Orașul Luknow din India colonială britanică (KIPLING 1900-1)

<
(...)
- Acesta este un oraș bogat, mult mai bogat decît Lahore*. Ce frumoase trebuie să fie bazarurile! Vizitiu, plimbă-mă puțin prin bazaruri.
- Am primit poruncă să te duc la școală.
Vizitiul îi vorbea cu „tu”, ceea ce este impolitețe, față de un alb. Kim îi răspunse în dialect indigen, cu destulă bogăție de amănunte, și-l făcu să înțeleagă ce greșeală a săvîrșit, apoi se urcă pe capră alături de el și în cea mai bună înțelegere, se plimbă timp două ceasuri, iscodind cu ochii lacomi în toate părțile, cumpănind și prețuind tot ce vedea din ce nu mai văzuse înainte. Nu este nici un oraș (afară de Bombay** care este în fruntea tuturor orașelor), care în extravaganța lui, să fie mai frumos decît Luknow***, fie că te uiți la el de pe podul care traversează fluviul, fie că te urci pe culmile Imambara și privirile lacome coboară asupra umbrarelor cu cupole aurite din Chutter Munzil****, și a copacilor, în frunzarul cărora se ascunde orașul. Regii care au trăit aici, au ridicat clădiri fantastice, l-au înzestrat cu instituții de binefacere, în care au adunat pe toți cei care aveau nevoie de el, și l-au scăldat de multe ori în sînge. Orașul acesta este centrul tuturor posibiltăților, al luxului și al trîndăviei, și rivalizează cu Delhi***** în privința celui mai pur dialect urdu****** pe care îl vorbește populația.
- Frumos oraș... minunat oraș!
Vizitiul care era băștinaș, se simți mîndru de admirația aceasta și începu să povestească o mulțime de lucruri neașteptate, chiar în părțile unde un ghid englez nu ar fi putut să-ți povestească altceva, decît despre răscoală*******. (În 1857, de aici a pornit răscoala și orașule plin de o mulțime de legende și amintiri).
Vechiul institut St. Xavier in partibus********, este la o mică distanță de oraș, și clădirile lui albe, cu un singur etaj, se înșiră pe un teren enorm, care coboară spre rîul Gumti.
- Ce fel de oameni locuiesc în casele acestea? întrebă Kim.
- Sahibi********* tineri... tot unul și unul, dar ca să-ți spun adevărul, eu care am făcut drumul de la gară pînă la școală, cu mulți dintre ei, n-am văzut încă niciunul, care să se poată măsura cu tine.. vreau să spun cu tînărul sahib, pe care-l duc acum.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim**********, vol. I, trad. Jul, Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 184-185.

NOTE M. T.
* Lahore = Oraș important din Colonia Coroanei Britanice India (India, Pakistan, Bangladesh, Nepal, Sri Lanka, Birmania). Azi este al doilea al Pakistanului, la granița cu India. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/5616/7/)
** Bombay / Mombay = Important oraș al Indiei coloniale britanice. Azi este cel mai mare oraș al Indiei, port la Ocenul Indian pe coasta de vest. (http://travel.descopera.ro/11262303-Metropola-extremelor-Mumbai)
*** Luknow = Important oraș al Indiei coloniale britanice. Azi capitala statului federal Uttar Pradesh din N Indiei. (http://lucknow.nic.in/history1/histri.html)
**** Chutter Munzil / Chattar Manzil („palatul umbrelă”) = Palatul monarhului (nawab) din Luknow, construit în perioada (1814-1837). (http://www.lucknow.org.uk/tourist-attractions/chattar-manzil.html)
***** Delhi = Străveche localitate hindusă, devenită oraș în secolul XI. Cucerit și extins de musulmani, a fost capitala sultanatului de Delhi (1206-1526) și a Imperiului musulman al Marilor Moguli (1526-1858). Din 1911 a început construcția Orașului Nou, care a devenit reședința Indiei britanice, și, din 1947, capitala Indiei independente. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
****** ÚRDU s. n. Limbă indo-europeană, din ramura indo-iraniană, oficială în Pakistan, răspândită și în nord-vestul Indiei. [Acc. și: urdú] – Din engl., fr. urdu. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/URDU) (http://www.dawn.com/news/681263/urdus-origin-its-not-a-camp-language)
******* În mai 1857 a început revolta șipailor (soldații indigeni din armata colonială britanică), cărora li s-a alăturat și ultimul Mare Mogul, care a fost reprimată în aprilie 1859. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
******** St. Xavier in Partibus = Modelul pentru Kipling a fost Colegiul La Martiniere fondat în 1845 la Luknow. (https://books.google.ro/books?id=1a-gm1iwSDAC&pg=PA133&lpg=PA133&dq=St+Xavier+in+partibus+Lucknow&source=bl&ots=6tGpd2gG1o&sig=AVC0AkadQtE-mdYoosiRL3M7OYk&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwi8yb6x8pbPAhXMAMAKHe_pAsAQ6AEIKjAC#v=onepage&q=St%20Xavier%20in%20partibus%20Lucknow&f=false)
********* SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: MDN '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
********** Prezentare Editura Adevărul 2012 (http://www.cartile-adevarul.com/80-kim-p-788.html)

Privilegii europene în India colonială britanică (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Prin ușa deschisă Ransome zări un grup ciudat de oameni trecînd pe sub arcada cea mare cu frumoasa ei lanternă de aramă cizelată - Smiley, Fern, Edwina și Misss Hodge. Toți arătau murdari și jerpeliți, ca ultimii inși din casta de jos care așteptau la rînd. Veșmintele lor fine, bijuteriile, fundalul educației lor,  superioritatea - unde erau toate acestea acum? Dar prestigiul? Prestigiul însă izvora din inimă și nu putea fi impus. Mr. Smiley îl dobîndise grației operei sale de binefacere? Poate că și Miss Hodge avea un oarecare prestigiu. Dar Fern și Edwina? (...)
Ransome se ridică și se îndreptă spre ele și îi spuse lui Gopal Rao:
- Continuă fără mine. Am să mă ocup eu de aceștia.
Tînărul mahratta* îi aruncă o privire scurtă. Durase mai puțin de o secundă, dar în ochii lui negri citise o expresie ciudată de ostilitate, ca și cînd acesta ar fi spus: „Da, sînt europeni de-ai tăi. Nu concepi să stea la coadă ca ceilalți.”
Privirea aceasta îl ului pe Ransome. Pe Gopal Rao îl socotise prieten, așa cum îi socotea de altfel pe toți indienii. Ar fi vrut să-i spună: „Nu este ceea îți închipui, crede-mă, nu este.” Dar nu avea timp. Printre oamenii aliniați în rînd se iscase iarăși mare zarvă, dar acum se afla acolo un polițist mahratta care făcea ordine. Umbla în sus și în jos de-a lungul cozii dînd ordine ca un agresiv fox-terrier. Asta era treaba care îi plăcea  cel mai mult.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne**, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 445.

NOTE M. T.
* Mahratta / Maratha = Castă războinică hinduistă, care a întemeiat în secolul XVII un stat în vestul Indiei pentru a se Imperiului Marilor Mogulu musulmani din nord. (https://global.britannica.com/topic/Maratha)
** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

GEORGE ENESCU LA CONSTANȚA

„Visul şi fantezia mi le-am explicat în muzică. Numai aci mă regăsesc şi mă revelez; numai aci trăiesc în libertate, nestingherit.”

(G. ENESCU – Ion Biberi, Lumea de mâine, 1945)

Călătorul Enescu la Constanţa

Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionată numai de intensa sa activitate profesională. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o că se va  plimba a doua zi prin oraşul-port, dar fără a detalia. Era, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.

Pe de altă parte, publicistul şi omul de cultură Romeo Profit semnala în 1970 o primă vizită în anul 1914, subliniind că evenimentul a fost înregistrat în presa locală. Tot Profit trimite la o lucrare memorialistică din 1939, în care era semnalată la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la gară de către 500 de cetăţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanţa

Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţară în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizată în 1990 de biograful său Alex Cosmovici.

Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.

Apoi, în perioada interbelică a susţinut mai multe concerte profesionale în oraşul de pe litoral: în  decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.

Scriitoarea constănţeană Aurelia Lăpuşan consideră însă că primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul pentru copii), Enescu a fost acompaniat la pian de către Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numărat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând să biseze la sfârşitul concertului.

Acelaşi punct de vedere era împărtăşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, că impresarul a cerut autorităţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventuală lipsă a spectatorilor din cauza concentrărilor, deşi consemnările de presă au înregistrat contrariul.

Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouă ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu să primim pe marele nostru Enescu…”.  “Dacia” sublinia că muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scăpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editată de Liceul “Mircea cel Bătrân”.

În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cărpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţă de cel a cărui stea muzicală se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţă de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicală, faţă de acela care nu-şi găseşte rival în Europa”.

În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lăpuşan consideră că ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Această situaţie neplăcută s-ar fi explicat prin prezenţa simultană a “Teatrului Cărăbuş”, în cadrul căruia juca şi marele actor Tănase. În consecinţă, maestrul s-ar fi decis să nu mai concerteze în Constanţa.

Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trăia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multă cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea în exil

Plecarea definitivă a lui Enescu din România a avut loc într-un context politic problematic. În opinia biografilor săi, din cauza izbucnirii războiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. După încetarea războiului a considerat că era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altă parte, „Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea că fusese invitat de cel mai valoros elev al său, Yehudi Menuhin.

Înainte de a pleca, însă, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat să plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusă de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouă pe calea maritimă.

Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de soție şi Bedeţianu. După sosire, la Gara Maritimă a avut loc o întâlnire cu o delegaţie locală a ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalităţile prezente se numărau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Băncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Măldărescu. Cu această ocazie a făcut o declaraţie de presă, în care nu a uitat să sugereze contextul în care va fi posibilă întoarcerea sa: “Să fie bună înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mă voi înapoia, să găsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţării”.

În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drăghici (prieten şi biograf) există o fotografie realizată pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul său, prietenul său muzician Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte că în port a fost făcută o fotografie a maestrului cu câinele său Mutzi, care îl va însoţi în America.

A părăsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. După turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i că nu poate reveni în ţară, deoarece era suferind şi urma un tratament. În cele din urmă va înceta din viaţă, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu

Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocată în viaţa intelectuală a Constanţei. La scurt timp după moartea sa în străinătate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinută la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul său că Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat că maestrul a concertat şi în localităţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.

Capodopera enesciană Oedip nu a fost pusă în scenă la Constanţa decât după moartea maestrului, în 1958. Totuşi, după 30 de ani, ecourile acestei manifestări muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu această ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mărturisind că este un rol apropiat personalităţii sale muzicale.

Memoria celui important muzician român a fost păstrată şi în instituţia de referinţă în domeniul memoriei culturale constănţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie.

Bibliografie

Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974

Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.

Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţă muzicală, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.

Kogălniceanu Ilie, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.

Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa românească, vol. I (1898-1936), Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

„Cuget liber”, 15.09.1946

„Dacia”, 13.12.1930

„Dobrogea Nouă”, 05.09.1970

„Litoral”, 17.09.1988

Umor

Marchizul d'Aligre, unul din cei mai de seamă bogătaşi de pe vremea celui de-Al Doilea Imperiu francez (1852-1870), era de o avariţie proverbială. La o chetă ce se făcea pentru o chetă de binefacere, puse pe tavă 10 centime. Tânăra care strângea ofrandele îi mulţumi zâmbind şi adăugă:
- Scuzaţi-mă, domnule marchiz, nu am să vă dau restul...

SURSA
Gheorghe Braşoveanu, Anecdote cu şi despre oameni celebri, ''Rebus'', Bucureşti, 2013