Durata medie de viață în 1992 („Telegraf” 1994)

<
România se numără printre țările cu cea mai mică durată medie de viață, relevă statisticile date publicității de Organizația Mondială a Sănătății. În 1992, durata medie de viață la români a fost de 69,9 (73,2 la femei și 66,6 la bărbați), ceea ce înseamnă că românii trăiesc, în medie, cu 10 ani mai puțin decît japonezii, la care durata medie de viață este de 79,3 ani în 1992. Un indicator ridicat la durata medie a vieții înregistrează și Elveția - 77,5 ani și Canada - 77,1 ani. Cele mai reduse cote ale duratei medii ale vieții semnalate în Etiopia - 44 ani și India - 55,5 ani. La același nivel cu România în clasificările întocmite de OMS se situează o serie de state subdezvoltate sau în curs de dezvoltare, dintre care menționăm: Egipt - 59 ani, Mongolia - 61,2 ani, China - 69,5, Turcia - 66,4 ani.
>

SURSA
N. E. P., Românii trăiesc cu zece ani mai puțin decît japonezii, „Telegraf”, Constanța, 9 aprilie 1994.

„Securitatea energetică în contextul securității moderne” (BĂRBUȚ 2012)

 Dan Marcel Bărbuț, Securitatea energetică în contextul securității moderne, Top Forum, București, 2012, 

CUPRINS

Cuvânt înainte....................................................................... p. 07

Rezumat ............................................................................... p. 11

Abstract ................................................................................ p. 13

Zusammenfassung ............................................................... p. 15

Краткое представление....................................................... p. 17

Introducere ........................................................................... p. 19

Capitolul 1.

Securitatea modernă în primele decenii ale secolului XXI.... p. 21

1. Actualitatea şi perspectiva conceptului de securitate .... p. 21

2. Securitatea modernă. Concept dinamic şi complex....... p. 39

3. Securitatea modernă a secolului XXI ............................ p. 46

Capitolul 2.

Energetica între geoeconomie, geopolitică şi securitate.. p. 61

1. Mediul energetic internaţional....................................... p. 61

2. Securitatea energetică în viziunea diferitelor şcoli de

gândire din teoria relaţiilor internaţionale ..................... p. 88

3. Autonomia energetică .................................................. p. 95

4. Măsuri pentru salvgardarea securităţii energetice......... p. 101

5. Balanţa energetică mondială ........................................ p. 103

Capitolul 3.

Strategii energetice ale dezvoltării durabile ...................... p. 111

1. Dezvoltare durabilă ...................................................... p. 111

2. Strategia energetică..................................................... p. 113

3. Strategia energetică a UE ............................................ p. 116

4. Strategia energetică a NATO ....................................... p. 122

5. Strategia energetică a Marilor Puteri

(Rusia, SUA, China).................................................... p. 125

6. Strategia energetică a Statelor Emergente

(Brazilia, India Turcia) ................................................. p. 134

7. Strategia energetică naţională...................................... p. 142

Concluzii şi propuneri ........................................................ p. 157

Încheiere.............................................................................. p. 167

Postfaţa ............................................................................... p. 173

Termeni specifici ................................................................ p. 177

Listă Anexe ......................................................................... p. 179

Anexe .................................................................................. p. 181

Bibliografie selectivă .......................................................... p. 209

Obsesia națională a aderării la UE (IONESCU 2005)

Victor Ionescu, Obsesia națională, „Balcanii și Europa”, București, martie 2005, p. 11

Intrarea României în Uniunea Europeană a devent nu doar orientarea principală a politicii de pe malurile Dâmboviței, ci un fel de obsesie națională, un sindrom.
Undeva, Jean Francois Revel scria că societățile în faliment cronic, cel care și-au ratat evoluția către democrație și dezvoltare, în loc să caute înăuntrul lor - în incompetență și corupție - cauzele decăderii, obișnuiesc să-și pună pună eșecul pe seama Occidentului.
Cev amai avansată, societatea politică dâmbovițeană a descoperit altă cale: plângerea pe umărul oficialilor Uniunii Europene sau din țările mari ale acesteia. La rându-i, populației României, care și așa este bombardată cu informații dintre cele mai contradictorii despre evoluția noastră către UE, i se arată din când în când câte o nouă speritoare privind șansele integrării. Desigur, presa este purtătoarea cea mai „vehementă” a tuturor veștilor, bune sau rele, a tuturor marotelor și sperietorilor eurointegratoare, consemând și comentând spusele oricărui parlamentar european, fie el și reprezentant al unu grup de 20 de membri care este total nesemnificativ în marea sutelor de europarlamentari.
Ciudat este că nu numai poporul de rând, ci și politicienii au fost infestați de „obsesia națională” - a neintrării la timp în UE.  De aceea, făr a analiza măcar o secundă calitatea și cantitatea unor voci opuse României, ei se lansează rapid în „cruciade” de apărarea drepturilor noastre, uitând că Europa nu vorbe așteaptă, ci fapte. Câtă deosebire între atutidinea din vremea voievozilor  când, deși „panica domnea peste București”, cum scria Bolintineanu, „iar poporul inunda curțile domnești”, deoarece solii Porții veneau să ceară închinarea țării, voievozii erau fermi în apărarea drepturilor poporului și în a afirma unitatea națională, solii de atunci fiind bătuți „cu piroane în cap”.  Spaima mulțimii era firească și tipică. Ea se manifestă și astăzi.
Obsesia națională, necunoscută temerarilor voievozi din evul mediu, acționează în cazul politicienilor români ai începutului de secol XXI cu efectul capei roșii asupra taurului. În mod total nejustificat panica îi face pe aceștia să reacționeze „neeuropean”, uitând că în democrație fiecare are dreptul la opinia sa. „Fiare” în relațiile dintre ei, oamenii politici români devin „pisicuțe blânde” în fața oricărui coleg de la Strasbourg, neglijând să se „școlarizeze” în vederea participării lor directe la Parlamentul European, unde vor învăța că dictonul „homo homini lupus” se aplică în toate cazurile, cu unica excepție a interesului național. Dincolo de grupurile parlamentare opuse ideologic, dincolo de pozițiile diferite față de cutare sau cutare problemă, europarlamentarii demonstrează că singura certitudine cu valoare de permanență este faptul că ei reprezintă o entitate națională în Europa celor 25, pe viitor a celor 27.

„Despre globalizare” (SOROS 2002)

 George Soros, Despre globalizare, trad. S. Lupescu (eng. 2002), Polirom/Economie și Societate, Iași, 2000

7 Cuvânt înainte - Daniel Dăianu

13 Prefață la ediția în limba română

15 Prefață 

19 Mulțumiri

21 Introducere - Deficiențele capitalismului global

41 1.Comerțul internațional: Organizația Mondială a Comerțului
48 Drepturile muncii
50 Mediul, sănătatea și securitatea
52 Drepturile de proprietate intelectuală
54 Măsurile cu privire la protejarea investițiilor și anticorupție
56 Concurența și politica fiscală
57 Probleme organizaționale

59 2.Ajutorul internațional: Componenta absentă
69 Taxa Tobin
70 Propunerea privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
72 Explicații cu privire la Drepturile Speciale de Tragere
80 Aspecte de ordin legal
82 Avantajele propunerii

87 3.Reforma structurală: Băncile multilaterale pentru dezvoltare

97 4.Stabilitatea financiară: Fondul Monetar Internațional
103 O foarte succintă istorie a FMI
106 Cum stau lucrurile astăzi
112 Nu există soluții miraculoase
114 Câteva propuneri cu caracter practic

125 Concluzii: Către o Societate Deschisă Globală

147 Apendice: Propunere privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)

153 Addenda

155 Finanțarea furnizării bunurilor publice la scară globală. O propunere de reformare și dezvoltare a asistenței internaționale pentru dezvoltare . Cuvântare la Conferința ONU privind Finanțarea Dezvoltării, Monterey, Mexic, 18 martie 2002

159 Conferința de la London Business School, 27 iunie 2002

171 Index

„Politica națională a cărții” (GARZON 1997)

Alvaro Garzon, Politica națională a cărții. Un ghid pentru munca pe teren, trad. (fr. 1997) S. Craia, pref. lect. univ. dr. Gh. Buluță, Univers Enciclopedic, București, 1999.

Prefață (5-12)
Autorul acestei lucrări este șeful Secției carte și industrii culturale din UNESCO și lucrează în domeniu de mai multe decenii. Columbian, născut și crescut într-o zonă cu numeroase probleme, implicat în dezvoltarea culturală a țării sale, creatorul unui organism original și viabil - Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERLALC) - A. G. este o personalitate plină de energie și un profesionist al diagnosticării fenomenelor ce se circumscriu culturii scrise. Calitatea sa oficială a făcut ca expertul UNESCO să străbată planeta în nenumărate rânduri, pentru a identifica problematica lumii cărții, pentru a reuni factorii responsabili, pentru a incita la dialog în căutarea soluțiilor. Dispunând de o experiență bogată, și de un profesionalism de înaltă clasă, de avantajele muncii în echipe formate de specialiști din diverse țări, el a elaborat principiile generale ale unei politici naționale în favoarea cărții și lecturii, pe care le prezintă într-o o modalitate concentrată, reducând totul la esențial și luând în calcul toate elementele. Nimic în plus, nimic în  minus - aceasta este formula unui demers de sistematizare a tot ce ține de „lanțul cărții”, de profesiile implicate, de relațiile sector public-sector privat.
Autorul pornește de la premisa că soluțiile sunt condiționate de perfecta înțelegere a realităților, ceea ce presupune observarea componentelor psiho-sociale, economice, politice și culturale ale universului cărții, de la autor până la cititor. El a și realizat un prim raport asupra stării de lucruri în acest domeniu, în România, după ce a avut întâlniri cu autori, editori, difuzori, bibliotecari, dar și cu reprezentanți ai ministerelor (Culturii, Educației, Finanțelor, Justiției). Raportul, prezentat celor în cauză, a impresionat prin acuratețe și profesionalism, arătând în mod concret valoarea unui bun diagnostic.
Lucrarea Politica națională a cărții, prezentată acum în traducere românească, oferă un remarcabil model de analiză și de acțiune în domeniul politicii culturale, de mare utilitate în prezent, când societatea românească se află în căutarea unor căi de dezvoltare. Experiența personală a autorului și experiența UNESCO pot oferi în acest moment nu numai principii clare și perfect articulate, dar și sugestii de ordin practic, precum și un excelent exemplu de structurare cât mai inteligentă și eficientă a voinței politice.
În Țările Române primul „model editorial” se prefigurase în liniile sale principale înainte de introducerea tiparului, care este relativ timpurie. Civilizația cărții manuscrise produsese o structură editorială coerentă, pe care arta tiparului se va grefa, la început ca o noutate de ordin tehnic, pentru a genera fenomene socio-culturale mai complexe, cu implicații politice.
Imprimeria și-a făcut apariția pe pământ românesc în primul deceniu al sec. XVI, prima carte fiind tipărită în 1508 în limba slavă, limba oficială a bisericii și cancelariei domnești. Prima carte în limba română a fost tipărită la Sibiu , în 1544. Până în sec. XVIII s-au publicat mai ales cărți de cult, laicizarea cărții și a tiparului fiind târzie.
La începutul sec. XIX au apărut și în Moldova și Țara Românească tipografii laice, particulare, precum și edituri care au jucat un rol esențial pentru cultura românească. Acestea au fost create de intelectuali cu orizont european, oameni care s-au remarcat prin multiple inițiative culturale.
Intelectuali și scriitori de la jumătatea veacului trecut au imprimat cartea diversă, laică și de activitatea lor editorială, desfășurată cu multe sacrificii, se leagă și istoria literaturii naționale, precum și difuzarea prin prin traduceri a literaturii universale.
Diversificarea producției editoriale a coincis cu afirmarea gândirii și creativității românești în domeniile științific, artistic și tehnic. Industria poligrafică a luat avânt, înmulțindu-se tipografiile și editurile, majoritatea inițiative particulare, dar și unele susținute de stat prin intermediul unor fundații (Casa Școalelor).
Cartea românească a cunoscut în această epocă o modernizare cu totul remarcabilă, prin conținut, calitate tipografică și aspect grafic, acesta din urmă fiind în acord cu stilul „1900” răspândit în Europa.
După primul război mondial, în România a început o etapă de avânt economic ce s-a ilustrat și în lumea cărții și editurii.
Au apărut edituri noi: Cartea Românească, înființată în 1919, Cultura Națională, 1921, Scrisul Românesc, 1922, Editura Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă, 1933. Asemenea edituri, cu programe culturale de anvergură, cu serii și colecții de real prestigiu, au marcat o perioadă dintre cele mai productive sub aspectul marilor valori ale culturii românești.
După al doilea război mondial, în România a avut loc o radicală schimbare de regim politic și a început o altă vârstă și pentru o societatea românească și pentru lumea editorială. Perioada 1944-1948 a fost o etapă de tranziție. Ca urmare a naționalizării tuturor tipografiilor, editurilor și librăriilor, statul finanța și controla integral producția, editarea și difuzarea cărții. S-a constituit un sistem editorial,în subordinea Ministerului Culturii și a unor organisme de stat. Acesta cuprindea un număr de edituri cu profil distinct, pe domenii (științific, tehnic, literar ș. a.). De-a lungul câtorva decenii ele au suferit unele schimbări, unele fiind comasate, apărând altele noi, fiindu-le schimbate și numele. În 1969 a avut loc reformă editorială. Au luat ființă Editura Cartea Românească a Uniunii Scriitorilor  și Editura Kriterion - pentru publicarea cărților în limbile minorităților naționale. S-au creat noi edituri și în provincie: Dacia la Cluj Napoca, Junimea la Iași, în 1969, Scrisul Românesc la Craiova și Facla la Timișoara, în 1972. Astfel, în 1989 - 17 edituri funcționau într-un sistem unic, coordonat de Centrala Editorială a Consiliului Culturii, dar în subordinea unor instituții diferite mai funcționau și alte case de editură.
Centralizarea producției editoriale și a difuzării cărții, precum și cenzura sunt caracteristici proprii etapei încheiate în decembrie 1989, după care urmează, pentru societatea românească și pentru lumea cărții și editurii, o perioadă cu totul diferită sub toate aspectele și care se definește prin căutarea unei noi identități.
Ca urmare a revoluției din decembrie 1989 a devenit posibilă înființarea de edituri și tipografii particulare. Condițiile unui început de economie de piață au bulversat deopotrivă cererea și  oferta de carte, mentalitatea publicului și a editorului.
Sub aspectul tehnicii poligrafice ai apărut înnoirile.
Nu au întârziat să apară noile procedee de procesare computerizată a textelor, care au schimbat aspectul cărților, au modificat organizarea muncii în edituri și tipografii.
Cenzura a fost desființată, cererea și oferta s-au diversificat și s-au conturat, pentru prima oară după o jumătate de secol, noi categorii ale publicului, cu niveluri și exigențe variate.
Prețul cărți a înregistrat creșteri galopante, ceea ce a modificat obișnuința românilor de a cumpăra carte.Ca urmare, tirajele anumitor genuri s-au redus drastic punând în dificultate editurile care nu produc carte de consum.
Conform statisticilor au fost înregistrate peste 4.000 de edituri, dar multe dintre ele nu au activat niciodată ori și-au încetat activitatea după două-trei apariții.
În prezent, circa 20 de edituri domină în producția de carte (ele realizând mai multe zeci de titluri pe an).
Culegerea și paginația pe calculator și nevoile financiare au avut ca urmare pe de o parte reducerea, pe de altă parte reprofilarea resurselor umane din edituri. Nemaifiind instituții bugetare, acestea au început să lucreze conform criteriilor de performanță.
S-au produs mari schimbări și în aspectul și în calitatea tipografică a cărții. Concurența a impus oferta de carte cu coperți atrăgătoare sau incitante, o nouă calitate a hârtiei și cartonului, dezvoltarea cărții industriale.
Unele edituri au început să imprime în străinătate. A crescut importul de hârtie și s-a informatizat aproape integral activitatea internă.
În domeniul poligrafic au apărut numeroase tipografii particulare, iar cele existente s-au privatizat. Ele au fost dotate cu echipamente performante, și-au diversificat serviciile și s-au restructurat. Personalul s-a redus și s-a recalificat, dobândind noi competențe.
În domeniul difuzării s-au produs de asemenea mari schimbări. Vechile rețele de librării s-au privatizat și s-au modificat. Au apărut rețele particulare de difuzare, angrosiști de carte, firme specializate în distribuție, librării și rețele de librării private.
Unele edituri și-au creat și rețele proprii de difuzare. A devenit ofensivă activitatea promoțională, iar sistemele de comerț s-au diversificat. Au înflorit comerțul stradal și comerțul prin poștă.
Se observă dinamismul unor edituri tinere, conduse de oameni tineri, viu o mentalitate diferită de aceea a editorilor din generațiile vârstnice. Acești manageri i-au hotărâri și acționează repede, neconvențional, în editurile lor munca se desfășoară în ritm accelerat,cu personal puțin, dar eficient și interesat direct de prosperitatea editurii. Sunt întreprinzători ce urmăresc un model occidental, ale căror produse, imprimate uneori în străinătate, au o calitate poligrafică și un aspect comparabil cu acela din alte țări. Ei nu depind de subvenții și pun un preț deosebit pe difuzarea proprie.
Au apărut și asociații profesionale de editori: Asociația Editorilor din România, Societatea Patronilor de Edituri din România, Asociația Editorilor cu Profil Pedagogic și Breasla Cărții Maghiare.
Un sondaj sociologic, efectuat în mai 1998, pentru a analiza „consumul cultural” a indicat faptul că 29% din populație a cumpărat cel puțin o carte în ultimele 3 luni, ceea ce înseamnă că pe piața cărții au intrat circa 2 milioane de exemplare lunar, estimate la 6 milioane dolari pe lună.
Pentru a sprijini editarea cărții de cultură și literaturii naționale, Ministerul Culturii dezvoltă un program de subvenții destinat anumitor genuri de carte, asigurând prețuri accesibile, inclusiv pentru achiziționarea de către biblioteci. Pentru literatura științifică și tehnică, un demers similar este dezvoltat de Ministerul Cercetării și Tehnologiei.
Politica M. C. în privința cărții trebuie să aibă ca obiectiv general asigurarea unui cadru juridic favorabil dezvoltării cărții, stimularea inițiativei particulare în domeniul editării și difuzării cărții, promovarea cărții românești în interiorul și exteriorul țării, stimularea creativității autorilor naționali.
Politica culturală creează și ameliorează continuu structuri viabile, logice, adaptate la realizarea socială, asigură necesarul minim în materie de fonduri și veghează ca acestea să fie bine folosite. Proiectele subvenționate trebuie să se încadreze în anumite norme al căror rost este acela de a evita risipa sau utilizarea nerațională. Se are în vedere nu numi ansamblul, dar și detaliul. Politica culturală nu se adresează unui cetățean ideal, ci fiecărei categorii în parte. Ea evaluează cu luciditate realitatea și se adaptează.
Lucrarea distinsului expert care este A. G., publicată de UNESCO, vine să ne demonstreze cum ne putem integra mai bine, sub aspect cultural, într-o lume în care fiecare națiune vine cu valorile ei.
Într-o perioadă ca aceasta, pe care o traversează România, sprijinul pe care îl oferă UNESCO, acordând dreptul de traducere pentru acest model de gândire și acțiune, care este Politica națională a cărții, devine salutar și merită apreciat ca atare.

Prefață la ediția românească - A. G. (15-16)
Această lucrare, care nu are altă pretenție decât să servească drept ghid pentru lucrul pe teren, rezumă experiența dobândită la UNESCO de-a lungul multor ani, în privința dezvoltării cărții și lecturii.
Traducerea în limba română a acestei cărți nu urmărește să propună României să adopte un model, chiar dacă acesta a dat bune rezultate în alte țări. Suntem foarte conștienți de faptul că fiecare țară are specificul ei, o problematică proprie și, în consecință, are nevoie de soluții adaptate cazului ei particular.
Difuzând acest experiențe ale UNESCO ne gândim că, în formularea unei politici de dezvoltare a sectorului editorial: structura sectorului este aceeași pretutindeni în lume. Compus din scriitori, traducători, editori, tipografi, librari și bibliotecari acesta implică peste tot comportamente similare în dinamicile create în interiorul acestui „lanț al cărții”. Dacă este plasat în contextul unei economii de piață,el reacționează la fel față de acțiunile concepute de sectorul public în materie de politici culturale, de fiscalitate, de investiții ș. a.
În procesul de globalizare pe care îl traversăm, cultura se află, ca niciodată până acum, legată de economie: mondializarea culturii se confundă cu difuzarea internațională a produselor culturale (cărți, muzică, audiovizual). Suntem convinși că o țară având forța culturală a României poate juca un rol activ în acest flux planetar, pentru că „globalizarea” nu trebuie să însemne „uniformizarea” comportamentele culturale.
Dezvoltarea editării cărții în România (sub aspect cultural ca și sub aspect economic) depinde de acțiunea concertată a celor doi mari protagoniști: statul și sectorul particular.
Dacă lectura paginilor ce urmează poate contribui la o mai bună înțelegere a problemelor sectorului editorial și la o mai bună precizare a mizelor strategice ale culturii scrise, această lucrare modestă își va atins scopul.

Introducere (17-22)
În cursul anilor 70, UNESCO a încurajat crearea unor organisme special însărcinate să coordoneze dezvoltarea cărții și lecturii în diferite regiuni geografice ale lumii. Înainte de a ocupa un post în cadrul Diviziunii  cărții și dreptului de autor la UNESCO, am avut privilegiul de a face parte din echipa care a creat Centrul regional pentru promovarea cărții în America Latină și Caraibe (CERALC) - situat în Columbia - și de a fi ulterior, timp de 7 ani, secretarul general al acestuia.
Mandatul CERALC era în acea perioadă de o simplitate de-a dreptul lapidară; era vorba numa de „a dezvolta cartea”. Dar cum, în absența oricărui model? Un examen foarte minuțios a evidențiat marea complexitate a sectorului cărții, datorită confluenței aspectelor culturale și economice, a divergențelor de interese ale diferitelor profesii implicate și complementare și, în sfârșit, din cauza relațiilor când armonioase, când conflictuale dintre stat și întreprinderile particulare.
Pe atunci exista o concepție asupra culturii care din fericire acum tinde să dispară; în cadrul planificării globale a dezvoltării, cultura  era considerată importantă în măsura în care vehicula expresiile autohtone, dar era cu ușurință împinsă pe un plan secundar în raport cu prioritățile economice ale dezvoltării. Altfel spus, cultura era ruda săracă în bugetul statului. În prezent se știe că, alături de exportul tradițional de materii prime și produse naturale, creativitatea țărilor în curs de dezvoltare poate să le aducă acestora resurse economice considerabile, cu condiția ca ele să reușească să joace un rol activ pe piața mondială a industriilor culturale.
Țările industrializate oferă un exemplu în acest sens, pentru că ele obțin sume foarte mari, mai mari uneori decât cele provenite din vânzarea produselor manufacturate, din produsele protejate prin drepturile de autor (carte, film, disc, audiovizual).
Astfel un număr considerabil de conducători ai lumii în curs de dezvoltare a început să perceapă cultura într-o altă lumină, văzând în manifestările  culturale pe de o parte, forme de răspândire a valorilor locale în exterior,iar pe de altă parte, surse de locuri de muncă, mai ales în cadrul întreprinderilor mici și mijlocii, care constituie baza în sectorul industriilor culturale.
În asemenea condiții s-au desfășurat, începând din anii 70 până acum, numeroase experiențe d dezvoltare națională a cărții, având rezultate diferite în diverse locuri de pe glob. Numeroase țări au reușit să creeze un mediu macroeconomic favorabil industriei cărții.
Datorită unei voințe politice la cel mai înalt nivel și  unui dialog constructiv între sectorul public și cel particular, creația literară națională a fost stimulată printr-o legislație care protejează dreptul de autor; activitatea de editare a beneficiat de o politică fiscală favorabilă industriei cărții, de un acces privilegiat la creditele bancare, de o participare sporită la piața manualelor școlare, de tarife poștale preferențiale, de încurajare pentru export ș. a. Tipografiile au putut adopta noi tehnologii datorită politicilor de liberalizare a importurilor de echipamente și materii prime. Dezvoltarea comerțului de carte a fost susținută prin politici vamale și politici de schimb adaptate specificității cărții, prin aplicarea sistemului ISBN și a codului de bare, prin întărirea mecanismelor de difuzare și modernizarea librăriilor. Promovarea lecturii s-a tradus prin coordonarea sistemelor naționale de biblioteci, organizarea unor campanii de lectură în mediul rural, cercetări și anchete asupra obișnuințelor de lectură, publicitate instituțională etc.
Experiențele încununate de succes au în comun faptul că sectorul cărții a fost tratat ca un tot și că au fost evitate abordările parțiale (numai lectura, doar tipografia etc). Succesul s-a bazat tocmai pe promovarea simultană a tuturor componentelor sectorului.
Lumea cărții nu și-a dezvăluit încă toate secretele, dar în urma acestor eforturi am învățat să înțelegem mai bine comportamentele universului editorial și să interpretăm, până la un anumit punct, dinamicile subterane în scopul definirii unei politici de dezvoltare.
Paginile ce urmează conțin o sinteză  acestei experiențe. Cititorul va constata că au fost evitate, pe cât posibil, abordările istorice, analizele socio-culturale ale cărții și orice încercare de prospectare în legătură cu cu industria editurii. Aceasta ar fi putut face obiectul unor dezvoltări ample și interesante, dar nu intrau în obiectivul volumului de față, care se adresează în principal persoanelor însărcinate ori interesate să aplice o politică a cărții după ce s-a luat o decizie la cel mai înalt nivel.
Am căutat nu atât să demonstrăm avantajele unei asemenea politici, cât să concepem un fel de „vade-mecum” care să permită o mai bună înțelegere a elementelor constitutive ale sectorului și a dinamicilor lui interne, intensificând punctele nevralgice pe care orice diagnostic trebuie să le examineze și să sugereze măsurile concrete ce trebuie luate pentru realizarea unei politici de dezvoltare a sectorului cărții.
Aceasta explică structura liniară și în mod necesar enumerativă  textului. Poate că specialiștii obișnuiți cu limbajul cărții vor considera că definițiile privesc aspecte elementare, dar nu trebuie pierdut din vedere că, în multe țări, cei care aplică politica în favoarea cărții nu sunt neapărat specialiști în domenii.
Trebuie subliniat, pe de altă parte, că pentru a concretiza în mod eficient și durabil măsurile de promovare a cărții, cel mai bun lucru este materializarea lor într-un corpus juridic apt să le includă pe toate. Iată de ce am considerat oportun să reproduc în anexă textul unei „legi tip” referitoare la carte. Acest model, din care s-au inspirat numeroși legislatori din țările Americii Latine, a fost adoptat de specialiștii din regiune în cadrul programului UNESCO-CERLALC; el este recunoscut și sub numele „legea tip de la Guayaquail”, deoarece în acest oraș i-a fost definitivată redactarea. Este posibil ca, prin unele aspecte, această lege tip să nu se adapteze tuturor tradițiilor juridice, dar legislatorii și toate celelalte organisme responsabile vor găsi în acest model un text de referință.
În orice caz, în formularea unor politici naționale a cărții, este necesar să se aibă în vedere toate măsurile ce par a oportune, în lumina angajamentelor multilaterale luate de stat la nivel subregional, regional sau internațional.
Această lucrare nu și-ar atinge scopul dacă lectura ei n-ar provoca reacții, comentarii și un schimb, salutar, de date și de experiențe. În contextul în care se dezvoltă noi tehnologii media și rețele electronice de informare, ce nu vor întârzia să influențeze structura sectorului cărții, este limpede că orice politică de dezvoltare a sectorului trebuie să fie evolutivă. Împărtășirea experienței dobândite, studiul conjugat al succeselor și eșecurilor este cel mai bun mijloc de a favoriza dezvoltarea cărții. Fidel misiunii sale, UNESCO înțelege să rămână un centru al schimbului de informații și  un loc de analiză în slujba unei cooperări tehnice tinzând spre o dezvoltare a valorilor spirituale și culturale ale ființei umane.


Cartea un lanț articulat (23)
S-a constatat că cele mai multe inițiative de dezvoltare a producției și difuzării cărții în țările în curs de dezvoltare au eșuat. Explicațiile acestor fenomene sunt numeroase și cele mai multe sunt legate de situația generală a economiei acestor țări, de izolarea lor față de axele industriilor culturale și de fragilitatea endemică a planificărilor de stat.
Totuși, examinarea atentă a diferitelor proiecte de dezvoltare a cărții arată că preocuparea autorităților în acest domeniu se traduce mai mult prin editarea de carte în sectorul guvernamental sau prin importul masiv de lucrări distribuite la prețuri mici sau gratuit. Oricât de lăudabilă ar fi ea, o asemenea acțiune nu se poate dezvolta la infinit.
În alte cazuri se dezvoltă unul dintre diferitele aspecte ale cărții și lecturii: organizarea de biblioteci, campanii în favoarea lecturii, înființarea unor premii literare destinate încurajării autorilor.
(...)

Cronologia economiei mondiale (TEULON 1996)

Frederic Teulon, Cronologia economiei mondiale, trad. I. Dăscălescu (fr. 1996), Institutul European / Memo-7-Economie/Istorie, Iași, 1998, 71 p.

4 1780-1852 Începuturile revoluției industriale

6 1852-1873 Primul val de prosperitate

7 1873-1896 Marea Depresiune Economică

9 1896-1914 La Belle Epoque

11 19141918 Primul Război Mondial

12 1919-1939 Perioada interbelică

18 1939-1945 AL Doilea Război Mondial

21 19451973 Trei decenii de o intensă dezvoltare

43 1973-1979 Era șocurilor petroliere

49 1979-1993 Adâncirea crizei

65 1994- Revenirea la creștere?

„Istoria Canadei” (LINTEAU 1994)

Paul Andre Linteau, Istoria Canadei, trad. I. Cojocariu (orig. fr. 1994), pref și note R. G.Păun, Corint/Istorie universală. Microsinteze 14 (coord. Șerban Papacostea), București, 2000, 156 p.

Cuprins

5 Prefață

7 I.Primii locuitori ai Canadei
8 I.Populațiile băștinase
15 II.Sosirea europenilor
18 III.Contactul

21 II.Noua Franță 1608-1760

21 I.Nașterea unei colonii

30 II.Canada în secolul XVIII

38 III.Imperii în conflict

45 III.Coloniile britanice 1760-1840

45 I.În căutarea unui cadru politic

50 II.Colonii de exploatare și de populare

56 III.Rezistența canadienilor francezi

63 IV.Reorganizarea Americii de Nord britanice 1840-1867

63 I.Slăbirea relațiilor cu Imperiul și apropierea de Statele Unite

66 II.Canada Unită

73 III.Celelalte colonii britanice

76 IV.Pași către realizarea Confederației

80 V.Primii pași ai Confederației 1867-1896

80 I.Construirea unei noi țări

86 II.Tensiunile politice

91 III.O societate conservatoare

96 VI.Marea expansiune 1896-1929

96 I.Pe calea dezvoltării

99 II.O societate nouă

106 III.O țară divizată

112 VII.De la criză la prosperitate

112 I.Recesiunea economică

119 II.Al Doilea Război Mondial

124 III.Perioada de după război

129 VIII.Canada după 1960

129 I.Un nou context economic

134 II.O societate transformată

139 III.O epocă de revendicări

144 IV.Quebec-ul și federalismul canadian

153 Bibliografie

coperta 4

Eclipsată de puternicul său vecin din nord, oarecum marginală în contextul unei „europenizări” prea adesea neglijente la deschiderea universală pe care trebuie să o aibă orice cultură, Canada este încă un subiect inedit pentru publicul românesc.

Cu această timidă premisă, editorul, traducătorul și prefațatorul lucrării au dorit să răspundă unei provocări lansate de autor pentru înțelegerea diversității istoriei și a culturilor.

„Prof. dr. Nicolae Panin: Oferim specialiștilor ultimele cunoștințe asupra domeniului marin” (ȘLAPAC 1993)

 Florin Șlapac, Prof. dr. Nicolae Panin: Oferim specialiștilor ultimele cunoștințe asupra domeniului marin, „Tomis”, Constanța, aug. 1993

- Universitatea Mării Negre a organizat în primul ei an de activitate aproximativ 30 de școli de vară, urmărind diverse domenii de mare interes științific, cultural, social, economic etc.

Fiind vorba de o efervescență intelectuală  cu totul inedită pentru acest colț de țară, benefică fără doar și poate, am încercat să aflăm amănunte, discutând cu o serie de personalități prezente la Costinești.

+ Universitatea Mării Negre a fost creată ca o inițiativă a României în cadrul convenției economice pentru Marea Neagră. Este o propunere care a fost acceptată în convenție, emanată de la profesorul Malița și acceptată de autoritățile române și apoi acceptată de statele riverane Mării Negre. Universitatea Mării Negre este deci o instituție neguvernamentală și non-profit care își propune ca obiectiv o legătură mai strânsă între culturile, economiile și știința țărilor riverane, în general o legătură internațională științifică și culturală cât mai largă.

Sunt patru cursuri de orientare științifică marină și anume: cursul de resurse marine, cursul de biologie marină, ecologie și dezvoltare a societății și cursul referitor la Delta Dunării. Primul curs, referitor la resursele marine, a avut loc între 13 și 26 iunie, fiind primul din această serie marină, celelalte urmând să se desfășoare la sfârșitul lui august - septembrie. În încheierea cursurilor de vară mai există planificat un curs, care se numește „Proiecte majore pentru Marea Neagră”, care va avea loc în ultima serie a școlii de vară.

Fiecare curs are un director de curs și un număr de lectori, dintre specialiștii cei mai calificați în domeniile respective, proveniți din țară sau străinătate. Din păcate, condițiile au fost de așa natură încât primul curs despre resursele marine, care a fost un curs de mare interes, a fost plasat prea devreme și prin asta s-a exclus participarea tineretului, o categorie foarte dorită. Studenții erau în sesiune. Totuși, la acest curs participă specialiști din cadrul institutelor de profil (Institutul de Cercetări Marine, Institutul de Geologie și Geofizică - laboratorul de geologie marină, Direcția hidrografică a marinei și alte câteva instituții cu preocupări marine). Cursul urmărește să facă în timp record cunoscute informațiile actuale, cele mai moderne, despre resurse minerale, resurse vii, resurse energetice și ecologice. Se are în vedere ca aceste cunoștințe să ajungă la oameni care se formează în domeniul cercetării marine, la specialiști, la oameni care sunt abilitați să ia decizii la nivel guvernamental sau neguvernamental, lărgind sfera de cunoștințe pentru ca aceste decizii, activitatea acestor categorii, să fie la nivel profesional cât mai ridicat. Programul este structurat pe 12 cursuri, a fost o prelegere la început privind geneza și evoluția Mării Negre și influențelor acestor condiții asupra productivității biologice; o altă prelegere despre pescuitul în Marea Neagră, evoluția productivității în decursul timpului, tehnologiile de pescuit și repercusiunile crizei ecologice prin care trece Marea Neagră asupra productivității piscicole. Un curs se referă la substanțele chimice active, principiile active din organismele marine. Câteva aplicații pe teren vizează cunoașterea mai în detaliu a platformelor de foraj marin, a situației litoralului românesc, în zona de la nord de Capul Midia, de la Chituc și Istria.

O serie de cursuri sunt consacrate prezentării platoului continental românesc d. p. v. morfologic, al constituției geologice, al proceselor de sedimentare și al substanțelor minerale solide care există pe platoul continental românesc; zăcămintele de hidrocarburi în domeniul marin, o privire de ansamblu asupra oceanului mondial, cu rezerve, cu perspective de valorificare a acestor rezerve, tehnologii de exploatare, apoi zăcămintele de hidrocarburi existente pe platoul continental românesc și activitatea dusă de întreprinderile românești în acest domeniu; avem și un curs rezervat substanțelor minerale solide în domeniul marin, mai ales în oceanul mondial, cu referiri și la zona românească a Mării Negre și aici se vor aborda în mod special problemele nodulilor metalici cu conținut exploatabil de nichel, cobalt, cupru, mangan. Apoi depozitele hidrotermale de adâncime cu conținut foarte ridicat de zinc, plumb, cupru, argint și încă foarte multe metale - în genere toate obiectivele de interes economic care au rezultat de pe urma unei îndelungate cercetări internaționale în domeniul marin. Ca încheiere, se vor trece în revistă toate aspectele juridice, ale dreptului mării, privind accesul la substanțele minerale utile, la resursele vii, în ocean și în zonele de jurisdicție națională. După cum se vede, este sunt probleme de interes general foarte acut în momentul de față.

- Bănuiesc că participarea este internațională?

+ Din păcate, trebuiau să participe lectori din Suedia, Statele Unite și Franța, dar s-au decomandat în ultima clipă, din motive obiective. La anul, însă, vor fi contacte mult mai strânse cu lectori din Franța, care s-au angajat să vină chiar cu studenți, cu niște cursuri foarte precise și de mare interes.

- Perspectivele?

+ Sun încurajatoare. Pe lângă această acțiune generoasă de punere la dispoziția specialiștilor a ultimelor cunoștințe a domeniului marin, din toate punctele de vedere, se va organiza în cadrul universității un centru de studii marine care va exista ca structură de bază cele două instituții de cercetare majore (IRCM și IGG) și deja se conturează un program al acestui centru, prin care sperăm, începând din toamnă, să aducem o contribuție importantă în elucidarea unor probleme. În noiembrie, probabil, sub egida celor trei instituții (UMN, IRCM și IGG) se va organiza o masă rotundă cu specialiști în domeniul eroziunii litorale și probabil că această chestiune va putea oferi celor care iau decizii niște soluții pentru limitarea distrugerilor litoralului românesc, niște soluții tehnice pentru limitarea acestor procese de eroziune.

Dumitru Dinu, rector al Institutului de Marină Civilă („TOMIS” 199?)

 Cred că problema shipping-ului românesc este una de strategie guvernamentală. Strategia trebuie să cuprindă toate aspectele: legislative, financiare, tehnice și nu în ultimul rând trebuie să cuprindă aspecte privind pregătirea personalului navigant. Cine poate să facă la noi această strategie? Din nefericire, noi, ca instituție de învățământ superior nu am fost solicitați să participăm la elaborarea unei astfel de strategii, deși în alte țări universitățile reprezintă focare de influență politică și economică. Spre surprinderea mea, acum câteva luni am primit pentru prima oară o invitație a FPS să trimitem reprezentanți în consiliile de administrație ale companiilor de navigație Navrom, Petromin și Romline. Această solicitare era pe un fax fără antet și am încercat să-l contactez pe expeditor, ceea ce nu am reușit în ciuda strădaniilor. Am senzația că această solicitare a fost pur formală și de fapt nu se intenționa utilizarea specialiștilor, care zic (...) că în universități reprezintă avantajul competenței și al neimplicării direct interesate personal în anumite firme. Punând accentul pe această idee a strategie naționale vizavi de flotă, care ar trebui discutată și cât mai repede, mă gândesc la o strategie globală, complexă, care să conțină aspecte mergând până la învățământul de profil. În ce ne privește, învățământul de marină nu a fost sprijinit de Ministerul Transporturilor. Tot ce s-a făcut în institut este cu sprijinul Ministerului Învățământului. E nefiresc ca Ministerul Transporturilor să nu se implice. Învățământul de marină, care dă personalul brevetat, îmbracă două aspecte. Cel academic, pentru că s-a dezvoltat tehnica la bordul navei, conform cerințelor standard trainingului mondial, și cel global, al compatibilității studiilor cu al altor școli din lume. Am reușit, prin mari eforturi, ca ambele aspecte să fie împlinite. Dar contribuția noastră la relansarea shipping-ului românesc poate fi importantă dacă vom fi solicitați în elaborarea strategiilor de dezvoltare a flotei, care pot căpăta contur foarte curând, cu sprijinul factorilor implicați: Ministerul Transporturilor, companiile de navigație, sindicatele șamd. Mai este încă o cerință: strategia, odată definitivată, să beneficieze de mijloacele de a fi pusă în aplicare.

Aș dori să relevez un fapt, anume atitudinea pasivă față de organismele shipping-ului mondial a celor implicați în diferite sectoare ale shipping-ului românesc. Am participat la ultimele trei adunări generale ale International Maritime Organisation, de două ori în delegația României și o dată ca reprezentant al International Maritime Association. România, cu toată scăderea actuală a flotei, ocupă încă locul 31 pe plan mondial, între cele 156 de state ale IMO, dar nu are un reprezentant permanent în organizația mondială. România nu adoptă o atitudine ofensivă în alegerile care se desfășoară la IMO. Există state situate după România în clasament, care sunt între cele 32 de țări care au loc în comitetul de conducere al IMO. Nu numai atât, dar noi nu avem reprezentanți nici în staff-urile organizației mondiale. Iar delegațiile României nu au fost niciodată al nivel de miniștri și nici măcar la nivel de secretari de stat. Desigur, au fost persoane competente acolo, dar este foarte important și nivelul la care este reprezentată o țară la această întrunire. Există organisme consultative guvernamentale și non-guvernamentale în a căror comitete de conducere nu există nici un român. Or, este știu că deciziile nu se iau în adunări generale, ci în aceste comitete de conducere. Cred că în această direcție ar trebui să fim mai agresivi, în sensul bun al cuvântului. Acestea sunt câteva idei care cred că ar trebui să facă parte din strategia de dezvoltare a flotei. Noi avem, la institut, materiale și persoane pregătite, care sunt gata să contribuie la redresarea flotei, a shipping-ului românesc și cred că nu ar trebui neglijată această categorie, cea a oamenilor școlii, foarte apropiată de fenomenul navigației românești.

Către o industrie competitivă (CRIȘAN 1991)

Ion Crișan, Către o industrie competitivă, Humanitas / Economie - Repere - 3, București, 1991, 222 p.

5. Prefață - dr. Ihor Lemnij

1. O industrie la răscruce
Un nou criteriu de clasificare a industriei
Câteva date privind industria românească
Prima alternativă: o simplă extrapolare
A doua alternativă: o strategie ofensivă

2. Progresul tehnic - o cursă de urmărire
Argumente pentru o abordare integratoare
Un sistem promițător și defectele lui
Competiția cu timpul
Contactul cu lumea
Un sistem C+D performant și flexibil

3. Conducerea calității
Diagnoza unor afecțiuni grave
Conceptul actual de calitate
Răspunderea pentru calitate
Tehnologia controlului de calitate
Calitatea asistată de calculator
Cât costă calitatea?
Sistemul calității
O campanie pentru calitate

4. Strategii de dezvoltare 
Strategia începuturilor
Dezvoltări nechibzuite
Blocarea în defensivă
Tranziția spre competitivitate
O strategie de tip ofensiv
Cooperarea internațională
Mica întreprindere de mare tehnicitate

5. Flexibilitate și transparență
Două probleme critice
Specializarea ca factor strategic
Structurile sistemelor flexibile de fabricație
Transparență în diversitate
Fabricația integrată cu calculatorul
Întreprinderi de inteligență

6. Inițiativă. Competiție. Risc
Ne trebuie o nouă stare de spirit
Învățarea tehnologiei noi
Greșeli și risc
Nevoia de exactitate
Privatizarea, de la „fantomă” la model realist

coperta IV

Un foarte bun cunoscător al stărilor de lucruri din industria românească prezintă cititorilor numeroase soluții pentru ca într-un timp relativ scurt acesta să demareze pe drumul creșterii treptate a competitivității ei pe plan mondial. Propunerile autorului vizează aspecte-cheie, cum ar fi: introducerea progresului tehnic, implementarea unui sistem al calității produselor, adoptarea unei strategii de tip ofensiv, mărirea flexibilității întreprinderilor și a transparenței proceselor de producție, relațiile dintre inițiativă, competiție și risc etc/

„Icebergul” (POPESCU 1990)

 Dan Popescu, „Icebergul”. Secvențe din epopeea dezvoltării, Albatros, București, 1990

5 Introducere

Partea I: Repere în timp și spațiu
10 Cuceritori și eroi
24 Anzii în flăcări
60 „Vine trenul!” - începutul unei lumi
91 Reacție la șoc: „Gheață sau foc sub zăpadă?”

Partea II: Idealul de nestins al libertății
98 Însemnele eternității
103 „Uniți în cuget și simțiri”
113 Gând și fapt lângă inima țării
120 Pe urmele unor fotografii

Partea III: În culisele dezvoltării
125 Epopeea diamantelor
160 „Imperiul clandestin”
174 Un play-boy fără succes în afaceri

Partea IV: Sfârșit agitat de secol
204 Preambul
206 Crizele sunt explozii cu rădăcini în timp
212 Prefață la un posibil scenariu
220 „Icebergul”
245 „Cifrul” căilor salutare

257 Încheiere

„Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII...” (CEAUȘESCU 1984)

 Nicolae Ceaușescu, Raportul CC cu privire la activitatea PCR în perioada dintre Congresul XII și Congresul XIII și activitatea de viitor a partidului în vederea înfăptuirii obiectivelor dezvoltării economico-sociale în cincinalul 1986-1990 și, în perspectivă, până în anul 2000, a României, Editura Politică, Buucrești, 1984, noiembrie 1984

8 Bilanțul îndeplinirii hotărârilor Congresului XII și Conferinței Naționale ale partidului

16 Direcțiile de dezvoltare economico-sociale în cincinalul 1986-1990

33 Orientările de perspectivă privind dezvoltarea economico-socială a României până în anul 2000

41 Perfecționarea activității statului și organelor sale, a întregului sistem de conducere democratică a vieții economice și sociale

50 Creșterea rolului conducător al partidului în societate în organizarea și desfășurarea întregii opere de construcție socialistă

56 Activitatea politico-ideologică de ridicare a conștiinței socialiste și formare a omului nou

72 Situația internațională, politica externă a partidului și statului nostru

Națiunea și contemporaneitatea (VLAD 1972)

prof. dr. Constantin Vlad, Națiunea și contemporaneitatea, Editura didactică și pedagogică / Filozofie, București, 1972, 18 p.

3  Națiunea. Evoluția și rolul ei în epoca actuală

„Națiunea va continua să constituie încă vreme îndelungată baza dezvoltării societății noastre în întreaga perioadă de construire a socialismului și comunismului” NICOLAE CEAUȘESCU

4 Ce este națiunea?

6 Ce caracterizează națiunea?

10 Încotro se îndreaptă națiunea? Înflorirea multilaterală a națiunii socialiste

12 Națiunea noastră socialistă, etapă superioară în dezvoltarea istorică a poporului

America Latină (GALEANO 1970)

Eduardo Galeano, Venele deschise ale Americii Latine, trad. N. Popescu (orig. span. 1970), Editura Politică, București, 1983, 352 p.

Cuprins

5 Introducere

Partea întîi: Sărăcia omului, urmare a bogăției pămîntului

15 Febra aurului, febra argintului

72 Regele zahăr și alți monarhi agrari

168 Izvoarele subterane ale puterii

Partea a doua: Dezvoltarea este o călătorie cu mai mulți naufragiați decît călători

214 Povestea morții timpurii

255 Structura contemporană a jafului

327 Postfață: După șapte ani