de reforme
c. Progres limitat după război la aliați
d. Legislația germană împotriva presiunii revoluționare
B. Weimar și consensul social
a. Lărgirea politicii sociale
b. Politica socială și marele capital
c. Rolul hotărâtor al sindicatelor
C. Anglia: stagnare economică și politică socială
a. Impactul deflației
b. Urmarea reformelor
D. Reticențele franceze față de asigurările sociale
a. Nostalgia echilibrelor tradiționale
b. Efortul de modernizare
c. Un compromis cu trecutul
69 10. Criza economică și naufragiul politicilor sociale
A. Criza socialului, criza democrației
a. Naufragiul „statului social-german”
b. Regatul Unit - o schimbare cu descreșteri
c. Franța anilor 30: o politică socială fără un nou consens
B. Fascismul: comunitatea națională contra comunității sociale
a. Fascismul și glorificarea socialului
b. Veleitățile familialiste ale sistemului totalitar
C. Protecția socială, rotița statului totalitar
a. Sechestrarea instituțiilor sociale
b. Rasismul în politica socială
c. Politica socială în Europa fascismului
A. Criza socialului, criza democrației
a. Naufragiul „statului social-german”
b. Regatul Unit - o schimbare cu descreșteri
c. Franța anilor 30: o politică socială fără un nou consens
B. Fascismul: comunitatea națională contra comunității sociale
a. Fascismul și glorificarea socialului
b. Veleitățile familialiste ale sistemului totalitar
C. Protecția socială, rotița statului totalitar
a. Sechestrarea instituțiilor sociale
b. Rasismul în politica socială
c. Politica socială în Europa fascismului
77 11. Statul-providență, rotița democrației
A. Înființarea regimurilor de securitate socială
a. Antifascism și securitate socială
b. Lecția engleză: Beveridge
c. Cealaltă lecție: Keynes
d. Sistemul național englez
B. Securitatea socială franceză
a. Moștenirea Rezistenței
b. De la asigurare la protecție socială
c. Ruptura cu trecutul
d. Limitele schimbării
C. „Economia socială de piață germană”
a. Retopirea moștenirii bismarckiste
b. Protecție socială și capitalism modern
c. De la reconstrucție la redistribuire
d. Un model european de welfare state
A. Înființarea regimurilor de securitate socială
a. Antifascism și securitate socială
b. Lecția engleză: Beveridge
c. Cealaltă lecție: Keynes
d. Sistemul național englez
B. Securitatea socială franceză
a. Moștenirea Rezistenței
b. De la asigurare la protecție socială
c. Ruptura cu trecutul
d. Limitele schimbării
C. „Economia socială de piață germană”
a. Retopirea moștenirii bismarckiste
b. Protecție socială și capitalism modern
c. De la reconstrucție la redistribuire
d. Un model european de welfare state
87 12. Protecția la ora miracolelor economice
A. Protecția extinsă la toți cetățenii
a. O unificare mai puternică a țesutului social
b. Rolul crescut al statului
B. Protecția socială în centrul creșterii
a. „Fordism” și siguranță socială
b. Politică socială și mișcare a creșterii
C. Solidaritatea socială, factor de echilibru al democrațiilor europene
a. Un factor de integrare socială
b. Efectul redistributiv și limitele sale
c. Limitele protecției
A. Protecția extinsă la toți cetățenii
a. O unificare mai puternică a țesutului social
b. Rolul crescut al statului
B. Protecția socială în centrul creșterii
a. „Fordism” și siguranță socială
b. Politică socială și mișcare a creșterii
C. Solidaritatea socială, factor de echilibru al democrațiilor europene
a. Un factor de integrare socială
b. Efectul redistributiv și limitele sale
c. Limitele protecției
93 13. Moștenirile naționale în Europa siguranței sociale
A. Europa statului-providență
a. Avansul Europei
b. Beveridge
c. Asigurările sociale de tip german
d. Franța: o cale mediană
B. Disparitățile sistemelor medicale
a. Costul ridicat al opțiunii franceze
b. Medicina inegal supravegheată
C. Regimurile de pensii
a. Sisteme contrastante
b. Mutația sistemului englez
c. Europa Nordului, Europa Sudului
A. Europa statului-providență
a. Avansul Europei
b. Beveridge
c. Asigurările sociale de tip german
d. Franța: o cale mediană
B. Disparitățile sistemelor medicale
a. Costul ridicat al opțiunii franceze
b. Medicina inegal supravegheată
C. Regimurile de pensii
a. Sisteme contrastante
b. Mutația sistemului englez
c. Europa Nordului, Europa Sudului
99 14. Statul-providență în discuție
A. Protecția și criza sistemului productiv
a. Problema costului muncii
b. Costul crescut al protecției sociale
c. Mutație socială și protecție
B. Noul liberalism împotriva statului-providență
a. Presiunea exemplelor anglo-saxone
b. Prudență europeană față de modelele străine
c. Reforme limitate
d. Reculul progresiv al „achizițiilor sociale”
C. Statul-providență, soclul democrațiilor europene
a. Opinia legată de siguranța socială
b. Secuitate socială și echilibru economic
c. Europa securității sociale
D. Concluzie
A. Protecția și criza sistemului productiv
a. Problema costului muncii
b. Costul crescut al protecției sociale
c. Mutație socială și protecție
B. Noul liberalism împotriva statului-providență
a. Presiunea exemplelor anglo-saxone
b. Prudență europeană față de modelele străine
c. Reforme limitate
d. Reculul progresiv al „achizițiilor sociale”
C. Statul-providență, soclul democrațiilor europene
a. Opinia legată de siguranța socială
b. Secuitate socială și echilibru economic
c. Europa securității sociale
D. Concluzie
110 Bibliografie
111 Bibliografie selectivă în limba română
sâmbătă, 1 ianuarie 1994
Europa unită în 199? (DELUREANU)
<
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>
SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.
NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)
15 aprilie 1834: proscris pe pământ elvetic, Mazzini lansează la Berna împreună cu un mic nucleu de exilați italieni, polonezi și germani Actul de frăție. Se naște astfel, odată cu Tânăra Europă, federalismul democratic, se aruncă prima sămânță a unei Europe de unit prin depășirea unor istorice contraste, rivalități, uri și resentimente între diversele entități naționale în care e structurată. Dar străfulgerările și tresăririle federaliste ale acelor ani apun curînd. Un nou europenism se coace după un secol, în timp ce cade asupra continentului noaptea totalitară. La o distanță de timp atât de mare, izvorul acestuia e tot italian și mazzinian: textul său sacru, simbolică moștenire democratică, republicană și federalistă a istoriei risorgimentale, a Manifestului de pe insula Ventotene. Cu o reînnoită vigoare, din închisorile fasciste se reînalță cuvântul de speranță care de data aceasta va reuși să prindă corp, să dobândească substanță instituțională în organismele ce constituie azi Europa celor Doisprezece*.
Pentru o Europă liberă și unită - proiect de manifest: sub acest titlu, în același timp problematic și de auspiciu, apare în iulie 1941 documentul de bază al federalismului democratic, definit ulterior drept Manifestul de la Ventotene, redactat de Alberto Spinelli și Ernesto Rossi. Manifestul circulă clandestin, dar nu e încă tipărit atunci cînd, în august 1943, se constituie la Milano în casa lui Rollier, Mișcarea federalistă europeană. Prima sa publicare, clandestină și ea, se produce în ianuarie 1944 la Roma, sub îngrijirea lui Eugenio Colorni, care e și autorul introducerii.
Federaliștii Rezistenței se disting de precursori prin faptul de a fi proclamat unitatea federală a Europei ca temă de lupt politică iminentă, țel de realizat de generațiile aflate pe scena istoriei.
Ideea a emers simultan în locuri diferite, fără ca vreun mănunchi să fi avut știre de existența celeilalte. Tot ca inițiativă italiană se organizează în mai 1944 la Geneva - unde se află și Grigore Gafencu angajat într-o militanță identică - fără cunoștința autorităților, prima reuniune europeistă:
prezente, cincisprezece persoane reprezentând Rezistența italiană, franceză, germană, olandeză și cehoslovacă, toate indicând federația europeană ca alternativă a simplelor restaurări naționale.
Contrar speranțelor federaliștilor romantici, problema unității europene rămîne de actualitate numai pentru emisfera occidentală unde sunt restabilite democrația și economia deschisă. În est, Uniunea Sovietică fixează propriul sistem de putere ca un centru supranațional care condiționează viitorul unor popoare anterior libere și civile. Experiența comunistă duce la formarea unor comunități închise, greu integrabile între ele.
În mod straniu, forțele politice și sociale definite prin tradiție ca reformatoare sau progresiste, rămân în mare măsură închise în orizontul îngust al politicilor naționale, pe când cele catolice, mai rezistente la „naționalizarea creierelor”, manifestă inițial o mai mare decât socialiștii și liberalii. Dar moderate prin natura lor mișcarea lor pentru o Europă unită înaintează lent, cu prudență. Pasivitatea, când nu și ostilitatea structurilor administrative de stat, totdeauna refractare la nou, condiționate de reflexe de tip național și naționalist, exercită un efect retardant sau paralizant asupra evoluției procesului de unificare europeană, conferindu-i un mers întortocheat, cu pași înainte și înapoi, între succese mărunte și înfrângeri puternice. Cu toate acestea, ideea unității europene a pătruns definitiv în problematica politică la ordinea zilei, fără să mai poată fi împiedicată să opereze. Ea dovedește că are vitalitatea și virtuțile ”Marelui Proiect”.
În momentul apariție Manifestului, criza civilizației moderne e de o tragică actualitate. Răspundrea ei nu e atribuită însă de autorii săi numai regimurilor totalitare. O răspundere mare e înregistrată și în sfera statelor naționale, absolut suverane, fiecare cu propria independență, cu propria gelozie naționalistă, cu propria autarhie economică, cu propria superioritate militară. Alternativa li se prezintă clar: a îndepărta cauzele, rădăcinile răului, a reforma societatea. „O Europă liberă și unită” - iată strategia decisivă - „constituie premisa necesară a potențării civilizației moderne - în care era totalitară reprezintă o stagnare”.
Recunoscând principiul că această civilizație trebuie salvată, propunerea federalistă a lui Spinelli și Rossi devine explicită și netă. Pentru a se îngriji de interesul comun, e necesar să existe „un organism potrivit, în stare să impună realizarea celui interes” printr-o acțiune internațională concretă, conjugată. Cucerirea puterii politice naționale într-un stat de către forțele democratice le apare îndreptățită celor doi în primul rând ca instrument de realizare a unității internaționale.
Altiero Spinelli e considerat azi ca eroul care a identificat marea gestă politică a secolului: crearea federației europene. Și o ironie a istoriei faptul că, spre a o concepe, a trebuit să reflecteze, să mediteze încarcerat și apoi trimis cu domiciliul obligator de un regim cu totul potrivnic ideii. Cu toate acestea, cu senin umor autoironic, el consideră cei 16 ani de închisoare ai tăi „o providență pentru că am fost arestat și pus de o parte în momentul în care mă consacrasem unei opere cu totul lipsite de simțul măsurii” - o aluzie la scurta stagiune marxistă - „și eram restituit oamenilor când devenisem matur pentru o osteneală, grea și ambițioasă și ea, dar acer era în adevăr una la scară umană”.
Nu numai că a fost pe măsura omului, dar angajarea federalistă s-a dovedit și la înălțimea problemelor epocii în care interdependența unește națiunilor într-un popor european și, în perspectivă, într-un popor mondial, sintagme mazziniene și ale pașoptiștilor noștri cărora Marx nu le-a cruțat niciodată sarcasmele sale deplasate.
„Tezele politice” redactate de Spinelli în 1943 dădeau o definiție precisă și concise a uniunii federale, valabilă și azi: o uniune cu instituții legislative, executive, judiciare, cu competențe privind comerțul, moneda, apărarea, capabile să împiedice totalitarismul în statele asociate, să garanteze aducă drepturile umane.
De la fondarea Mișcării federaliste până la cea din urmă bătălie politică a sa, aceea pentru proiectul de tratat pentru Uniunea Europeană, Spinelli a unit ideii corecte, gândirii limpezi, consacrării scopului urmărit - Constituția federală europeană - o capacitate excepțională de a sesiza situațiile favorabile acțiunii, de a elabora programe, de a convinge leaderii ezitanți că era indispensabil de a continua opera de unificare.
Într-o jumătate de secol, federaliștii au împlinit o serie de acte constituționale. Între acestea, Comunitatea Cărbune-Oțel, cu instituțiile sale prefederale, Tratatele de la Roma care au lărgit raza de acțiune a instituțiilor, cu competență pentru Piața Comună și alte materii, alegerile prin sufragiu direct pentru Parlamentul european, Sistemul monetar, Actul Unic cu crearea Pieței europene unice, votarea prin scrutin majoritar, votarea prin scrutin majoritar în Consiliul Europei, un rol mai important pentru Parlament cu începutul relansării care a condus la Tratatul de la Maastricht, cu moneda unică, cu Banca centrală europeană, cu unele puteri în plus pentru Parlamentul de la Strasbourg, cu începutul cooperării în domeniul apărării: atâția pași care au creat actuala situație preconstituantă. Alegerile europene din luna iunie acestui an și cele următoare din 1999 vor conduce probabil, în sfârșit, la Constituția Europei, la cetățenia europeană: „ceva ce nu exista înainte”.
Fundație a spiritului reemersă dintr-o realitate geografică variat delimitată, Europa unită e o entitate multiplă, finalitate a unei multitudini de dezvoltări istorice.
Nu e deloc inutil să amintim la acest punct cum, de la iluminiștii secolului al XVIII lea care vorbeau de marea familie europeană, și mai cu seamă de la generația universalistă a lui Bălcescu, a lui Rosetti și a fraților Brătianu și Golescu, până la Maastricht, cu luminosul exemplu al sacrificiului tinerilor din decembrie 1989, fără îndoială un vot pentru Europa, crezul europeist și federalist a avut un notabil curs printre români, fiind exprimat din anii patruzeci a acestui secol, într-o angajantă, coerență militanță, de un mănunchi de paladini, în ansamblul căruia primează spirite elevate precum George Gafencu sau George Ciorănescu, aceea a ultimului, de multe decenii, încheiată prin moartea survenită în februarie 1993 la Munchen.
Ca și Europa itinerantă a exilaților de la 1848, și pionierii români ai Mișcării federaliste europene s-au recrutat prevalent dintre peregrini, proscriși, persecutați și prizonierii polițiilor politice, purtători de stindard cunoscuți în mod curent în țările occidentale de azil, sub apelativul generic de străini.
Ei, acești „străini” au indicat cu precădere soluția federală ca singura alternativă la simplele restaurări național-statale, de altfel devenite imposibile și ele în zona unde dominația sovietică exclusivă înlocuise cu alte toxine hegemonice și totalitare pe cele precedente, nazifasciste.
Desigur, calea către o singură, mare Europă se deschide încet, speranțe generoase sînt adesea blocate de meschine ambiții și rivalități. Parlamentul european nu are încă puteri de decizie efective. La est, lumea e convulsionată în parte de tensiuni care cheamă în cauză, împreună cu turburi, preocupante exacerbări naționaliste și imperiale, un intricat contencios între separatisme și minorități.
Împotriva scepticismelor, a deziluziilor și amărăciunilor trebuie însă să știm să reacționăm cu aceeași încărcătură vitală cu care a reacționat Bălcescu asimilînd cîndva viziunea lui Mazzini expusă în acest mesaj: „Uniunea europeană așa cum a înțeles-o trecutul, e dizolvată: ea zace în mormîntul lui Napoleon. Uniunea europeană, așa cum poate exista astăzi, nu mai rezidă într-un singur popor: să rezidă în toate și guvernează asupra tuturor”.
>
SURSA
Ștefan Delureanu*, Pentru o Europă liberă și unită, „Tomis”, Constanța, ?.?.1994, p.?.
NOTE M. T.
* Ștefan Delureanu ( 192? Mangalia - ) = Profesor de istorie. (http://www.ziuaconstanta.ro/stiri/eveniment/stefan-delureanu-un-precursor-al-unificarii-europei-48304.html)
luni, 1 iunie 1992
Interviu cu Dumitru Mureșan („TOMIS” 1992)
Doina Jela, Dumitru Mureșan: „Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria o repetare întunecată a bestialității”, „Tomis”, Constanța, an XXVII, nr. 267, iun. 1992, p. 6+14
D. J. - Am sentimentul că vă tulbur reveria întîlnirii cu marea, cu orașul, propunîndu-vă să discutăm despre lucruri despre care toți am cam obosit să discutăm, dar iată la Constanța, excelenta revistă „Vatra”, unde sînteți redactor, ajunge din ce în ce mai rar, iar poezia, ca peste tot, se sufocă sub cărți, griji și neliniști de altă natură...
D. M. - Mărturisesc că tocmai de aceea ocazia de a veni la Constanța m-a bucurat nespus de mult. Mi s-a părut că redescopăr orașul. M-am oprit pe faleză și am privit marea. Am trecut prin fața statuii lui Eminescu, ca prin fața unui înger surâzător. La Cazino se făceau reparații. Două vârstnice doamne trecură pe lângă mine discutând. Altcineva adăsta pe o bancă din parc, în fața priveliștii. Un pictor - amator sau profesionist? - așeza pe hârtie primăvara. O impresie puternică a produs asupra mea vechea biserică romană cu turn pătrat, îngălbenită de timp. Cu mai multă atenție parcă decât altădată am încercat să regăsesc Tomisul antic. Pe mozaicul de lângă una din porțile cetății păsări își făcuseră cuibul în templul care specifica una din cetățile țărmului. O inscripție îmi dezvăluia faptul că aflam într-o cetate a lui Iustinian, nu numai în Tomisul lui Ovidiu, din moment ce vorbea de un turn refăcut de acest împărat. Am privit iarăși într-un perimetru arheologic reconstituind poate o basilică. Un capitel în care era dăltuită o cruce, apoi biserica ortodoxă a sfinților Petru și Pavel, masiva moschee...
În urmă cu aproape trei decenii, pe când eram poetul mării și cântam frumusețea peștilor, scriitorul Marin Porumbescu mi-arătase într-una din plimbările noastre prin oraș vechea biserică grecească. Îmi amintesc vag fațada înaltă și cenușie. De astă dată, Porumbescu nu era acasă, așa că am zăbovit singur lângă pietrele cu inscripție greacă abia lizibilă. Așa m-am hotărât să vizitez mozaicul prima oară. Revelatoare imagine a portului antic, a cărui mare era la câțiva pași mai jos de clădirea în care se află o parte din întinsul mozaic. Anticii îndrăgeau geometriile complicate. Clădirea era terasată pe țărm, în partea de jos se găseau depozitele... Dar mă opresc deocamdată aici....
D. J. - Sînteți, deci, de acord să ne întoarcem în zilele noastre...
D. M. - Da, să revenim din Constanța secolelor 3-4-5, cu straniile lor frunze ascuțite și tăioase de acant...
D.J. - Tg. Mureșul se deosebește mult de peisajul calm pe care tocmai l-ați descris? Cum arată Tg. Mureșul la doi an de la teribilele evenimente?
D. M. - Parcă ceva mai liniștit... sau e numai o impresia a mea? Încerc mai puțin sentimentul de insecuritate pe care l-am trăit în anii din urmă. În 90, îmi pierdusem, văzând ce se întîmplă în oraș, însăși încrederea în om. Tulburările cu iz primitiv care au avut loc m-a copleșit. Într-o lume a violenței, ce greutate mai pot avea nobilele cuvinte: om, umanism, umanitate? În fabula fără morală, de la noi, ce mai înseamnă virtutea și cine mai investește azi energie, timp și credință într-o întreprindere atât de puțin rentabilă cum este cartea? Se pare că fenomenul violenței e planetar și, de asemenea, tinde să aibă peste tot un caracter etnic. E deajuns să ne gândim la tulburările recente de la Los Angeles („Orașul îngerilor” - cu tremurătoare metaforă!). Fenomenul violenței actualizează de mai bine de câteva secole încoace problema filozofică a omului, destinului lui și naturii sale. Nu degeaba se vorbește atât de mult astăzi despre drepturile fundamentale ale omului. Suntem obligați de realitate să reflectăm asupra unui subiect pe care-l credeam de multă vreme epuizat: omul. Să ne întrebăm cine și ce este de fapt? Mai ales violența conflictelor interetnice ne pune în fața unor tulburătoare dileme. Pentru unii răspunsul poate e simplu și nu există nici o dilemă. Ceea ce mă tulbură, dacă nu mă înspăimântă, este gândul că violența este naturală, că ea face parte din însăși natura omului. Mă tulbură gândul că omul este o fiară, iar istoria e o repetare întunecată a bestialității. Încă mai tulburător mi se pare gândul că violența ar fi în firea popoarelor fiindcă patriotismul, naționalismul, în sensul îndeobște acceptat, condamnă violența prin legi, ca și prin obiceiuri. Anomalia violenței în lumea contemporană mi se pare subliniată de aspectul de „război” al atât de monstruoaselor lupte de stradă. Un soi de războaie în afara războiului propriu-zis, în accepția istorică știută. Toate aceste „lupte de stradă” îmi aduc în minte războaiele tribale. Fioroase imagini (televizate!) ale întoarcerii oamenilor în primitivitatea gintelor! După mii de ani de istorie, cultură și civilizație, mai există încă oameni fiară? Eu am crezut că oamenii sunt mai buni...
D. J. - Nu credeți că e vorba și de o violență indusă, întreținută artificial, amplificată și ieșită de sub control, în anumite momente?
D. M. - Cred că da. Cred că este și aceasta o explicație. Un spirit de vendetă întreținut, actualizat mereu.
D. J. - Cum vă împăcați cu „Vatra Românească”? - asta ca să fiu mai directă.
D. M. - Asta este, într-adevăr, o întrebare foarte dificilă, foarte directă. În ce mă privește, eu consider că există o realitate superioară nouă înșine, ca persoane. Ca indivizi suntem, raportați la societate, ca niște stropi de apă în comparație cu oceanul. Am trăit acest sentiment în ianuarie, la Suceava, când am realizat că marele nostru poet Eminescu s-a născut în vreme de crivăț. Poezia lui Eminescu mi se pare o adâncă oglindă în care se reflectă întreaga istorie a noastră, a românilor. Eu mă aflu român și fac parte din „Vatra” tuturor, așa cum fac parte din vatra comună a umanității.
Este acum necesară regăsirea istoriei adevărate a neamului românesc, după falsificarea grosolană a manualului de istorie de către propaganda lui Ceaușescu. Istoria românilor era rezumată, simplificată în gogonatele cuvântări care alcătuiau „opera tov. Nicolae Ceaușescu”. Se lasă impresia că Ceaușescu a făurit toate momentele mari din istoria românilor: se exagera dacismul. A fost astfel inoculat prin toate mijloacele un sentiment patriotic pompos. S-au văzut între timp toate efectele naționalismului ceaușist. Momentul în care ne aflăm este de aceea unul de revenire la adevărata noastră istorie. Regăsim tezaurul evului mediu creștin românesc. Cât de curând vom citi - cei ce nu am avut posibilitatea - istoria lui Nicolae Iorga, din care au fost reeditate doar primele 2 volume. Fac ipoteza că literatura, cultura noastră vor cunoaște un moment asemănător celui după primul război mondial. Pleiada de aur a spiritualității românești interbelice ne oferă un model deja afirmat în universalitate prin Brâncuși, Enescu, Iorga, Arghezi, Blaga, Rebreanu - și mai aproape de noi cronologic Eliade, Cioran, Ionescu, Noica. Naționalismul ceaușist vehiculat încă de publicațiile naționaliste va apare treptat în adevărata sa înfățișare, de paiață și sperietoare propagandistică.
„Vatra Românească” - formațiunea politică - mi se pare o exponentă a naționalismului ceaușist de coloratură transilvană.
D. J. - Cît este de reprezentativă „Vatra Românească” pentru starea de spirit a locuitorilor Tg. Mureșului acum?
D. M. - Asta-i o întrebare și mai dificilă într-un fel decât să vorbesc despre lucruri pe care nu le cunosc sau despre aparențe care înșeală, prefer să fac o schiță de portret a unui om din Ardeal. Un bărbat în vârstă, lucrător în extracția gazului metan, văzând în Gara de Nord o instalație de foraj nemțească a citit pe loc indicație de presiune înscrisă pe cadran. „ Se joacă”, a spus admirativ, gândindu-se bineînțeles la trudnicile noastre instalații de foraj din industria gazului metan.
D. J. - Cum adică „se joacă”? Adică sunt atât de perfecționate încât se lucrează cu ele ca în joacă?
D. M. - Din vorbă în vorbă am ajun să schimbăm idei despre Germania. M-a surprins cât de multe lucruri știa concetățeanul nostru, care făcea de fapt politică, din moment ce .aprecia modelul german de ordine, civilizație, punctualitate, curățenie, protecție a mediului natural. Vorbea despre un tânăr care lucra în Germania, un foarte bun mecanic, a început de copil cu reparația bicicletelor. Vrea să deschidă un atelier. „Trebuie să știi să faci de toate” mai spune concetățeanul meu, fără îndoială un om vrednic de respect. Am discutat apoi despre noi, despre turci...
D. J. - Înțeleg. Pentru un om ca el, vreți să spuneți, nu este reprezentativă o organizație naționalistă.
D. M. - Ardelenii sunt, cum știți, oameni chibzuiți și eu îi prețuiesc în primul rând pe aceștia. patrimoniul este altceva decât ce înțeleg prin el cei de la „Vatra Românească”. Pe de altă parte, ca să vă arăt cât de dificilă este întrebarea, opoziția democratică are la Tg. Mureș doar 5% din electorat. Totuși, eu n-aș putea spune în ce măsură „Vatra Românească” e reprezentativă.
D. J. - Da, pentru că numai dacă 5% din electorat optează pentru democrație - înseamnă că și ardeleanul pe care ni l-ați portretizat este, până la urmă sensibil la propaganda antidemocratică, nu? Se citesc revistele „România Mare”, „Europa” la Tg. Mureș?
D. M. - Mai ales acestea. Mai ales. „Vatra Românească” are toată grija să le distribuie și să se citească. Se vând în fața sediului lor.
D. J. - Atunci înseamnă că e reprezentativă, nu?... Alte publicații ajung acolo? Cum vedeți starea actuală a presei?
D. M. - La fel ca și pe aici în prima parte a întrebării. Și, în general,.cum știți, în sistemul centralizat de mai înainte revistele de cultură erau difuzate piramidal. Există o instituție unică specializată în difuzarea presei. Imediat după decembrie 89 a început ... marea aventură a presei libere. Cine s-a așteptat la o asemenea evoluție. Dintr-o dată, această bunică a mass-media audiovizuale contemporane s-a văzut adusă în prim-planul actualității. În fața chioșcurilor de ziare puteai vedea rânduri lungi de cetățeni, s-ar zice înfometați de ziare. Cred că în 1990 am îngurgitat o imensă cantitate de știri incredibile și câte și mai câte. Au apărut pe străzi simpaticii vânzători ambulanți, nici vorbă niște eroi, dacă ne gândim la statul în frig iarna, cu ziarele întinse pe platforma căruciorului... Apoi unii dintre ei au dispărut sub presiunea concurenței care au prins cheag și autorizație, trecându-i pe ceilalți în subordinea lor. Între timp, aceste noutăți ale presei noi s-au învechit, cu toate că o puzderie pestriță de ziare, reviste și cărțulii își aruncă pe toate străzile momeala colorată. Urcarea prețurilor și saturația cititorului au stăvilit între timp această presă liberă. Din când în când mai apare totuși o nouă și extrem de promițătoare publicație. Așa stând lucrurile cu o oarecare aproximație, presa și difuzarea funcționează haotic, la fel de haotic ca societatea. Citim ziare de ieri, alaltăieri, de acum o săptămână sau pur și simplu nu le mai citim deloc, prinși acum de grija și obsesia banului. Banii ocupă acum prim-planul zilei, în timp ce presa alunecă încet-încet în uitare. Ocupându-se deci mai multe mici și mari instituții de difuzarea ei, s-a produs o descentralizare într-un fel binevenită, altfel controversată. Ajungem să nu mai știm nimic unii de alții ca și cum ne-am afla la depărtări incomensurabile. Descentralizarea amintită a condus la o prea afundă localizare a publicațiilor și am ajuns să trăim, ca odinioară, șerbii legați de locurile unde ne aflăm. În pofida tuturor dificultăților pe care le întâmpinăm, revistele de veritabilă cultură mi se par angajate într-un proces de înnoire profundă, cu toate că ele păstrează vechi inerții.
D. J. - Și „Vatra”?
D. M. - Revista „Vatra” mi se pare într-un moment mai bun în orientarea lui Cornel Morar spre cultura de performanță.
D. J. - Despre care nu vreți să vorbim, probabil.
D. M. - Despre care nu vrem să vorbim. Nu...
duminică, 31 mai 1992
„Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator” („TOMIS” 1992)
Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992
*
Parlamentul a reușit elaborarea Constituției, pe care nu am votat-o din următoarele motive: n-am fost de acord cu înscrierea a formei de guvernământ înainte ca întregul popor să fie consultat printr-un referendum despre această chestiune; separarea puterilor în stat n-a fost suficient de clar definită, ceea ce ar putea da naștere la interpretări diferite, prin aceasta statul de drept și democrația și statul de drept putând fi puse în pericol. Având în vedere și elaborarea multor legi, pe lângă Constituție, consider activitatea Parlamentului satisfăcătoare. Afirm aceasta deși majoritatea inițiativelor legislative și a amendamentelor propuse de către grupul liberal, din care am făcut parte, au fost respinse. Mașina de vot fesenistă a funcționat impecabil. Grupul parlamentar din care am făcut parte până în ziua de 21 aprilie 1992, când am demisionat, s-a străduit să participe la dezbateri, cât și în comisiile parlamentare, foarte puține din punctele sale vedere fiind însă acceptate de majoritatea fesenistă zdrobitoare.
**
Am activat în Comisia de politică externă și în cadrul Comitetului director pentru Uniunea Interparlamentară, unde am fost vicepreședinte. În primele șapte luni de activitate parlamentară, am făcut făcut parte din Comisia de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie, iar în ianuarie 1991 am făcut parte din delegația parlamentară care a înaintat la Paris și Bruxelles concluziile preliminare ale anchetei, unde am reprezentat opoziția alături de d-l deputat Sergiu Cunescu. Am prezentat în mod obiectiv evenimentele, criticând pe cei vinovați, ceea ce nu ne-a împiedicat să susținem cu tărie intrarea țării noastre în Consiliul Europei.
Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, pledând, printre altele, pentru o carantină de o legislație, două, a foștilor nomenclaturiști, pentru a nu pătrunde în structurile societății post-revoluționare, la toate nivelele. Consider că este necesar un Purgatoriu. Am pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia înainte de evenimentele respective, am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile. Cele mai importante intervenții le-am făcut cu ocazia legii audio-vizualului, Legii SRI și Legii electorale. Nici unul din amendamentele propuse n-a fost admis. La interpelările adresate executivului sau Biroului Senatului, multe dintre ele izvorând din discuțiile purtate cu alegătorii în biroul senatorial, nu am primit decât răspunsuri vagi.
***
În plan local m-au preocupat ilegalitățile comise de Ministerul Transporturilor, respectiv problema vânzării navelor, pe care am semnalat-o în Senat cu mult înainte de constituirea Comisiei parlamentare pentru cercetarea activității acestui minister. Am intervenit pe lângă organele locale sau la diferite ministere pentru soluționarea unor probleme ca: locuințele, aprovizionarea populației cu butelii, ilegalități comise în aplicarea Legii fondului funciar. Am acuzat pe cei responsabili de răspândirea flagelului SIDA, boală de care suferă câteva sute de constănțeni, Din totalul copiilor bolnavi de SIDA din Europa, peste 50% se găsesc din păcate în orașul nostru.
Am intrat în Parlament cu dorința de a contribui la instaurarea democrației în țara noastră. Așteptările mele au fost în mare parte neîmplinite. Am așteptat 40 de ani aceste clipe, din care 7 ani de detenție politică, anticomunistă. Ca o curiozitate, trebuie să vă spun că am făcut medicina în 22 de ani, începând-o în 1945 și terminând-o în 1967, timp în care am fost deținut politic, am fost exmatriculat de mai multe ori, am lucrat ca frizer. Am făcut pușcărie între anii 1945-1956 la Jilava, la Canal, la Gherla și la Oradea. Sunt președinte de onoare al Filialei județene a Asociației deținuți politici din Constanța. Am candidat pe listele PNL din partea Asociației deținuților politici, fără să fiu membru PNL. Așa cum am declarat în Senat, merg în continuare cu Convenția Democrată. La capăt de drum, apreciez că mi-am făcut cu prisosință datoria, reprezentând adevărata opoziție în Senat. Pentru viitor, consider că, pentru sănătatea democrației, un parlament trebuie să fie cât mai echilibrat, mașina de vot a unei majorități politice zdrobitoare producându-i imense suferințe.
luni, 1 octombrie 1990
„Powershift. Puterea în mișcare” (TOFFLER 1990)
Alvin Toffler, Powershift. Puterea în mișcare, trad. M. Columbeanu, Antet, București, 1995 (1990 eng.), 480 p.
3 Prefață de ordin personal
9 Partea Întâi - Noile sensuri ale puterii
11 1.Era powershift-ului
Sfârșitul imperiului. Dumnezeu-în-halat alb. Bombardați de viitor. Făurirea unei boierimi în zdrențe.
Sfârșitul imperiului. Dumnezeu-în-halat alb. Bombardați de viitor. Făurirea unei boierimi în zdrențe.
20 2. Mușchii, banii și mintea
Puterea de înaltă calitate. Un milion de deducții. Fapte, minciuni și adevăr. Diferența democratică
Puterea de înaltă calitate. Un milion de deducții. Fapte, minciuni și adevăr. Diferența democratică
29 Partea a Doua - Viața în economia supra-simbolică
29 3. Dincolo de era glitz-ului
Commando-urile afacerilor. Dale Carnegie și hunul Attila. Misiunea ascunsă a consultantului
Commando-urile afacerilor. Dale Carnegie și hunul Attila. Misiunea ascunsă a consultantului
41 4. Forța: componenta Yakuza
Sânge și bani albi-ca-zăpada. Despre zek-i și goon-i. Un monopol al forței. Pușca ascunsă. Traiectoria puterii.
Sânge și bani albi-ca-zăpada. Despre zek-i și goon-i. Un monopol al forței. Pușca ascunsă. Traiectoria puterii.
51 5. Averea: Morgan, Milken și... după aceea
Biroul în formă de X. Milken Morgan. Deschizând porțile. Contraatacul. Tampoane și închirieri de mașini. Era post-Wall Street. Zigzagul puterii. Atotcuprinzătoarea luptă pentru controlul global
Biroul în formă de X. Milken Morgan. Deschizând porțile. Contraatacul. Tampoane și închirieri de mașini. Era post-Wall Street. Zigzagul puterii. Atotcuprinzătoarea luptă pentru controlul global
66 6. Cunoașterea: o avere formată din simboluri
Înăuntrul țestei. Epitaf pentru hârtie. Monezi proiectante și para-bani. Prăbușiri ale puterii. Banii secolului XXI
Înăuntrul țestei. Epitaf pentru hârtie. Monezi proiectante și para-bani. Prăbușiri ale puterii. Banii secolului XXI
75 7. Material-ismo
Noul sens al șomajului. Spectrul muncii mintale. Frunți înguste contra frunți înalte. Ideologia frunților înguste. Ideologia frunților înalte
89 8. Substitutul final
Alchimia informației. Cunoaștere versus capital
97 Partea a Treia - Războaiele informațiilor
99 9. Bătălia controlului
Dincolo de luptele cu arme de foc. Parfumul lui Miss America. Pozna cu „banii-de-împingere”. Dincolo de supermarket. Dubla plată. Supermarket-ul inteligent. O amenințare la adresa „șogun-ilor”
Dincolo de luptele cu arme de foc. Parfumul lui Miss America. Pozna cu „banii-de-împingere”. Dincolo de supermarket. Dubla plată. Supermarket-ul inteligent. O amenințare la adresa „șogun-ilor”
110 10. Extrainteligența
Bach, Beethoven și Wang. Capriciul telefonului. Secrete și secret-are. Șosele electronice. Rețeaua conștientă se sine însăși. Încurcături cu mesajul
Bach, Beethoven și Wang. Capriciul telefonului. Secrete și secret-are. Șosele electronice. Rețeaua conștientă se sine însăși. Încurcături cu mesajul
122 11. Puterea de rețea
În căutarea docului. Angrosistul trosnit. Proprietăți funciare și căi ferate. Mobilizarea pentru războiul electronic. Bucla clientului. Blitzkrieg în afaceri. Ascensiunea info-monopolurilor?
133 12. Războiul lărgit
Miza de o jumătate de trilion de dolari. Standarde strategice. Plecăciunea principală. Democrația computerelor. Paradoxul normelor. Berea și menuetul cârnatului
144 13. Poliția executivă a gândului
Niveluri de luptă. Campania cu două tabere. Retragerea strategică. Era creierului gigant. Etica informației. Bomba paradoxului
156 14. Războiul total al informațiilor
Căi ferate ruginite și sunete sexuale în hotel. IM-uri și OUT-uri. Spionaj completist. O eroare de 75%
167 Partea a Patra - Puterea în flex-firmă
169 15. Catastrofa boxei
Distrugătorii birocrației. O infinitate de boxe. Putere contra rațiune. Cămilelefanți și cartofi fierbinți. Canale înfundate. Cunoașterea în curgere liberă. Cunoașterea e putere e cunoaștere
Distrugătorii birocrației. O infinitate de boxe. Putere contra rațiune. Cămilelefanți și cartofi fierbinți. Canale înfundate. Cunoașterea în curgere liberă. Cunoașterea e putere e cunoaștere
183 16. Flex-firma
Sfârșitul companiei de tăiat fursecuri. Decolonizarea afacerilor. Dansând pe mese. Firme familiale ale viitorului
Sfârșitul companiei de tăiat fursecuri. Decolonizarea afacerilor. Dansând pe mese. Firme familiale ale viitorului
193 17. Șefi de trib și comisari de corporație
Organizație pulsatilă. Organizația cu două fețe. Organizația tablei de șah. Organizația comisarilor. Organizația biro-baronească. Organizația sconcșilor. Echipa cu auto-start. O diversitate de puteri. Panaceul lipsă. Limitele controlului
207 18. Angajatul autonom
Minți care se deblochează. Fermierul neeficace. Noile lanțuri. Proletariatul electronic. Regimul de muncă al zilei de mâine. Persoana non-interșanjabilă. Două imperative. Cererea de acces
220 19. Mozaicul puterii
De la monoliți la mozaicuri. Administrația satârului de carne. Monopoliștii interiori. În burta behemoth-ului. Bogăția relațională. Putere în mozaicuri. Dincolo de corporație
234 CODA: Noul sistem de crearea a averii
Noul metabolism electronic. O grindină de pretexte. Bogăția zilei de mâine
243 Partea a Cincea - Politica de powershift
245 20. Deceniile decisive
Dinastii și democrații. Niveluri de comutare. Politici mondiale. O explozie de etnici. Democrație în mozaic. Minorități-pivot
Dinastii și democrații. Niveluri de comutare. Politici mondiale. O explozie de etnici. Democrație în mozaic. Minorități-pivot
258 21. Partidul invizibil
Ministerul secolului XXI. Cuvântul de ordine global. Despuiere pentru acțiune. Dispariția ierarhiilor. Instalatori și echipe secrete
Ministerul secolului XXI. Cuvântul de ordine global. Despuiere pentru acțiune. Dispariția ierarhiilor. Instalatori și echipe secrete
267 22. Info-tactici
Secrete ale lucernei și scurgeri dirijate de informații. Sursa mascată. Pumnale în spate și canale prin spate. Complotul pe dublu-canal. La celălalt capăt al firului. Masaje la mesaje. Luptători lăuntrici și șefi atotștiutori
279 23. Meta-tactici
Eschimoși și muncitori-mintali. Adevăr contra putere. Degetul răpit. Cernobâl în urna de votare. Dă-mi-un număr. Înșelăciuni la baza de date. Oameni-fantomă
295 24. O piață pentru spioni
Fluturi și bombe. Limuzinele Kremlinului. Principalii competitori. Troc de secrete. Giganții atot-dominatori. Avioane militare și liste de supraveghere. Linia X contra James Bond. Eco-războaiele care urmează. Privatizarea spionajului
319 25. Info-agenda
Foamea de a ști Bombe teroriste și victime SIDA. Noul fedback global. Codul Indiana Jones
331 26. Creatorii de imagini
Societatea multi-canalizată. Sosirea opțiunii. Euroviziunea de după colț. Vânzarea globală. Noii baroni. Făurirea opiniei globale
346 27. Mass-media subversive
Piticul cel rău de la televizor. Trei moduri mass-media. Media-fuziune. Văile ignoranței. Strategia mass-media a revoluționarilor. Sindromul chinez
358 28. Generația „televizomanilor”
Sclavul jucător de golf. Un lux decadent. Mai mult decât compasiune. Activism electronic. Divizarea informațiilor. Noua alianță
371 CODA: Dorul de un nou ev întunecat
Sfânta frenezie. Eco-teocrația. Noii xenofobi
387 Partea a Șasea - Powersfhiftul planetar
389 29. „Factorul K” global
Piramide și lansări spre lună. Economia hainelor-de-gata
Piramide și lansări spre lună. Economia hainelor-de-gata
394 30. Rapidul și lentul
Întoarcerea acasă. Proprietatea funciară strategică. Dincolo de materiile prime. Costisitoarea muncă ieftină. Hiper-viteze. Goluri electronice și minorități dinamice
Întoarcerea acasă. Proprietatea funciară strategică. Dincolo de materiile prime. Costisitoarea muncă ieftină. Hiper-viteze. Goluri electronice și minorități dinamice
410 31. Coliziunea socialismului cu viitorul
Punctul de fracturare. Mașina pre-cibernetică. Paradoxul proprietății. Cât de multe șurubelnițe „de mâna stângă”. Lada de gunoi a istoriei
Punctul de fracturare. Mașina pre-cibernetică. Paradoxul proprietății. Cât de multe șurubelnițe „de mâna stângă”. Lada de gunoi a istoriei
420 32. Puterea balanței
Democratizarea morții. Oceanul de capital. Noua arhitectură a cunoașterii. Sovietul cu un picior
Democratizarea morții. Oceanul de capital. Noua arhitectură a cunoașterii. Sovietul cu un picior
426 33. Triade: Tokyo - Berlin - Washington
Pușca japoneză. Godzila economică. Cursa Juku. Dimineața următoare a Europei. De la stângism la semiologie. Gigantul rănit. Germanii în declin. Impactul Woody Allen O alegere de parteneri
Pușca japoneză. Godzila economică. Cursa Juku. Dimineața următoare a Europei. De la stângism la semiologie. Gigantul rănit. Germanii în declin. Impactul Woody Allen O alegere de parteneri
453 34. Gladiatorii globali
Resurecția religiei. Imperiul cocainei. „Opresorul” disperat. Condotierii corporatiști. ONU - plus. Organizații globale de stil nou
464 Coda - Libertate, ordine și șansă
471 Ipoteze
475 Mulțumiri
Coperta IV
„Șocul viitorului” și „Al treilea val” de Alvin Toffler se numără printre cele mai influente cărți ale vremurilor noastre. Acum, în „Puterea în mișcare”, autorul aduce la punctul culminant ideile avansate în operele anterioare, pentru a oferi o viziune cutremurătoare asupra viitorului, care vă va schimba viața.
În lucrarea „Power shift”, Toffler argumentează că, în vreme ce titlurile de prima pagină ale ziarelor se concentrează asupra comutărilor de putere la nivel global, permutări la fel de semnificative au loc în lumea cotidiană pe care o locuim cu toții - lumea magazinelor universale și a spitalelor, a băncilor și instituțiilor administrative, a televiziunii și a telefoanelor, a vieții politice și personale. Însăși natura puterii se schimbă, chiar sub ochii noștri.
„Powersshift” cartografiază „onfo-war”-urile de mâine și conturează un nou sistem de producție a averilor bazat pe individualism, inovație și informație. Pe măsură ce vechile antagonisme politice se sting, Toffler identifică zona unde vor apărea următoarele diviziuni, incomparabil mai importante - nu între Est și Vest, sau între Nord și Sud, ci între „rapid” și „încet”.
În „Puterea în mișcare”, Alvin Toffler a formulat cea mai profundă și mai inteligibilă sinteză scrisă vreodată, despre civilizația în apropiere rapidă a secolului douăzeci și unu. Este una din cele mai importante cărți pe care le veți fi citit vreodată.
„Șocul viitorului” și „Al treilea val” de Alvin Toffler se numără printre cele mai influente cărți ale vremurilor noastre. Acum, în „Puterea în mișcare”, autorul aduce la punctul culminant ideile avansate în operele anterioare, pentru a oferi o viziune cutremurătoare asupra viitorului, care vă va schimba viața.
În lucrarea „Power shift”, Toffler argumentează că, în vreme ce titlurile de prima pagină ale ziarelor se concentrează asupra comutărilor de putere la nivel global, permutări la fel de semnificative au loc în lumea cotidiană pe care o locuim cu toții - lumea magazinelor universale și a spitalelor, a băncilor și instituțiilor administrative, a televiziunii și a telefoanelor, a vieții politice și personale. Însăși natura puterii se schimbă, chiar sub ochii noștri.
„Powersshift” cartografiază „onfo-war”-urile de mâine și conturează un nou sistem de producție a averilor bazat pe individualism, inovație și informație. Pe măsură ce vechile antagonisme politice se sting, Toffler identifică zona unde vor apărea următoarele diviziuni, incomparabil mai importante - nu între Est și Vest, sau între Nord și Sud, ci între „rapid” și „încet”.
În „Puterea în mișcare”, Alvin Toffler a formulat cea mai profundă și mai inteligibilă sinteză scrisă vreodată, despre civilizația în apropiere rapidă a secolului douăzeci și unu. Este una din cele mai importante cărți pe care le veți fi citit vreodată.
vineri, 27 iulie 1990
„Triumful națiunilor” (CARRERE 1991)
Helene Carrere d`Encausse, Triumful națiunilor sau Sfârșitul imperiului sovietic, ed. II, trad. S. Oprescu (Paris 1991), Remember SIC Press Group/Politica la zid 2, București, 1993, 316 p.
5 „Tovarăși, avem tot dreptul să spunem că am rezolvat problema naționalităților. Revoluția a deschis calea egalității în drepturi în plan atât juridic, cât și social și economic, ea a contribuit din plin la egalizarea nivelelor de dezvoltare economică, socială și culturală din toate republicile și regiunile, ale tuturor popoarelor. Prietenia dintre popoarele sovietice este una dintre cele mai mari cuceriri ale Revoluției din Octombrie. Fenomen unic în istoria mondială, această prietenie este pentru noi reazemul principal al puterii și solidității statului sovietic.” Mihail Gorbaciov (Raportul la ședința comună a CC al PCUS, Sovietului Suprem al URSS și Sovietului Suprem al RSFSR cu ocazia celei de a 70 a aniversări a revoluției, Moscova, 2 nov. 1987, p. 47)
„Este absolut necesar să reamintim că odinioară, înainte ca mișcarea istoriei ruse să fie oprită [de revoluția din 1917], eram niște oameni normali, știam să deosebim binele de rău, știam să vedem și să auzim”. Aleksandr Țipko („Moskovskie Novosti”, nr. 26, 1990, p. 3)
Cuprins
7 Introducere
11 Partea întâi - Neputința de a înțelege
13 Capitolul I Ce fel de perestroika pentru imperiu?
Reușita imperială în declin
O derivă a comportamentelor locale
Reconstruirea imperiului
Rușii în ajutorul URSS-ului
Reușita imperială în declin
O derivă a comportamentelor locale
Reconstruirea imperiului
Rușii în ajutorul URSS-ului
25 Capitolul II „Mafiocrația”
De la corupție la mafie: problema uzbekă
Vechiul „răufăcător”
Corupția, pretext al rusificării: Kazahstanul
De la corupție la mafie: problema uzbekă
Vechiul „răufăcător”
Corupția, pretext al rusificării: Kazahstanul
41 Partea a doua - Explozii
43 Capitolul III „Kazahstanul pentru kazahi!”
Nu conducerii rusești
„Noi suntem cei mai numeroși”
Fiecare pentru sine?
Din nou „internaționalismul”
Nu conducerii rusești
„Noi suntem cei mai numeroși”
Fiecare pentru sine?
Din nou „internaționalismul”
59 Capitolul IV Libanizarea Caucazului
„Un popor, o republică!”
Un pogrom programat
Uneori, încercând să câștigi timp, nu faci decât să-l irosești
Pe ruși!
De la compromis la război civil
Libanizarea
Puterea sovietică sub semnul întrebării
„Un popor, o republică!”
Un pogrom programat
Uneori, încercând să câștigi timp, nu faci decât să-l irosești
Pe ruși!
De la compromis la război civil
Libanizarea
Puterea sovietică sub semnul întrebării
87 Capitolul V Duminica neagră
Situația confuză din Abhazia
De la escaladare la masacru
Tienanmen la Tbilisi
Întrebări fără răspuns
„Un bun georgian este un georgian mort”
Situația confuză din Abhazia
De la escaladare la masacru
Tienanmen la Tbilisi
Întrebări fără răspuns
„Un bun georgian este un georgian mort”
111 Capitolul VI Valiza ori sicriul
Ura față de celălalt
În centrul conflictului: respingerea imigranților
Universul disperării
Fraternitatea islamică?
Ura față de celălalt
În centrul conflictului: respingerea imigranților
Universul disperării
Fraternitatea islamică?
129 Partea a treia - Sfârșitul federalismului
131Capitolul VII „Dubla putere”
Avangarda - fronturile populare baltice
Contagiunea
Concilierea națiunii cu democrația
Victorii simbolice - lanțurile unității
Victoria concretă : bătălia electorală
Victoria zilei de mâine: limba
Avangarda - fronturile populare baltice
Contagiunea
Concilierea națiunii cu democrația
Victorii simbolice - lanțurile unității
Victoria concretă : bătălia electorală
Victoria zilei de mâine: limba
161 Capitolul VIII De la suveranitate la independență
Câștigarea suveranității
David împotriva lui Goliat
Goliat încurcat
„Modelul” baltic
Câștigarea suveranității
David împotriva lui Goliat
Goliat încurcat
„Modelul” baltic
191 Capitolul IX Rusia împotriva URSS-ului
Salvarea trecutului
Rusia privită în ochi
Gorbaciov și naționalismul rus
Pluralismul național rus
Viitorul politic al națiunii ruse
Sondajul real: alegerile din 1990
Salvarea trecutului
Rusia privită în ochi
Gorbaciov și naționalismul rus
Pluralismul național rus
Viitorul politic al națiunii ruse
Sondajul real: alegerile din 1990
217 Patra a patra - După imperiu
219 Capitolul X De la Federație la Casa Comună
Provocarea constituțională
Un Centru puternic, republici puternice
Președinție imperială și federație
Legea asupra „non-secesiunii”
Instituțiile în ajutorul puterii
Provocarea constituțională
Un Centru puternic, republici puternice
Președinție imperială și federație
Legea asupra „non-secesiunii”
Instituțiile în ajutorul puterii
241 Capitolul XI Un popor nou: „Persoanele strămutate”
Câți sunt cei strămutați
Popoare în căutarea unui teritoriu
Ce să faci cu popoarele strămutate?
Câți sunt cei strămutați
Popoare în căutarea unui teritoriu
Ce să faci cu popoarele strămutate?
253 Concluzii - Națiune contra democrație sau națiune și democrație
261 Note
275 Addenda - Organizarea descompunerii Uniunii Sovietice
Care Uniune? Cine va face parte din ea?
Puciul și sfârșitul speranțelor „federale”
Comunitatea economică, substitut al Uniunii politice?
Un proiect nou, un nou eșec
Ucraina - Rusia, adevărata dezbatere
Tulburările interne din republici
Care Uniune? Cine va face parte din ea?
Puciul și sfârșitul speranțelor „federale”
Comunitatea economică, substitut al Uniunii politice?
Un proiect nou, un nou eșec
Ucraina - Rusia, adevărata dezbatere
Tulburările interne din republici
309 Indicații bibliografice
316 De aceeași autoare
L-Empire eclate, Paris, Flammarion, 1978
Lenine, la revolution et le pouvoir, Paris, Flammarion, 1979
Staline, ordre par la terreur, Paris, Flammarion, 1979
Le Pouvoir confisque, Paris, Flammarion, 1980
Le Grand Frere, Paris, Flammarion, 1983
Le Destalinisation commence, Paris-Bruxelles, Complexe, 1986
Ni paix ni guerre, Paris, Flammarion, 1986
Le Grand Defi, Paris, Flammarion, 1987
Le Malheur russe, Essai sur le meutre politique, Paris, Fayard, 1988
La Gloire des nations, Paris, Fayard, 1990; ed. II, adăugită, 1991
Victorieuse Russie, Paris, Fayard, 1992
L-URSS de la Revolution a la morte de Staline. 1917-1953, Paris, Seuil, 1993
Lenine, la revolution et le pouvoir, Paris, Flammarion, 1979
Staline, ordre par la terreur, Paris, Flammarion, 1979
Le Pouvoir confisque, Paris, Flammarion, 1980
Le Grand Frere, Paris, Flammarion, 1983
Le Destalinisation commence, Paris-Bruxelles, Complexe, 1986
Ni paix ni guerre, Paris, Flammarion, 1986
Le Grand Defi, Paris, Flammarion, 1987
Le Malheur russe, Essai sur le meutre politique, Paris, Fayard, 1988
La Gloire des nations, Paris, Fayard, 1990; ed. II, adăugită, 1991
Victorieuse Russie, Paris, Fayard, 1992
L-URSS de la Revolution a la morte de Staline. 1917-1953, Paris, Seuil, 1993
Premii
„Aujourd-hui”, 1978
„Aujourd-hui”, 1978
„Louise Weiss”, 1988
coperta IV „La începutul anilor 90, întrebarea atât de dragă a lui Lenin - Care pe care? - și-a găsit răspunsul în Uniunea Sovietică și în Europa pe care a dominat-o timp de o jumătate de secol. Răspuns lipsit de orice ambiguitate: sentimentul național a împins comunismul în istoria utopiilor moarte.
Acest eșec subit al comunismului, sub loviturile conjugate ale comunităților naționale hotărâte să-și determine singure destinul, a avut loc mai întâi în URSS. Firească întâietate: comunismul a pornit din Rusia; Uniunea Sovietică, urmașa Rusiei, s-a străduit să-l impună în exterior. numai din slăbiciunea ei se putea naște criza generală a sistemului reprezentat de ea. Solidaritatea între popoare, această comunitate de state sporită mereu și dorită de Moscova s-a întors, într-o bună zi, împotriva sistemului și i-a dat lovitura de grație.”
duminică, 7 ianuarie 1990
„Între două revoluții” (ANTONESCU)
Costin Antonescu, Între două revoluții, „Tomis”, Constanța, 199?
Între atâtea definiții, îngrămădite în dicționare sau manevrate de propagandă, cum putem, totuși, fixa în istoria personală a fiecăruia dintre noi, termenul de revoluție? În principiu, generațiile ultimelor două secole au trăit ori s-au aflat foarte aproape de consumarea unui asemenea spasm social, reflectat divers în diferitele oglinzi ale minții. Nu puține dintre aceste situații limită au lăsat gustul sălciu al inutilității sacrificiului. Cum, la fel, destule și-au dovedit oportunitatea, fiind cerute de metabolismul secret și complicat al nevoii de identitate ce apare atunci o secvență esențială a devenirii spiritului se cere legitimată. Cronos digerându-și copiii poate fi acceptat ca cinem al unui anumit tip de revoluție în care normalitatea este grăbită spre zidul execuției de însăși natura ei decadentă. Mirosul de sânge și flori putrede, Iisus coborât de pe cruce în poala mamei nemângâiate de straniul stimulent al absenței scopului, obsesia, instalată la scară socială, de a fi ocolit alternativa, toate îngrămădite în secunda de eternitate istorică a unei revoluții. A unui fel de revoluție. Într-o altă răsfrângere, istoria simte nevoia depășirii unor etape ale normalității, nevoia unei elipse care să elimine inutilele tergiversări ale normalității. E ca atunci când omenirea se grăbește și dă cu iuțeală filele propriei sale existențe pentru a ajunge la paragrafele mai palpitante, mai dinamice și neobișnuite, la scenografii noi, la alte tipuri între personaje. Există în această ecuație un fel de disperare a generațiilor de a nu pierde sfârșitul povestirii care, în ultimă instanță, nu înseamnă altceva decât confirmarea unui viitor deja prefigurat. Vina tragică a revoluției este că acest viitor, profitând de incompetența, oportunismul, lichelismul și regionalismul celor în mintea cărora există, se manifestă, se revelează și funcționează independent, uneori depășind așteptările, iar alte ori dezamăgind iremediabil.
Nu vrem, însă, a „balbutia politici”. Treaba pe care ne-am propus-o este de a încerca, prin comparație, să legitimăm un viitor al culturii spirituale românești. Între atâtea nevoi post-revoluționare, nevoie unui prognostic în această direcție ne tulbură din ce în ce mai des. Răspunsurile rămân, însă, în aceeași cheie tragică, individuale.
O francofilie (iar nu francofonie - termen ce ne-ar subalterniza nemeritat) ale cărei rațiuni nu sunt doar cele invocate frecvent, ci și cele care arată că Franța, „adevărată Eladă pericleană”, deține supremații universale nu numai pentru că a intrat în universalitate cu opera națională, ci și pentru că a asimilat, în sens cognitiv, alte opere naționale, integrându-le apoi într-un circuit care dă specificul și unitatea culturii europene, ne apropie de modelul revoluționarismului francez de la 1989. Nu pentru a găsi asemănări. În două sute de ani, conștiința și tehnologia europeană au determinat mutații esențiale în cadrul raporturilor sociale și politice, purtând comunitățile europene de la dispersie și până la unitate.
Revoluția românească de la 1989 nu poate fi înțeleasă ca o Bastiliadă stârnită de justa nevoie a schimbării de mentalități. Ea poate fi înțeleasă, mai degrabă, ca un refuz organic de a mai suporta detenția comunistă. Ea nu va formula principiile fundamentale (...), deși unii să facă asta sub semnul unei originalități suspecte. Ea va trezi națiunea dintr-un coșmar semicentenar și o determina să-și iasă din amnezia comatoasă în care se află, îndemnând-o (cu ce preț, Doamne!) să se întoarcă la democrația care i-a nutrit cu atâta folos prestigiul de entitate de netăgăduit, aparținătoare Europei. Chinurile purgatoriului sunt, în mod nemeritat, disprețul și lipsa credibilitate politică. Dar credibilitatea spirituală? Aceasta să fie șansa noastră?
Deocamdată trăim între o lecție și alta de gimnastică recuperatorie. ni se rup oasele așa cum chirurgii ortopezi refracturează membre spre a le așeza corespunzător, deși operațiunea stârnește des întrebarea „dar dacă eu călcam drept?” Sunt întrebări ale revoluției noastre condensate, căci revoluția continuă, nu-i așa?
De la căderea Bastiliei și până la prima republică, francezilor le trebuie trei ani, Ludovic XVI, ultimul absolutist, fiind executat la 21 ianuarie 1793. De la acest eveniment și până la a treia republică, interval în care Franța cunoaște directorate, consulate și imperii, distilerii ale democrației stabile, trec 77 de ani. Amurgul prerevoluționar al Franței, cu toată melancolia pe care ți-o picură în suflet ultima secundă a unui secol de lumină și aur, se regăsește în această sinteză disculpativă, prilejuită, ca un gând fugar, de existența unui artist în care a murit Rubens, pentru a se naște mai târziu Renoir: „Clarviziunea lui La Rochefocauld, durerea lui Pascal, amărăciunea lui Moliere îi iertau două secole de ipocrizie și de josnicie pentru această clipă un bărbat din rasa lor respira parfumul ultimei ei flori. Iar Montaigne recunoaște aptitudinea Franței de au uni cu aceeași expresie artistică deznădejdea cea mai intimă cu cea mai înaltă eleganță spirituală”. Bărbatul era Watteau, a cărui moarte semnifică, pentru E. Faure, punctul de la care secolul XVIII cunoaște falimentul estetic al gustului. Ce semnifică același post-revoluționar francez pentru cultura Franței, a Europei și, în cele din urmă a lumii, știm, simțim și resimțim cu toții.
România nu a beneficiat de un secol de aur și lumină pre-revoluționară în existența sa spirituală. Lumina și aurul au fost monopolizate de o propagandă îndobitocitoare, dedată la experiențe machiavelice desfășurate între domeniul psihiatricului și al vrăjitoriei. În câmpul culturii acestei jumătăți de secol sacrificată comunismului, puterile literaturii au cunoscut sinuozități cărora uneltiri de cabinet le-au oferit adesea aerul de normalitate. Tributul proletcultismului a fost plătit. Apoi, aceeași autori, dar și alții, furnizați de structurile epidermice succesive ale generațiilor, au riscat ostracizarea dedicându-se omului și interioarelor sale, adesea reticente față de jugul impus de dictat. A intervenit cu brutalitate psihoza degetelor tăiate ale Li Mingqiang pentru vina de a fi cântat Beethoven. Era anul 1971. Țepeneag plecase, iar în țară un anumit personaj povestea în „Caietele Principelui”, cum a dat el atunci 500.000 de lei pe împrejmuirea vilei de la munte și cum, pentru plimbările de seară, își cumpărase berlina unui din Caroli. Astfel, literatura noastră alunecă în fabulos și parabolă. Datorită lui Bănulescu, tinerii descoperă un spațiu geografic fără limită pentru poveste, pentru supra-realul atât de real al lumilor putrede, crepusculare, bântuite de femei îndrăgostite până la refuzul oricărui alt contact cu lumea și bătrân totalitari, executanți prin înec în proprie promiscuitate. Din când în când orizontul era brăzdat de câte o carte justă sau de câte o carte normală, care, pe fundul anormalității politice, părea extrem de curajoasă. Obsedantul deceniu, dat în vileag cu sagacitate, morala spunând că tot ce a fost rău s-a rafinat într-un rău, perfecționat în perfidie și în subtilitatea interdicției, constituia și el un alt teritoriu al exilului interior. În rest, un sos fiert la focul mic al cenaclurilor de provincie și al „Cântării României”, din care adesea, la îndemnul zvâcnetului de conștiință, evadau cei cu adevărat talentați. Litigiile, ierarhiile sunt rezolvate din ce în ce mai rar după criterii de calitate. „Opera” devine o noțiune contabilă, iar cronica literară un refugiu subtil pentru sarcastici și ironiști, în ultimă instanță, un alibi furnizat suspecției totalitare. Ca și la francezi, arta plastică pre-revoluționară a ultimului deceniu își împarte spațiul între decorativ și festiv, motivul fiind recesiunea socială a creatorului. Așa ne-a găsit Revoluția noastră, apreciată, oare de ce, pentru a fi prima revoluție transmisă în direct?
(...)
luni, 19 noiembrie 1984
„Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII...” (CEAUȘESCU 1984)
Nicolae Ceaușescu, Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII și activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990 și, în perspectivă, până în anul 2000, a României, Editura Politică, Buucrești, 1984, noiembrie 1984
8 Bilanțul îndeplinirii hotărârilor Congresului XII și Conferinței Naționale ale partidului
16 Direcțiile de dezvoltare economico-sociale în cincinalul 1986-1990
33 Orientările de perspectivă privind dezvoltarea economico-socială a României până în anul 2000
41 Perfecționarea activității statului și organelor sale, a întregului sistem de conducere democratică a vieții economice și sociale
50 Creșterea rolului conducător al partidului în societate în organizarea și desfășurarea întregii opere de construcție socialistă
56 Activitatea politico-ideologică de ridicare a conștiinței socialiste și formare a omului nou
72 Situația internațională, politica externă a partidului și statului nostru
sâmbătă, 8 mai 1971
„Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța” (LUNGU 1971)
Ion Lungu & Ion Bitoleanu & Gheorghe Dumitrașcu & Gh. Lotcă & M. Stanciu, Momente din mișcarea comunistă și muncitorească în județul Constanța, Comitetul pentru cultură și artă al județului Constanța/Comisia pentru difuzarea științei și culturii, Constanța, 1971,235 p.,18 f.
3 Cuvânt către cititor
5.lector univ. G. D., Dezvoltarea social-economică a Dobrogei între anii 1878-1900
25 lector univ. I. B. & G. D., Mișcarea muncitorească și țărănească în județul Constanța, (1900-1910)
45 prof. M. S., Creșterea avântului revoluționar. Crearea PCR (1919-1921)
61 M. S. & I. Bîtlan & I. Coman, Contribuții la studiul perioadei stabilizării vremelnice și parțiale a capitalismului
79 G. D. & I. B. Mișcarea revendicativă și revoluționară a oamenilor muncii din județul Constanța în anii crizei economice 1929-1933
95 G. D. & conf. univ. dr. I. L., Comuniștii în fruntea luptei maselor populare pentru democrație și împotriva fascismului (1934-1938)
121 G. D. & I. B., Lupta oamenilor împotriva exploatării capitaliste, a dictaturii regale și pericolului fascist (1937-1940)
145 prof. G. L. & M. S., Forțele patriotice în frunte PCR împotriva fascismului și a războiului
165 G. L., Instaurarea guvernului de largă concentrare democratică
181 I. L. & G. D., Desfășurarea revoluției populare - trecerea la orânduirea socialistă (6 martie 1945 - iunie 1948
213 I. L., Edificarea societății socialiste - cauză a întregului popor
sâmbătă, 27 februarie 1971
„Politică pentru Occident” (RAȚIU 1957)
Ion Rațiu, Politică pentru Occident, Progresul Românesc, 1992 (orig. eng. Londra 1957), 238 p.
I Prefața Editurii Harvill la ediția originală
II Ion Rațiu, Prefață la ediția în limba română
Cuprins
Partea întîi Occidentul în pericol
1 I.Problema
3 II.Mareea roșie
24 III.Astuparea breșelor
34 IV.Atitudini occidentale
49 V.„Istoria decretează”
56 VI.Planuri și căi de preluare a puterii
62 VII.Exigențele sînt mari
66 VIII.Responsabilitatea Occidentului
70 IX. Politica externă
79 X.Baza însăși a democrației
84 XI. Obiectivele comuniste
103 XII. Sloganele
1 I.Problema
3 II.Mareea roșie
24 III.Astuparea breșelor
34 IV.Atitudini occidentale
49 V.„Istoria decretează”
56 VI.Planuri și căi de preluare a puterii
62 VII.Exigențele sînt mari
66 VIII.Responsabilitatea Occidentului
70 IX. Politica externă
79 X.Baza însăși a democrației
84 XI. Obiectivele comuniste
103 XII. Sloganele
Partea a doua Către o politică occidentală pozitivă
107 I.Puterea occidentală
111 II.Coexistența
119 III.Organizația Națiunilor Unite
142 IV.Naționalism
152 V.Colonialism și imperialism
165 VI.Sisteme defensive
176 VII.Neutralitate
184 VIII.Contradicții actuale
191 IX.Esența conflictului
195 X.O politică pozitivă
198 XI.Unitate
202 XII.Ralierea forțelor democratice
207 XIII. „Pace, libertate, prosperitate”
232 XIV.Concluzie
107 I.Puterea occidentală
111 II.Coexistența
119 III.Organizația Națiunilor Unite
142 IV.Naționalism
152 V.Colonialism și imperialism
165 VI.Sisteme defensive
176 VII.Neutralitate
184 VIII.Contradicții actuale
191 IX.Esența conflictului
195 X.O politică pozitivă
198 XI.Unitate
202 XII.Ralierea forțelor democratice
207 XIII. „Pace, libertate, prosperitate”
232 XIV.Concluzie
Abonați-vă la:
Postări (Atom)