GEORGE ENESCU LA CONSTANȚA

„Visul şi fantezia mi le-am explicat în muzică. Numai aci mă regăsesc şi mă revelez; numai aci trăiesc în libertate, nestingherit.”

(G. ENESCU – Ion Biberi, Lumea de mâine, 1945)

Călătorul Enescu la Constanţa

Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionată numai de intensa sa activitate profesională. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o că se va  plimba a doua zi prin oraşul-port, dar fără a detalia. Era, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.

Pe de altă parte, publicistul şi omul de cultură Romeo Profit semnala în 1970 o primă vizită în anul 1914, subliniind că evenimentul a fost înregistrat în presa locală. Tot Profit trimite la o lucrare memorialistică din 1939, în care era semnalată la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la gară de către 500 de cetăţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanţa

Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţară în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizată în 1990 de biograful său Alex Cosmovici.

Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.

Apoi, în perioada interbelică a susţinut mai multe concerte profesionale în oraşul de pe litoral: în  decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.

Scriitoarea constănţeană Aurelia Lăpuşan consideră însă că primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul pentru copii), Enescu a fost acompaniat la pian de către Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numărat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând să biseze la sfârşitul concertului.

Acelaşi punct de vedere era împărtăşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, că impresarul a cerut autorităţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventuală lipsă a spectatorilor din cauza concentrărilor, deşi consemnările de presă au înregistrat contrariul.

Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouă ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu să primim pe marele nostru Enescu…”.  “Dacia” sublinia că muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scăpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editată de Liceul “Mircea cel Bătrân”.

În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cărpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţă de cel a cărui stea muzicală se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţă de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicală, faţă de acela care nu-şi găseşte rival în Europa”.

În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lăpuşan consideră că ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Această situaţie neplăcută s-ar fi explicat prin prezenţa simultană a “Teatrului Cărăbuş”, în cadrul căruia juca şi marele actor Tănase. În consecinţă, maestrul s-ar fi decis să nu mai concerteze în Constanţa.

Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trăia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multă cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea în exil

Plecarea definitivă a lui Enescu din România a avut loc într-un context politic problematic. În opinia biografilor săi, din cauza izbucnirii războiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. După încetarea războiului a considerat că era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altă parte, „Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea că fusese invitat de cel mai valoros elev al său, Yehudi Menuhin.

Înainte de a pleca, însă, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat să plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusă de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouă pe calea maritimă.

Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de soție şi Bedeţianu. După sosire, la Gara Maritimă a avut loc o întâlnire cu o delegaţie locală a ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalităţile prezente se numărau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Băncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Măldărescu. Cu această ocazie a făcut o declaraţie de presă, în care nu a uitat să sugereze contextul în care va fi posibilă întoarcerea sa: “Să fie bună înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mă voi înapoia, să găsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţării”.

În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drăghici (prieten şi biograf) există o fotografie realizată pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul său, prietenul său muzician Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte că în port a fost făcută o fotografie a maestrului cu câinele său Mutzi, care îl va însoţi în America.

A părăsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. După turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i că nu poate reveni în ţară, deoarece era suferind şi urma un tratament. În cele din urmă va înceta din viaţă, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu

Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocată în viaţa intelectuală a Constanţei. La scurt timp după moartea sa în străinătate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinută la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul său că Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat că maestrul a concertat şi în localităţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.

Capodopera enesciană Oedip nu a fost pusă în scenă la Constanţa decât după moartea maestrului, în 1958. Totuşi, după 30 de ani, ecourile acestei manifestări muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu această ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mărturisind că este un rol apropiat personalităţii sale muzicale.

Memoria celui important muzician român a fost păstrată şi în instituţia de referinţă în domeniul memoriei culturale constănţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie.

Bibliografie

Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974

Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.

Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţă muzicală, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.

Kogălniceanu Ilie, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.

Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa românească, vol. I (1898-1936), Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

„Cuget liber”, 15.09.1946

„Dacia”, 13.12.1930

„Dobrogea Nouă”, 05.09.1970

„Litoral”, 17.09.1988

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.

Cronologia economiei mondiale (TEULON 1996)

Frederic Teulon, Cronologia economiei mondiale, trad. I. Dăscălescu (fr. 1996), Institutul European / Memo-7-Economie/Istorie, Iași, 1998, 71 p.

4 1780-1852 Începuturile revoluției industriale

6 1852-1873 Primul val de prosperitate

7 1873-1896 Marea Depresiune Economică

9 1896-1914 La Belle Epoque

11 19141918 Primul Război Mondial

12 1919-1939 Perioada interbelică

18 1939-1945 AL Doilea Război Mondial

21 19451973 Trei decenii de o intensă dezvoltare

43 1973-1979 Era șocurilor petroliere

49 1979-1993 Adâncirea crizei

65 1994- Revenirea la creștere?

„România și SUA 1914-1920” (STANCIU 1992)

Ion Stanciu, Aliați fără alianță. România și SUA 1914-1920, Albatros/Historia, București, 1992

5 I.Conturul relațiilor româno-americane până în 1914

27 II.Noi raporturi în anii neutralității ambelor state (august 1914-august 1916)

46 III.De la intrarea României în război la ieșirea din neutralitate a Statelor Unite. Începutul dialogului diplomatic (august 1916 - aprilie 1917)

71 IV.Aliați fără alianță. România și Statele Unite în perioada aprilie 1917 - mai 1918

134 V.Sfârșitul războiului mondial și relațiile româno-americane

167 VI.Relațiile româno-americane în timpul Conferinței de Pace (1919-1920). Debutul raporturilor interbelice