Cele mai mari secrete ale României. Adevăruri care ne-au fost ascunse de-a lungul anilor

”REALITATEA.NET”, București, 5 iunie 2015

GEORGE ENESCU LA CONSTANȚA

„Visul şi fantezia mi le-am explicat în muzică. Numai aci mă regăsesc şi mă revelez; numai aci trăiesc în libertate, nestingherit.”

(G. ENESCU – Ion Biberi, Lumea de mâine, 1945)

Călătorul Enescu la Constanţa

Prezenţa lui George Enescu la Constanţa nu a fost ocazionată numai de intensa sa activitate profesională. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei sale, anunţând-o că se va  plimba a doua zi prin oraşul-port, dar fără a detalia. Era, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.

Pe de altă parte, publicistul şi omul de cultură Romeo Profit semnala în 1970 o primă vizită în anul 1914, subliniind că evenimentul a fost înregistrat în presa locală. Tot Profit trimite la o lucrare memorialistică din 1939, în care era semnalată la 1 decembrie 1915 primirea maestrului la gară de către 500 de cetăţeni mobilizaţi de impresarul Komet.

Muzicianul Enescu la Constanţa

Maestrul a concertat la Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţară în perioada anterioară celui de-al doilea război mondial. O cronologie a acestor turnee a fost realizată în 1990 de biograful său Alex Cosmovici.

Astfel, oraşul lui Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21 ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30 mai 1921 în scopuri de binefacere.

Apoi, în perioada interbelică a susţinut mai multe concerte profesionale în oraşul de pe litoral: în  decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la 13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.

Scriitoarea constănţeană Aurelia Lăpuşan consideră însă că primul concert al maestrului la Constanţa a avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul pentru copii), Enescu a fost acompaniat la pian de către Theodor Fuchs. Printre cele şase piese interpretate s-au numărat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel, muzicianul acceptând să biseze la sfârşitul concertului.

Acelaşi punct de vedere era împărtăşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, că impresarul a cerut autorităţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventuală lipsă a spectatorilor din cauza concentrărilor, deşi consemnările de presă au înregistrat contrariul.

Gazetele locale “Dacia” şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouă ca în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu să primim pe marele nostru Enescu…”.  “Dacia” sublinia că muzicianul a fost condus cu alai, în urale, la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scăpat nici jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”, editată de Liceul “Mircea cel Bătrân”.

În “Farul” anului 1921, publicistul N. Sever Cărpenişan reitera respectul la superlativ al urbei tomitane faţă de cel a cărui stea muzicală se apropia de zenit: “Maestrul George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem o datorie de admiraţie şi de respect faţă de tot ce are România mai bun şi mai superior în arta muzicală, faţă de acela care nu-şi găseşte rival în Europa”.

În ceea ce priveşte ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lăpuşan consideră că ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar au fost prezente numai 20 de persoane. Această situaţie neplăcută s-ar fi explicat prin prezenţa simultană a “Teatrului Cărăbuş”, în cadrul căruia juca şi marele actor Tănase. În consecinţă, maestrul s-ar fi decis să nu mai concerteze în Constanţa.

Un foarte expresiv omagiu pentru epoca în care trăia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie 1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multă cinste decât toţi politicienii noştri la un loc”.

Plecarea în exil

Plecarea definitivă a lui Enescu din România a avut loc într-un context politic problematic. În opinia biografilor săi, din cauza izbucnirii războiului mondial în 1939, nu şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil, luase şi un aconto, conform uzanţelor. După încetarea războiului a considerat că era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altă parte, „Cuget liber”, oficiosul local al PCR, susţinea că fusese invitat de cel mai valoros elev al său, Yehudi Menuhin.

Înainte de a pleca, însă, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza (1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a solicitat să plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusă de Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouă pe calea maritimă.

Din Bucureşti a plecat la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de soție şi Bedeţianu. După sosire, la Gara Maritimă a avut loc o întâlnire cu o delegaţie locală a ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi cea a Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalităţile prezente se numărau inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Băncii Naţionale, precum şi consilierul Legaţiei române, Vlad Măldărescu. Cu această ocazie a făcut o declaraţie de presă, în care nu a uitat să sugereze contextul în care va fi posibilă întoarcerea sa: “Să fie bună înţelegere între fii întregului popor, astfel ca atunci când mă voi înapoia, să găsesc feţe liniştite şi încredere într-un viitor fericit al ţării”.

În ceea ce priveşte iconografia, în colecţia Romeo Drăghici (prieten şi biograf) există o fotografie realizată pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul său, prietenul său muzician Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte că în port a fost făcută o fotografie a maestrului cu câinele său Mutzi, care îl va însoţi în America.

A părăsit Constanţa şi ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New York. După turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a scris lui Groza, explicându-i că nu poate reveni în ţară, deoarece era suferind şi urma un tratament. În cele din urmă va înceta din viaţă, bolnav, în capitala Franţei, în 1955.

Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu

Personalitatea lui Enescu a fost mereu evocată în viaţa intelectuală a Constanţei. La scurt timp după moartea sa în străinătate, activitatea sa a devenit subiecul primei conferinţe dintr-o serie ţinută la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958, criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul său că Enescu a fost un violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat că maestrul a concertat şi în localităţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.

Capodopera enesciană Oedip nu a fost pusă în scenă la Constanţa decât după moartea maestrului, în 1958. Totuşi, după 30 de ani, ecourile acestei manifestări muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu această ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”, mărturisind că este un rol apropiat personalităţii sale muzicale.

Memoria celui important muzician român a fost păstrată şi în instituţia de referinţă în domeniul memoriei culturale constănţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţională şi Arheologie.

Bibliografie

Cosma Viorel (ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura Muzicală, Bucureşti, 1974

Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.

Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu. Corespondenţă muzicală, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.

Kogălniceanu Ilie, Destăinuiri despre George Enescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1996.

Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.

Manolache Laura (ed.), George Enescu, Interviuri din presa românească, vol. I (1898-1936), Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.

Rădulescu Adrian, Lascu Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985

„Cuget liber”, 15.09.1946

„Dacia”, 13.12.1930

„Dobrogea Nouă”, 05.09.1970

„Litoral”, 17.09.1988

Muzeul Civilizaţiei Dacice şi Romane din Deva, înscris pe portalul euromuse.net 

Digi24 1 martie 2014

Cum se făcea rost de o carte a lui M. Eliade în timpul regimului comunist (GEANĂ 2005)

Profesorul universitar Gherorghiţă Geană*, doctor în antropologie, a povestit în paginile revistei ''Origini''** cum a făcut rost în octombrie 1981 la Bucureşti de traducerea primului volum din celebra lucrare Istoria credinţelor şi ideilor religioase*** a lui Mircea Eliade****.
Invitat de prietenul său Valeriu Bărbuceanu, clarinetist la Filarmonică, la un concert la Ateneu, Geană a intrat mai întâi la librăria ''Dacia'', aflată în apropiere. Bărbuceanu îi adusese cadou în urma unui turneu la Paris o altă importantă lucrare a istoricului religiilor aflat în exil: Mythes, reves et misteres*****. Cum se auzise în oraş că urma să apară noua carte, antropologul a discutat cu vânzătoarea, de la care a aflat că chiar a doua zi la ora 8 urmau să fie puse în vânzare cele 20 de exemplare disponibile pe baza unei liste.
Cozile la alimente erau deja o realitate în România lui Ceauşescu, dar o listă pentru o carte era ceva cu totul nou, chiar dacă procurarea unei cărţi valoroase presupunea şi ea o strategie: culegerea informaţiei din reţeaua cunoscătorilor interesaţi, parcurgerea în ziua respectivă a circuitului principalelor librării ale capitalei (Facultatea de Istorie, ''Eminescu'', ''Dacia'', ''Minerva'', ''Sadoveanu''), solicitarea unui prieten sau coleg de a cumpăra încă un exemplar dacă se permitea acest lucru sau  stabilirea unei ''pile'' printre vânzătoare. Ultima şansă era talciocul, o microzonă de piaţă liberă tolerată de sistemul comunist.
Imediat, cei doi prieteni s-au înscris pe listă, constatând că primiseră numerele 8 şi 9. După terminarea concertului la 21,30, au revenit la librărie, unde lista fusese preluată de unul dintre fruntaşii înscrişi şi depăşise 40 de persoane. Ultimii veniţi sperau că vor fi mai mult de 20 de exemplare sau că unii dintre cei deja înscrişi nu vor fi prezenţi la momentul vânzării. La ora 23 s-a anunţat surprinzător că lista va fi strigată din oră în oră, iar cei absenţi urmau să-şi piardă locul. Cum nopţile de toamnă începeau să se răcească, cei doi s-au repezit acasă pentru a se îmbrăca gros, Geană fiind decis în calitatea sa de ''social scientist'' să obţină cartea. La întoarcere au constatat că se formaseră grupuri de discuţie în pasajul Kretzulescu şi pe pajiştea bisericii omonime, iar unii dintre ''listaşi'' îşi transformaseră autoturismul personal în dormitor. Treptat, numărul înscrişilor a început să crească, mai ales după ora 4, când se formau cozile la alimente. La ora 7, când s-a format coada din rânduri de câte doi, numărul celor înscriţi ajunsese la circa 200!. La ora 8 s-a deschis librăria şi a început vânzarea, moment în care cei din spate au început să preseze în speranţa de a produce o busculadă pentru a putea pătrunde înăuntru, ceea ce însă nu au reuşit. Astfel, cei doi prieteni au reuşit să se numere printre norocoşii cumpărători ai lucrării celebrului profesor român de la Universitatea din Chicago.

SURSA
Gheorghiţă Geană, O experienţă participativă şi semnificaţiile ei, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 40-41.

NOTE M.T.
* Gheorghiţă Geană (1942 Mărăşeşti - ) (http://adevarul.ro/news/societate/gheorghita-geana-antropolog-ce-autoritate-profesoara-haine-saracute-fata-elevilor-imbracati-moda-1_50ad93227c42d5a663978cbd/index.html)
** www.origini.uv.ro
*** Histoire des croyances et des idees religieuses, Payot, Paris, 1976
**** Mircea Eliade (1907 Bucureşti/România - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
***** 1957.

''O întrebare'' (MINCULESCU 2005)

<
Putem vorbi de o posteritate Mircea Eliade*? Stricto sensu**, nu şi cauza principală căreia i se datorează fenomenul, e uşor de aflat. Ea ţine de schimbarea conjuncturii politice mondiale, cu corolarul ei, schimbarea spiritualităţii, numită, în mod obişnuit, spiritul epocii.
Marile personalităţi literare şi artistice au fost întotdeauna un fel de oglindă a epocilor şi oricâte exemple am cita, ele vor ilustra în mod deplin acest adevăr.
Scriitorul Mircea Eliade acreat cea mai mare parte a operei sale între cele două războaie mondiale***, iar posteritatea sa ar fi trebuit să existe în anii de după cel de-al doilea război mondial, dar fractura politică şi spirituală între aceste două epoci e atât de mare încât ne interzice încă de la început vreo speranţă. Nu ne referim  numai la ţara noastră unde se publicau, după război poeziile Mariei Banuş**** şi romanul Mitrea Cocor*****, ci la întreaga Europă şi la cele două Americi, unde se instalau operele unor Margueritte Duras******, Bertold Brecht*******, Samuel Becket********, Durrenmatt*********, F. G. Lorca**********. Suprarealismul confundându-se cu absurdul a înlocuit metafizicul şi transcendentul în artă, literatură, gândirea filozofică şi critică etc. Operele lui Mircea Eliade au fost timp de mai bine de douăzeci de ani interzise în România, iar un F. L. Celine sau un Ezra Pound existau la fondul secret, în biblioteci, asemenea operelor lui Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Emil Cioran, Mircea Vulcănescu, Vintilă Horia, Radu Gyr şi alţii. Opera ştiinţifică a lui Mircea  Eliade n-a avut nici ea o soartă mai bună. Aşa cum etnografia, istoria, istoria religiilor au devenit marxiste, apoi au făcut salturi spre structuralism, sfârşind în fantezie pură, tot aşa opera ştiinţifică a lui Mircea Eliade a scăzut în valoare relativă, fiind pusă sub semnul întrebării de către critici şi istoriografi. El a fost tolerat ca profesor al Universităţii din Chicago, tot aşa în aria culturii şi ştiinţei mondiale contemporane a fost marginalizat evitându-se comentariile sau determinările operei sale.
Am găsit Istoria religiilor la Paris, într-o librărie în secţia ştiinţifico-fantasică, tot aşa de nedrept cum admirabilele lucrări Pierre Corneille şi Poemes de Fresne ale lui Robert Brasillac, împuşcat după debarcarea aliaţilor în Franţa, nu mai figurează în dicţionarele literaturii franceze şi siturile internet.
Fără să fi fost un duşman al Noii Ordini Mondiale, pentru că nu avea cum să fie, Giovanni Papini nu există nici el în rafturile bibliotecilor şi librăriilor din Suedia şi, poate şi din alte ţări, după cum nu figurează nici pe siturile internet şi probabil că doar în Italia să mai fie încă citit şi publicat cu unele rezerve, fără îndoială.
Iată, deci, în ce context istoric punem azi problema posterităţii lui Mircea Eliade, cu precădere, bineînţeles, în ţara noastră.
Mai degrabă ar trebui să vorbim de o reînviere a operei sale în orizontul nostru spiritual, odată cu ultimii ani ai epocii Ceauşescu şi după aşa-zisa revoluţie din 1989.
Toţi cei care iubesc opera literară a lui Mircea Eliade şi-o pot procura acum din librării şi anticariate, o pot găsi în biblioteci şi îşi pot spune deschis părerea, cel mai adesea admirativă despre ea. Mulţi critici analizează acum această operă, apreciind-o sau exprimându-şi unele rezerve, chiar dacă faţă de ea părerile sunt, uneori, împărţite, valoarea operei ştiinţifice a marelui intelectual român nu poate fi negată. Aceasta este opinia unanimă şi justă.
Pentru a conchide, posteritatea lui Mircea Eliade va exista în măsura în care poporul nostru va fi înclinat şi de acum înainte spre metafizică şi fantastic. Emil Cioran a remarcat cu mare dreptate: ''Cultura română se află între două culturi majore, cea germană şi cea rusă'', amândouă caracterizate prin romantism, misticism şi fantastic, afirmăm noi, adăugând şi ideea că s-ar putea ca ele să exercite (cea germană în orice caz) o oarecare influenţă asupra ei.
Dar lui Goethe, Holderlin, Puşkin, Lermontov, trebuie să le adăugăm ascendenţa noastră dacică şi umbra marelui Ovidiu care se află veşnic lângă noi. Era el un metafizician? Fără îndoială, nu! Dar tristeţea este ea, oare, metafizică? Da! O spunem cu toată convingerea. Misterul operei lui Mircea Eliade şi al operelor marilor noştri scriitori, în general, provine şi din zbuciumata noastră experienţă de viaţă milenară. Literatura română va avea mereu o componentă mistică, iar Mircea Eliade va avea o posteritate, poate nu, imediat, dar, în viitor şi în eternitate, cu siguranţă.
>

SURSA
Ileana Minculescu, O întrebare, ''Origini'', Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 69-71.

NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA)
** Stricto sensu=în sens restrâns, propriu-zis; strict. (< lat. stricto sensu) (http://dexonline.ro/definitie/stricto%20sensu)
***Primul Război Mondial (1914-1918). Al Doilea Război Mondial (1939-1945).
****Maria Banuş (1914 Bucureşti -1999 Bucureşti) (http://www.romlit.ro/maria_banus)
*****Mitrea Cocor=Titlul romanului publicat în 1949 de către scriitorul Mihail Sadoveanu (1880-1961)(http://www.napocanews.ro/2010/01/cine-a-scris-romanul-mitrea-cocor.html)
******Margueritte Duras (Donnadieu) (1914 Vietnam [Franţa] - 1996 Paris) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Marguerite_Duras)
*******Bertold Brecht (1898 Augsburg/Germania - 1956 Berlin/RDG) (http://www.gradesaver.com/author/bertolt-brecht/)
******** Samuel Becket (1906 Dublin/Irlanda [Marea Britanie] - 1989 Paris) (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1969/beckett-facts.html)
*********Friedrich Durrenmatt (1921 Elveţia-1990 Elveţia) (http://www.humanitas.ro/friedrich-durrenmatt)
********** Federico García Lorca (1898 Spania - 1936 Spania) (http://www.poets.org/poet.php/prmPID/163)

Misterele originii monumentului de la Adamclisi. A fost construit de Traian sau de Burebista?
Cuget Liber 28 octombrie 2013

Clujul istoric (M. D. R. T. 2011)

Romanii au întemeiat Napoca* ca una din principalele lor colonii din provincia Dacia în secolele II și III, dar cetatea Napoca a decăzut după retragerea armatei romane de pe actualul teritoriu al României**. Orașul a înflorit din nou în Evul Mediu, ca urmare a sosirii coloniștilor germani în Transilvania***.
În secolul XV, cetatea devine un important centru comercial, ce favorizează dezvoltarea breslelor meșteșugărești****.
Până în secolul XVII, majoritatea populației era de origine germană, dar apoi, populația vorbitoare de maghiară, care astăzi reprezintă cea mai mare minoritate******, a început să se mărească. Influența maghiară și austriacă au făcut din  Cluj capitala unei provincii aparte******, atunci componentă a Imperiului Austro-Ungar și mai recent când Transilvania a fost unită cu România. În cursul jumătății de secol de regim comunist, s-au dezvoltat noi industrii și zone rezidențiale cu multe blocuri de apartamente s-au extins din centru. Totuși, Clujul a păstrat multe din vechile clădiri frumoase din centrul orașului.

Catedrala Ortodoxă din piața adiacentă Teatrului Național este considerată actualul centru al orașului. Construită între 1921 și 1933, după unirea Transilvaniei cu România, catedrala are o înălțime de 54 m și este vizibilă de pe dealurile care înconjoară orașul. Ridicată în stil bizantin și o impresionantă cupolă și patru turle, catedrala a fost inaugurată în 1933 în prezența regelui României, Carol II. Un important centru religios al țării, în această biserică slujește arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului. Clădirea este și Catedrală Mitropolitană a Clujului, Albei, Crișanei și Maramureșului*******. Spațiul din fața catedralei a fost cunoscut de-a lungul timpului sub mai multe nume. În prezent, este denumită Piața Avram Iancu, liderul revoluției din 1848 din Transilvania. O statuie a sa a fost instalată recent în fața catedralei********. Facultatea de Teologie Ortodoxă*********, splendidul Teatru Național în stil Art Nouveau, Palatul de Justiție și Prefectura sunt principalele clădiri din vecinătatea pieței.

Catedrala ortodoxă reprezintă centrul spiritual al orașului, dar Catedrala Romano-Catolică Sf. Mihail este una din cele mai importante construcții gotice din țară. Construcția a început în secolul XIV și în timpul Reformei* a devenit lăcaș de cult luteran**, apoi calvinist*** și apoi unitarian*** timp de 150 de ani, când a redevenit romano-catolic în timpul Contrareformei****. Turla bisericii, construită inițial în secolul XVI, a fost reconstruită în stil baroc***** în 1744 și apoi demolată în urma unui cutremur. Actualul orologiu, construit în 1837 în stil neo-gotic*, este cel mai înalt din România. Lângă biserica romano-catolică, se află minunata statuie ecvestră a regelui Matei Corvin** cu cei patru generali, care a fost inaugurată în 1902. Matei Corvin, care s-a născut la Cluj, a fost rege al Ungariei de la 1458 până la 1490, perioadă în care a acordat o serie de privilegii orașului natal.

Influența occidentală a transformat Clujul într-un important centru cultural. Valoroasa sa moștenire culturală este reprezentată de marile curți interioare, subsolurile din Renaștere* și modernismul timpuriu, în care azi se află multe baruri și restaurante, precum și de splendidele palate în stil baroc, neo-clasic** și Art Nouveau*** și casele nobililor maghiari răspândite în zona centrală a orașului. Un caz special îl reprezintă Palatul Banffy*, o importantă clădire din secolul XVIII situată în Piața Unirii și considerată cea mai reprezentativă construcție barocă din țară. Astăzi palatul este sediul Muzeului de Artă. Alte exemple sunt eclecticul Palat Baboș* și Palatul Szeky**, situate pe malul Mureșului, lângă Piața Mihai Viteazul.

Clujul a fost un important centru al Reformei în secolul XVII și are azi mai multe biserici protestante. Printre acestea, Biserica Reformată-Calvină din Orașul de Jos, denumită și Biserica cu Două Turnuri. Construită în secolul XIX, aceasta este una din clădirile simbolice ale orașului.
Biserica Unitariană a fost construită la sfârșitul secolului XVIII în stilul baroc.

Sursa
Ministry of Regional Developnent and Tourism, A City Journey, Bucharest, 2011, pp. 16-17 (Cluj-Napoca - Spirirual Centre of Transylvania).

Note M. T.
* Napoca a fost întemeiată după cucerirea Daciei de către Traian (106), posibil pe locul unei fortificații dacice cu acest nume. A fost ridicată la rangul de municipiu de succesorul său, Hadrian (117-138), și la rangul de colonie de Marc Aureliu (161-180). (www.bunadimineata.ro - Originea necunoscută a numelui orașului Cluj-Napoca - 2015)
** Retragerea a fost ordonată de împăratul Aurelian (270-275). (istoriiregasite.wordpress.com - 13 septembrie 2014)
*** Sașii au fost colonizați în Ardeal de regii Ungariei în două valuri: în secolul XII în zonele rurale și în secolul XIII au întemeiat orașe. (istpedia.blogspot.ro - Colonizarea sașilor și secuilor în Transilvania - 08.01.2013)
**** Breslele erau asociații voluntare meșteșugăreștti dintr-un oraș medieval (până în secolul XIX) care reuneau totalitatea persoanelor care practicau aceeași meserie. (www.notiunidedrept.ro/breasla)
***** Față de recensământul din 1992, la recensământul din 2011 s-a înregistrat o scădere a populației maghiare sub 20%. (www.adevarul/locale/cluj-napoca - 7 aprilie 2017 - Cluj-Napoca, primul oraș din țară...)
****** În 1790-1848 și 1861-1867, Clujul a fost sediul Dietei și Guberniului Marelui Principat al Transilvaniei din cadrul monarhiei Habsburgice. (www.adevarul.ro/locale/cluj-napoca - 26.01.2016)
******* Catedrala cu hramul "Adormirea Maicii Domnului" a fost construită la inițiativa episcopului Nicolae Ivan de către arhitecții Constantin Pomponiu și Georges Cristinel. Mitropolia a fost înființată în 2004 de către Sfântul Sinod al BOR, prin rwoeganizarea Mitropoliei Ardealului. (www.mitropolia-clujului.ro/catedrala-mitropolitana)
******** Din secolul XIX până în 1923 s-a numit succesiv Trencin (oraș slovac din regatul Ungariei), EKME (Asociația culturală a maghiarilor din Transilvania) și Istvan Bocskay (principe al Transilvaniei în 1605). În 1923-1940 s-a numit Cuza Vodă, iar în 1940-1944 (anexarea la Ungaria) s-a numit Adolf Hitler. În 1944-1965 s-a numit Rodion Malinovski (mareșal sovietic), iar în 1965-1993 s-a numit Victoriei. După instalarea statuii lui Avram Iancu în 1993 i-a preluat și numele. (www.cluju.ro - Piața Avram Iancu din Cluj-Napoca)
********* Institutul de Teologie Ortoxă a fost înființat în 1924, la inițiativa episcopului Nicolae Ivan, a fost desființat de regimul comunist în 1952 și a fost reînființat în 1990, ca facultate a Universității Babeș-Bolyai. (ot.ubbcluj.ro - Despre. nou/Istoric)

Mălin Bot, VIDEO "Dacii - Adevăruri tulburătoare 2012": un film documentar, vizionat de sute de mii de români, răstoarnă toată istoria noastră

”ADEVĂRUL”, București, 14 mai 2012

Vintilă Horia - scriitor al exilului românesc („Tomis” 1991)

<
După cum se mărturisește într-o pagină de jurnal cu pronunțat caracter metatextual, două sînt temele din care se nutrește opera lui Vintilă Horia (1): exilul, cu al său rol formativ, atît pe plan omenesc cît și, cu atît mai fecund cu cît durerea dezrădăcinării e mai mare și mai plină de semnificații revelatoare, pe plan literar, precum și iubirea, în dubla sa ipostază, profană și sacră, prima fiind necesara treaptă inițiatică a celei de a doua. Evoluția personajelor sale predilecte, mari exilați ai culturii cum sînt Ovidiu, Platon, Boetius sau Dante, se circumscrie acestor două mari teme într-un ritual repetat la infinit, jalonînd căutarea absolutului în feluritele ipostaze ce pregătesc revelația ultimă, esențială.
În A șaptea scrisoare, Persecutați-l pe Boetius! sau Dumnezeu s-a născut în exil  însuși scriitorul pare a se sacrifica exponențial pe altarul unei mistice superioare, aceea a căutării drumului ascuns către perfecțiunea morală a eternității, tot așa cum în cel mai frumos roman al său, Ovidiu tinde spre intangibilul Kogaionon (2), intersecție magică a tuturor punctelor cardinale, locul de unde ar putea descinde, din  nou, izbăvitor, Mesia. Această localizare a Fiului în sanctuarele dacice plutind vag în necunoscut nu este una extravagantă căci, în concepția lui Vintilă Horia, calendarul creștin oficial este devansat de monoteismul dacilor, de credința acestora în în Dumnezeul unic, Zamolxe (3). Influența lui Pîrvan și a Geticii (4) sale este evidentă aici. martor al miracolului christic, după cum povestește - într-un episod absolut remarcabil, (?) Teodor, preotul dac apare ca un inițiat în soteriologie. El va oficia, de altfel, noul rit în sanctuarul dela Poiana Mărului (5), spațiul matricial în care muritorilor le este permisă revelația divină. Muntele magic, Kogaionon, rămîne însă o himeră a absolutului pe care cei aflați pe drumul către noua credință nu și-o pot materializa. Acesta este punctul critic al așteptării lui Ovidiu, limita sa omenească pe care nu și-o poate transgresa. Întors la Tomis din drumurile sale spirituale prin Dacia mesianică, el se redescoperă pe sine, iluminat de promisiunea revelației supreme, chiar dacă, datorită imposibilității actualizării ei, el este înfrînt pe linie strict umană; Învingător este doar artistul ce află, astfel, un nou sens al destinului său. Această conversiune a umanului în artistic, în condițiile revelației spirituale a divinului, constituie, cred, cheia misticei profesate de scriitor.
Așa cum s-a remarcat deja, în Dumnezeu s-a născut în exil protagonistul se află într-un grafic al incidenței regresive a umanului (Ovidiu ca exilat la Tomis, așteptînd un semn de îndurare de la Roma) în fața spiritului (inițierea în profunzimile noii credințe și întîlnirea părelnică, practic neactualizată la nivel epidermic, cu Dumnezeu). Dacă, în ordinea contactului mereu refuzat cu divinitatea, drama este aceea universală a căutătorilor de absolut, în ordine pur umană asistăm la reiterarea tragediei exilului.Ceea ce, pentru simplul cetățean, constituie o pedeapsă dezumanizantă, pentru artist devine „o ruptură tragică ce-l face pe exilat capabil să iasă din el însuși și să se poată cunoaște cu ajutorul uneia din suferințele cele mai lucide și mai nemiloase” (conf. Jurnalul-ui unui țăran de la Dunăre, oglinda cea mai autorizată a frămîntărilor scriitorului și omului Horia Vintilă). Ovidiu și tragedia sa reprezintă proiecția situației biografice a autorului, transfigurată de multiplele conexiuni cu destinul prototipului asumat. Fractura existențială este una similară și, în incipit-ul romanului, întrezărim confesiunea auctorială de sorginte autobiografică: „Ceea ce e curios , în mijlocul deznădejdii mele, e că nu mă pot obișnui cu schimbările petrecute. Mă aflu aici de zece zile; am părăsit Roma acum trei luni, dar sînt în Roma și-mi pare că mi-ar fi de ajuns să-mi concentrez puțin gîndul sau atenția pentru  mă integra din nou în ritmul și spațiul meu obișnuit. Dar în clipa asta, cînd scriu acest rînduri, mă simt cuprins de o îndoială îngrozitoare. Roma e departe, la celălalt capăt al pămîntului, desprinsă de mine ca un fapt bizar, pe care îl pot reconstitui cu imaginația, niciodată aievea. Trecutul meu are un nume, dar la ce bun?”
Tragismul romanului se înscrie, prin asimilarea experienței personale a autorului, în zodia firescului, a autenticului neostentativ. Este și aceasta una din explicațiile succesului de care s-a bucurat romanul, ajungîndu-se, în noiembrie 1960, la atribuirea de către Academia Goncourt a premiului său anual (6) acestei cărți scrise direct în franceză de un român, fapt unic în analele prestigioasei instituții. Totoodată, triumful literar s-a contopit - deloc întîmplător pentru un scriitor din Est autoexilat - cu scandalul politic. Drama exilului își confirma, pe această cale, „reputația”, transformând romanul într-o parabolă la puterea a doua. De curînd, în paginile revistei Phoenix (7), Vintilă Horia vine cu completări inedite la această punere în scenă a situație sale de exilat prin biografie și... prin operă. Refuzînd colaborarea la circul propagandistic plănuit, „În cinstea evenimentului”, de ambasada R. P. R. la Paris, el s-a văzut dintr-o dată angrenat într-o infernală cabală a dogmaticilor comuniști, dințară și de aiurea, care-i reproșau trecutul său de „nazist”. Din arsenalul defăimării n-a lipsit nimic (afirmații false, fotografii trucate etc), acțiunea fiind dirijată personal de Mihai Ralea (8), deplasat special în acest scop în capitala Franței. Premiul a rămas atribuit, nu și decernat, iar caducitatea acuzațiilor infamante va fi demonstrată nu doar cu argumente biografice (destituirea lui Vintilă Horia din postul diplomatic de la Roma de către guvernul Gărzii de Fier, în octombrie 1940), ci și, indirect, prin revelare de către ziare (întîi „Corriere della sera”, la Milano) al propriului trecut fascist al trimisului comunist de la București...
Prin credință și iubire, valori fundamentale ale „țăranului de la Dunăre”, acesta accede la mîntuirea parțială a sufletului atins de cancerul metafizic al dorului de țară. Reformulîndu-și drama în termeni artistici, scriitorul nu face decît să atribuie suferinței chipul său esențializat al imanenței contacului cu diavolul, din care se naște o profunzime de noi sensuri. Intangibilul Kogaionon, emblemă a unei așteptări cutremurătoare, redă exilatului demnitatea pierdută prin carmen et error.
>

SURSA
Dan Silviu Boerescu, Cartea străină: Intangibilul Kogaionon, „Tomis”, Constanța, ?.03.1991, p. ?.

NOTE M. T.
(1) Vintilă Caftangioglu (1915 Segarcea - 1992 Madrid) = Horia - pseudonim literar. (https://revistacititordeproza.wordpress.com/2010/08/03/vintila-horia-%E2%80%93-libertate-si-exil/)
(2)
(3)
(4)
(5)
(6)
(7)
(8)

ICSAP Constanța în 1983 („Tomis” 1983)

Conform secretarului de partid al ICSAP Constanța, Ilie Joian, și președintei comitetului de sindicat, Niculina Siserman, pe primele două locuri în întrecerea socialistă din trimestrul I al anului 1983 s-au situat cofetăria „Tomis” (șef Alexandrina Vătămanu) și restaurantul „Marinarul” (șef C. Garabeteanu).
Potrivit directorului adjunct al întreprinderii, ing. Virginia Popovici, în trimestrul I al anului 1983 au urmat cursuri de perfecționare 270 de lucrători gestionari, șefi de unități, bucătari gestionari și casieri linie de autoservire. Prima etapă a cursurilor a fost una legislativă și moral-politică, iar cea de a doua practică. În luna mai urma să aibă loc o testare legislativă a 1300 de angajați, o atenție specială fiind acordată zilierilor și nou angajaților.
Renovarea localurilor ICSAP pentru sezonul 1983 a început în noiembrie 1982, conform lui Nicolae Florescu, director adjunct al ICSAP Constanța. Au fost modernizate 36 restaurante, braserii, berării, bufete, terase, 27 cofetării și patiserii, 5 unități Gospodina, 36 de chioșcuri și 13 laboratoare. Printre aceste unități s-au numărat restaurantele „Tic-Tac”, „Pescarul”, „Cina”, „Năvodari”, „Delfinul”, „Egreta”, „Intim”, „Privighetoarea”, „Gară”, berăriile „Central” și „Pelican”, zahanaua „Midia”.
Oferta de produse era în responsabilitatea Luminiței Șerban, șefa compartimentului producție. Astfel, restaurantele „Tic-Tac”, „Pescăruș” și „Zorile” pregăteau preparate și semipreparate tip „Gospodina” atît pentru clienții proprii, cît și pentru magazinele alimentare. Alte unități tip „Gospodina” - „Tic-Tac”, „Dacia”, „La minut”, „Popular” și cea de la parterului M16 de pe str. Ștefan cel Mare pregătesc 20 de preparate, inclusiv pentru comenzi la domiciliu. Deasemenea, „Zorile”, „Delfinul” și „Doi cocoși” tindeau să se profileze pe preparate din pește și pentru bufete de întreprinderi, iar alte șase unități erau destinate a deveni și săli de expoziții pentru produse culinare.

SURSA
Publicitate, „Tomis”, Constanța, mai 1983.

Barul hotelului „Dacia” din Mamaia în 1972 („Litoral” 1972)

<
Majoritatea celor ce au trecut pragul barului de zi al hotelului „Dacia” din Mamaia au revenit cu aceeași plăcere pe care au simțit-o la prima lor vizită. Era și firesc, aici au găsit o atmosferă intimă, plăcută, iar timpul petrecut în fața unui gin Fizz, Martini, Campari sau a unui cocktail Mamaia, preparat și elegant servit de priceputul barman Ștefan Surel, audiind o muzică plăcută, înregistrată pe bandă de magnetofon. Tot aici s-au delectat la fel de bine în fața jocurilor mecanice. dar nu mai puțin atractive, în ambianța barului, sînt și emisiunile de televiziune, în care scop, un televizor este pus la dispoziția clienților.
Pentru a vă convinge de adevărul afirmațiilor vă invităm să vizitați acest bar de zi.
>

SURSA
***, UN BAR DE ZI, „Litoral”, Constanța, ?.?.1972, p.?.

COMANDANŢI - MARCUS ULPIUS TRAIANUS (53-117)

Traianus - www.crystalinks.com

Marcus Ulpius Traianus s-a născut la 18 septembrie 53, în municipiul Italica din sudul Spaniei romane. Era fiul unui cetăţean roman cu acelaşi nume şi al unei localnice necunoscute. Traianus-tatăl a fost un strălucit militar, fapt pentru care a primit funcţia de consul şi apoi de guvernator al Siriei. 

1. Traianus ofiţer

Traianus-fiul şi-a început cariera militară cu gradul de tribun militar (71-81) sub comanda tatălui său. Deşi putea, conform legii, să activeze doar un singur an în armata, Traianus-fiul a servit ca ofiţer 10 ani în legiunile din Siria, în cadrul cărora a participat la campanii, manevre, construcţii de drumuri şi de fortificaţii. El s-a remarcat prin rezistenţă fizică, gândire şi acţiune rapidă, în confruntarea cu căldura şi pustietatea deşerturilor siriene, unde mergea pe jos alături de ostaşii săi. 

Columna lui Traian - www.art-zone.ro

Dionis Cassii, Romanorum historia - www.biblipolis.com

Chiar şi la bătrâneţe se va întrece cu cei militarii tineri la traversarea fluviului Eufrat (Irak) înot. Astfel explică istoricul român Dumitru Tudor (1908-1982) marea popularitate a lui Traian în rândurile armatei, instituţia pe care se baza puterea împăraţilor romani. În acest sens, istoricul roman Dio Cassius (155/163-229) ne descrie modul în care Traianus îşi exercita controlul asupra armatei: “Dacă era iubitor de războaie, se mulţumea cu victoria, cu umilirea duşmanului şi cu sporirea teritorială a statului roman; căci sub domnia lui nu s-a întâmplat, cum se face de obicei în asemenea împrejurări, ca soldaţii să se îngâmfeze şi să comită excese. Aşa de ferm domnea peste militari şi de aceea pe bună dreptate Decebal se temea de el”. Grija sa faţă de soldaţi s-a manifestat din plin în timpul bătăliei de la Tapae (101) din primul război dacic, când pierderile au fost atât de mari, încât chiar şi împăratul a trebuit să-şi rupă hainele pentru bandajarea răniţilor, aşa cum ne arată basoreliefurile de pe Columna (113) construită de el în Forul (107) din Roma ce-i poartă numele.

Provincia Germania Superior - fr.wikipedia.org

Din Siria a fost transferat pe frontiera germanică a fluviului Rhin, apoi a ocupat funcţii civile la Roma, de unde a fost trimis la comanda legiunii VII Gemina din Hispania, pentru ca ulterior sa primească functia de guvernator al provinciei natale. În anul 89 a zdrobit revolta lui Saturninus, guvernatorul Germaniei Superior, împăratul Domitian (81-96) răsplătindu-l ulterior cu funcţia de guvernator al respectivei provincii (96-97).

2. Traianus împărat

Pretorian - ro.wikipedia.org

Acolo l-a surprins vestea adoptării sale de către bătrânul şi bolnavul împărat Nerva (96-98), fapt care echivala cu desemnarea sa ca succesor. Un rol important în adopţie l-a jucat sfatul fostului consul Lucius Licinius Sura, hispanic şi el ca şi Traianus, căruia i-a devenit prieten şi consilier. Sura îl elogiase pe Traianus în faţa lui Nerva pentru victoriile împotriva germanilor, pentru care a şi primit titlul triunfal Germanicus. Sura considera că numai un militar cu caracterul şi experienta lui Traianus putea ţine sub control cohortele pretoriene (garda imperială din capitală), care îl regretau pe tiranicul Domiţian ce îi obişnuise cu daruri numeroase.

Limes Germanicus Superior - www.rabyshophistory.co.uk

Traianus nu a plecat spre Roma nici în momentul adopţiei şi nici la moartea lui Nerva la 27 ianuarie 98, datoria determinându-l să rămână încă un an la Rhin şi la Dunăre pentru a întări sistemele defensive (limes) ataşate acestor frontiere naturale care despărţeau imperiul de doi puternici inamici: germanii şi dacii. Cu această ocazie a pacificat populaţia germanică a suebilor. Totodată, el i-a chemat la Rhin pe principalii nemulţumiţi din cohortele pretoriene, pe care i-a judecat şi executat, după ce în perioada de adopţie zdrobise o revoltă pretoriană condusă de Casperius Aelianus (97). Acestea au fost printre puţinele condamnări la moarte pe care le-a pronunţat, care pot fi interpretate prin prisma întăririi disciplinei militare. Ca urmare, şi-a constituit o nouă gardă personală din soldaţi din provincii, iar şefului acesteia i-ar fi spus: “Să foloseşti spada ta pentru apărarea mea, dacă voi domni cu cinste; altfel, să o întrebuinţezi pentru pedepsirea mea”. Un istoric antic, la care face trimitere Dumitru Tudor, observa că Traian a fost printre puţinii împăraţi apăraţi de asasinate mai mult de dragostea publică şi mai puţin de garda sa.

Steagul Legiunii II Traiana - www.theflagfactory.com

Steagul Legiunii XXX Ulpia - www.theflagfactory.com

El a înfiinţat doua noi legiuni, II Traiana Fortis şi XXX Ulpia Victrix, numărul legiunilor ajungând astfel la 30, cel mai mare număr în perioada imperiului.
Traian a fost şi autorul unor foarte bune regulamente militare, care au stat la baza unor tratate militare scrise în secolele II si IV de către Hyginus şi respectiv Vogetius.
Dio Cassius ni-l prezintă pe Traian ca un ''...bărbat iubitor de război...'', care ”Cheltuia sume foarte mari pentru războaie... ''. 

Pe de altă parte, după victoriile în cele două sângeroase războaie cu dacii, 101-102 şi 105-106, a împărţit importante sume de bani populaţiei Romei din capturile de război: au revenit de cap de plebeu câte 500 şi respectiv 650 de dinari. La aceste daruri trebuie adăugate şi finanţarea celor 123 zile de sărbători după victoria finală împotriva regelui dac Decebal (87-106).

Bătălia de la Tapae pe Columna lui Traian - www.semperfidelis.ro

Bătălia de la Adamclisi pe Tropaeum Traiani - cosminstefanescu.wordpress.com

Tropaeum Traiani - www.visiteroumanie.com

În primul război cu dacii a mobilizat 14 legiuni şi alte unităţi auxiliare, însumând 150.000 de soldaţi. După victoria romană de la Tapae (munţii Banatului), dacii împreună cu aliaţii roxolani şi bastarni au lansat o diversiune în Moesia Inferior (Dobrogea), stopată de împărat iarna, prin victoria de la Adamclisi, unde a ridicat în 109 monumentul triumfal Tropaeum Traiani. După reluarea înaintării spre capitala dacilor, Sarmizegetusa, Decebal a acceptat o pace cu condiţii grele: demolarea cetăţilor, predarea dezertorilor romani, cedarea de teritorii în Banat, Oltenia şi Muntenia. Nerespectarea de către daci a condiţiilor păcii, l-a determinat să pregătească al doilea război cu aceştia, prin construcţia podului de la Drobeta de către arhitectul Apollodor din Damasc (Siria). După cucerirea Sarmizegetusei în 106 a transformat Dacia în provincie imperială şi a scris o istorie a războaielor dacice, care din păcate nu s-a transmis până în epoca modernă.
La ordinul său, guvernatorul Siriei, A. Cornelius Palma, a cucerit în 105 regatul nabateilor şi l-a transformat în provincia Arabia.

Dumitru Tudor, Traian împărat al Romei - www.okazii.ro

Războiul cu parţii (Iran) a fost motivat, în opinia lui Dumitru Tudor, de dorinţa lui Traianus de a trăi din nou viaţa de militar şi de mirajul Orientului care pusese stăpânire pe el din vremea tinereţii din Siria. Istoricul roman Ammianus Marcellinus (332-395) îl citează că spunea frecvent fraza: “Mă voi ţine de acest jurământ, aşa cum voi face din Dacia o provincia romană şi după cum voi trece Dunărea şi Eufratul (hotar al imperiului roman cu regatul parţilor - n. n.) pe poduri.’’ În momentul în care, victorios împotriva parţilor şi cuceritor al Armeniei (114), al Babilonului şi al capitalei parţilor, a ajuns la Golful Persic ar fi spus: “Dacă aş fi încă tânăr m-aş încumeta să o pornesc şi spre indieni”. Pe teritoriile cucerite a creat provinciile Mesopotamia şi Asiria. Această victorie i-a adus titlul triumfal Parthicus şi reabilitarea mândriei romane, grav afectată de înfrângerile din secolul I i. H. ale lui Crassus şi Marcus Antonius. Totuşi, răscoalele din Iudeea şi Egipt din 116 au subminat campania din Orient.
În cursul campaniilor imperiale a avut în subordine valoroşi comandanţi precum cavaleristul Lusius Quietus şi Q. Marcius Turbo.

Imperiul roman la moartea lui Traian - www.scoala10.ro

Ca un suprem omagiu pentru faptul că în timpul domniei sale imperiul a atins maxima putere şi întindere teritorială, cu 55 milioane de locuitori pe 3,3 milioane kmp, Senatul i-a conferit în 114 titlul de Optimus princeps (Cel mai bun dintre principi).

Starea sănătăţii sale era precară încă de la începutul campaniei împotriva parţilor, dar a rezistat pe front timp de patru ani (113-117) cu preţul agravării bolii. În cele din urmă s-a stins din viaţă la 13 august 117 în oraşul Selinus (Turcia), pe drumul de întoarcere spre Roma.

VIDEO: Castrul roman de la Drajna de Sus (Prahova), www.stirileploiesti.ro - 06/10/2011

VIDEO: O zi la Adamclisi, Observator / Antena 1, 5 iunie 2010
VIDEO: O lupoaică, două lupoaice, Focus / Prima TV, 4 septembrie 2010
VIDEO: The Dacians Wars on the Column of Trajan, You Tube - 30.12.2008

SURSE
1. Căzănişteanu C., Zodian V., Pandea A., Comandanţi militari. Dicţionar, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1983, pp. 321-322.
2. Matei C. Horia, Civilizaţia lumii antice. Mic dicţionar biografic, Editura Eminescu, colecţia Clepsidra, cuvînt înainte de academician Emil Condurachi, Bucureşti, 1983, pp. 476-478.

3.Tudor Dumitru, Traian împărat al Romei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966.

4.Tudor Dumitru (coordonator), Enciclopedia civilizaţiei romane, Editura stiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982, pp. 773-774.

5.De imperatoribus romanis: An Online Encyclopedia of Roman Rulers and Their Families, http://www.roman-emperors.org/trajan.htm

RETRAGEREA ARMATEI ROMANE DIN PROVINCIA DACIA

Dacia romană - ro.wikipedia.org

Retragerea romană din Dacia a fost o temă controversată în istoriografie, punându-se în discuţie dacă o dată cu retragerea armatei şi administraţiei a avut loc şi o evacuare a populaţiei civile.

Aurelianus (214-275) - liviudanila.blogspot.com

Istoriografia noastră tradiţională plasa evenimentul retragerii armatei şi administraţiei în anul 271, în timpul domniei împăratului Lucius Domitius Aurelianus (270-275) (P.P. Panaitescu, Istoria românilor, Manual pentru clasa VIII secundară, 1942, p.35).

E. Cizek - http://scorilos.wordpress.com

În anii '80, o interesantă analiză a izvoarelor literare latine privind momentul retragerii a fost făcută de prof. dr. E. Cizek (1932-2008), de la Facultatea de limbi şi literaturi străine a Universităţii Bucureşti, în contextul mai larg al sintezei daco-romane(*).

Orosius 1582 - www.biblio.com

Au existat şase autori antici care au abordat tema retragerii: istoricul hispanic creştin Paulus Orosius (375-418), autor al Historiarum adversum paganos libri VII ; politicianul şi istoricul roman Aurelius Victor (320-390), autor al Historiei Romana (360); Eutropius (sec.IV) autor al unui Breviarium ab Urbe condita; politicianul şi istoricul roman Festus (sec.IV) autor al unui Rezumat al realizărilor poporului roman; istoricul got romanizat Iordanes (sec.VI) autor al lucrării Romana (551); Flavius Vopiscus autorul biografiei lui Aurelianus din lucrarea colectivă Historia Augusta (sec. IV).

Gallienus (218-268) - www.istoria.ge

Eutropius - helios.fltr.ucl.ac.be

Unitate romană - www.lovendal.net

Dintre cei şase, cinci plasează retragerea în vremea împăratului Publius liciniu Egantius Gallienus (253-268), epocă marcată de numeroase atacuri ale popoarelor migratoare şi revolte militare provinciale: Aurelius Victor, Orosius, Eutropius, Festus şi Iordanes. Doi dintre cei cinci, Aurelius Victor şi Orosius, vorbesc despre o retragere exclusiv în timpul lui Gallienus. Patru dintre ei susţin o retragere în epoca aureliană, despre care furnizează mai multe informaţii decât retragerea din timpul lui Gallienus: Vopiscus, Eutropius, Festus şi Iordanes. Doar autorul Historiei Augusta afirmă că a existat o retragere în timpul lui Aurelianus, fără a menţiona vreuna în timpul predecesorului său. Ca urmare trei autori, şi anume Eutropiu, Festus şi Iordanes, vorbesc de o retragere în două etape: prima în domnia lui Gallienus şi a doua în domnia lui Aurelianus.

Deşi bilanţul este favorabil lui Gallienus, cu 5 surse la 4, Cizek înclină spre varianta Aurelianus motivând că textele literare dau mai multe amănunte despre retragerea aureliană şi că analiza surselor acestor texte e convergentă cu această direcţie. Cele şase izvoare scrise au fost redactate între anii 360-551, deci la aproape un secol de la evenimentul retragerii din Dacia. Dar autorii aceste izvoare s-au bazat pe surse din secolul III, deci contemporane cu evenimentul. Astfel Vopiscus menţionează pe un Achiolus, funcţionar al împăratului Valerian (253-259), care a scris biografii ale împăraţilor, printre care şi cea a lui Aurelianus. Apoi Palfurius Sura a fost biograful lui Gallienus şi sursa pentru Aurelius Victor.În fine, Eutropius s-a inspirat dintr-o serie de biografii imperiale din sec II-IV, publicată pe la 360 şi reconstituită de istoricul german Enman, fiind cunoscută ca Istoria imperială a lui Enman sau EKG.

După ce analizează critic relaţiile dintre toate aceste izvoare, prof. Cizek le prezintă astfel: Acholius a fost o sursă pentru EKG care la rândul său a fost sursă pentru Vopiscus şi Eutropius. Aceştia au fost surse pentru Symachus şi respectiv Festus, care la rândul lor au fost sursele lui Iordanes. De asemenea, Aurelius Victor a fost sursa lui Eutropius şi a lui Orosius. O analiză detaliată poate fi găsită în articolul lui E. C., Les textes relatifs a la evacuation de la Dacie et leurs sources (’’Latomus’’, 1986, p.147-159).

H. Daicoiviciu - www.comune.ro

Claudius II - www.roman-empire.net

Monedă Claudius II - ro.wikipedia.org

În ceea ce priveşte evenimentul propriu-zis, Cizek subscrie la teza arheologului Hadrian Daicoviciu (1932-1984) (Gallieno e la Dacia, Roma, 1979) şi anume că Dacia a fost părăsită în două etape. Mai întâi în timpul lui Gallienus fie prin ocuparea ei de către goţi, fie mai probabil printr-o secesiune a forţelor armate romane din provincie. Acest separaţie ar fi avut loc după 259, probabil 267-268. Apoi a avut loc o recuperare a provinciei în timpul lui Aurelianus sau mai probabil al lui Claudius II Goticul (268-270), despre care se ştie că i-a zdrobit pe invadatorii goţi la Naissus (Niş, Serbia) în 269. Izvoarele arheologice vin să confirme această recuperare, tezaurul de la Viişoara (Dolj) conţinând peste 176 de monede emise în timpul lui Claudius II, mai multe decât cele emise în timpul lui Gallienus. De asemenea, tezaurul conţine şi mai multe monede emise în domnia lui Aurelianus, dar care nu au fost bătute la Roma. Deoarece atelierul monetar din Roma este redeschis în 274, concluzia care se poate trage este că o a nouă părăsire a Daciei a avut loc în 273, an în care Aurelianus terminase procesul de reunificare a imperiului şi putea face demersuri de restructurare a apărării întinsului său teritoriu.

C. Petolescu - www.unibuc.ro

Regalianus - www.roman-emperors.org

O opinie contrară lui Daicoviciu şi Cizek, adică evacuarea Daciei în timpul lui Gallienus, poate fi găsită în studiul lui C. Petolescu, Părăsirea Daciei în lumina izvoarelor literare, (’’Traco-Dacica’’, 5, 1984, pp.188-192). Este posibil ca această separare să fi fost legată de revolta din 260 a lui Regalianus, care s-a bazat pe armata din Dacia.

Sursele nu vorbesc de o evacuare totală a populaţiei civile, relevantă fiind mărturia lui Iordanes, care fiind originar din Dobrogea era un martor ocular al continuităţii daco-romanilor în fosta provincie. Cizek observă, din punct de vedere arheologic, că migratorii nu s-au infiltrat în Dacia romană decât la mijlocul sec. IV, ceea ce lasă să se întrevadă că fosta provincie a fost până atunci un teritoriu tampon între imperiu şi

Barbar - www.descopera.ro

’’barbaricum’’ (lumea barbară). Iar faptul că unii autori antici nu pomenesc despre o părăsire a Daciei nici sub Gallienus, nici sub Aurelianus, la care se adaugă faptul că Aurelianus a înfiinţat două provincii Dacia la sud de Dunăre, trimit la ideea că romanii nu vedeau părăsirea Daciei ca fiind definitivă.

(*) Eugen Cizek, Sinteza daco-romană, în E. Cizek (coord.), Romano-Dacica I. Izvoare antice ale istoriei României, ed. II, Universitatea Bucureşti, 1992, pp. 11-58.

Absolvente de facultate dobrogence în perioada interbelică

(Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011)

(...)

Prima dobrogeancă doctor în medicină a fost Eliza Gheorghiu, „fiica distinsului  concetățean Iancu Gheorghiu, directorul Societății Concordia, care a primit diploma de doctor în medicină la Universitatea București. Juriul examinator al Facultății de Medicină de pe lângă Universitatea București a felicita-o călduros pe tânăra medică”(10). Evenimentul se petrecea în 1925. Eliza Gheorghiu era născută la 16 decembrie 1894 în Topalu, Constanța., absolventă cu Diploma 162/27.08.1924 la Facultatea de Medicină București, căsătorită cu dr. Apostolescu Virgil, care moare în 1938, apoi se recăsătorește cu Stavru Frangopol (comerciant). Profesează ca medic de circă la Murfatlar, apoi  la Constanța.

La 12 martie 1927, ziarele anunțau că „Jeana Poenaru, fiica distinsei colaboratoare Florica Botez, una dintre gloriile tineretului constănțean, despre care presa a avut de curând binemeritate elogii, diplomată cu distincție la Școala de Belle Arte din București, a trecut zilele trecute examenul de licență cu mențiunea Magna cum laude. Dra Poenaru primind sfaturile marelui savant Simion Mehedinți s-a înscris la doctorat alegându-și ca teză un subiect cu caracter dobrogean”(11)      

(...)

10 = „Marea Neagră”, 23 august 1925, informații furnizate de Octavian Unc.

11 = „Dacia”, 12 noiembrie 1927, p. 1

Din bibliografia Bibliotecii Județene Constanța (literele A, B, C, D, E, F) (BiBLIOTECA JUDEȚEANĂ CONSTANȚA)

Biblioteca Județeană „Ioan N. Roman” Constanța, Cartea și lectura la Pontul Euxin, Ex Ponto, Constanța, 2006, p. 152-155

Cărți

Biblioteca Județeană Constanța = Constantza County Library = La Bibliotheque Departamentale Constantza - Constanța, Editura Tenis Club Sen, [1938], 32 p., il.

Cioroiu Constantin & Faiter Ion, Biblioteca municipiului Constanța. Istoric. Colecții de publicați. Instrumente de informare, Constanța, s. n., 1969, 87 p., il.

Articole din publicații seriale

[Activitatea Bibliotecii Centrale Regionale în etapa a III a Concursului între biblioteci], „Dobrogea nouă”, 6, nr. 1506, 16 mai 1953, p. 1-2.

Anghel Ecaterina, Ridicarea calificării bibliotecarilor de la căminele culturale și colțurile roșii din raionul Medgidia, „Călăuza Bibliotecarului”, 6, nr. 8. aug. 1953, p. 43.

(...)

Biblioteca municipiului [Constanța], „Dobrogea Jună”, 19, nr. 9, 22 ian. 1934, p. 1.

Biblioteca și școala [Convorbire cu Maria Criciu, bibliotecară la Secția copii a Bibliotecii Regionale], „Dobrogea Nouă”, 20, nr. 6007, 6 decembrie 1967, p. 2.

Bunbac Ana, Cabinetul de informare și documentare tehnică - o realitate inedită auniversului bibliotecar, „Biblioteca”, nr. 1, 1982, p. 10-11.

[Căminele culturale din municipiul Constanța], „Dobrogea Nouă”, 2, nr. 200, 7 ian. 1949, p. 2; nr. 207, 14 ian. 1949, p. 2; nr. 213, 21 ian. 1949, p. 2

„Cărți care să se înscrie în sufletul copiilor ca frumuseți și adevăruri pentru toată viața”. Convorbire cu scriitorul Viniciu Gafița, directorul Editurii „Ion Creangă”., „Mlădițe Dobrogene”, 8 , nr. 1-2, 1987, p. 32-35 (E[leonora] I[oil])

Către publicul constănțean  [pentru sprijinirea cercului studențesc la organizarea de manifestări educative și înființarea unei biblioteci], „Liberalul Constanței”, 3, nr. 28, 10 ian. 1916, p. 1.

Cercul „Cultura”, „Cultura”, I, nr. 10, 15 ian. 1905, p. 1-3; nr. 11, 1 iul. 1905, p. 103.

Ceva despre Biblioteca muncii, „Dobrogea Jună”, 24, nr. 220, 19 oct. 1928, p. 1.

Ciorou C[onstantin], Expoziție de carte și presă dobrogeană. 17-31 octombrie 1971, „Dobrogea Nouă”, 24, nr. 7206, 19 oct. 1971, p. 3.

Concurs pe țară între bibliotecile centrale și regionale - 23 aug. 1952 - 23 aug. 1953, „Călăuza bibliotecarului”, 6, nr. 11, nov. 1953, p. 7.

Concursul bibliotecilor de la sate [23 aug. 1957 - 23 aug. 1958], „Călăuza bibliotecarului”, 11, nr. 12, dec. 1958, p. 27.

Consfătuirea bibliotecarilor [din regiunea Constanța], „Dobrogea Nouă”, 26, nr. 2990, 6 mar. 1958, p. 3.

[Consfătuirea organizată de B. C. R. cu bibliotecarii], „Dobrogea Nouă”, 13, nr. 3733, 4 aug. 1960, p. 2.

Consfătuirea pe teme bibliografice. Constanța - Eforie Sud. 17-18 iunie 1971, „Revista bibliotecilor”, 24, nr. 9, , sep. 1971, p. 553-554.

Constandache C[ostin], „Clubul artelor” - o inițiativă ce trebuie susținută și încurajată, „Dobrogea Nouă”, 30, nr. 8659, 23 feb. 1977, p. 2-3

Constandache Costin, 75 de ani de la înființarea primei biblioteci publice din Dobrogea, „Dobrogea Nouă”, 26, nr. 7829, 23 oct. 1973, p. 1-2

Constantin-Zamfir Dumitru, Cinci decenii în slujba științei și culturii pe meleagurile dobrogene, „Comunicări și referate de bibliologie”, Constanța, 1984, p. 5-20.
Constantin-Zamfir Dumitru, Consemnări despre activitatea bibliotecilor sătești filiale, „Dobrogea Nouă”, 20, nr. 5910, 12 aug. 1967, p. 2
Constantin-Zamfir Dumitru, Încercări de catalogare centralizată pentru fondurile de cărți ale bibliotecilor comunale din regiunea Dobrogea, „Revista Bibliotecilor”, 20, nr. 11, nov. 1967, p. 667-668
Constantin-Zamfir Dumitru, Năzuințe împlinite (la Biblioteca Municipală Constanța), „Revista Bibliotecilor”, 20, nr. 12, dec. 1967, p. 711-712
Constantin-Zamfir Dumitru, 60 de ani de activitate a Bibliotecii Județene Constanța, „Comunicări și referate de bibliologie”, Constanța, 1992, p. 5-17.
(Cursuri cu bibliotecarii la Eforie Sud 19 oct. - 1 nov. 1967), „Dobrogea Nouă”, 20, nr. 5979, 3 nov. 1967, p. 1
(Cursuri de instruire cu bibliotecarii din regiunea Constanța), „Dobrogea Nouă”, 17, nr. 5067, 21 nov. 1964, p. 1
Cuvântarea rostită de d. col. Oprescu, primarul Constanței, la redeschiderea Bibliotecii municipale, „Dobrogea Jună”, 39, nr. 84, 25 nov. 1943, p. 1
De vorbă cu Ion Popescu Gopo și Radu Petrescu Aneste (Interviu consemnat de Mihaela Postelnicu), „Mlădițe dobrogene”, 6, nr. 1-2, 1985, p. 3-8
De vorbă cu prof. dr. docent Dan Simonescu, „Mlădițe dobrogene”, 8, nr. 1-2, 1987, p. 29-31 (Laura Cojocaru)
De vorbă cu scriitorul Tudor Opriș, „Mlădițe dobrogene”, 4, nr. 1-2, 1983, p. 46-51 (Eleonora Negrici)
Deciziuni personal. Nr. 8085 din 30 aprilie 1946, „Monitorul Comunal al Primăriei municipiului Constanța”, 18, nr. 15, 15 apr. 1946, p. 3
Demetrescu C. P., Privire retrospectivă asupra mișcării culturale din Constanța, „Dacia”, 12, nr. 141, 27 iun. 1925, p. 2; nr. 143, 1 iul. 1925, p. 1; nr. 146, 4 iul. 1925, p. 1; nr. 149, 8 iul. 1925, p. 1; nr. 150, 9 iul. 1925, p. 1; nr. 153, 12 iul. 1925, p. 1; nr. 155, 15 iul. 1925, p. 1
Deschiderea Bibliotecii municipale (Constanța), „Dacia”, 19, nr. 27, 13 iun. 1922, p. 4
Deschiderea Bibliotecii regionale ARLUS din Constanța, „Dobrogea Nouă”, 5, nr. 1281, 21 aug. 1952, p. 2
Din activitatea bibliotecii regionale (Constanța), „Dobrogea Nouă”, 8, nr. 2029, 28 ian. 1955, p. 2
După patru ani de muncă, „Ovidiu”, 4, nr. 11-12, 1 ian. - 1 feb. 1905, p. 8
Editura „Ion Creangă” la Constanța (Convorbire cu Jenica Panaitescu, dir. adj., și Pasionaria Stoicescu, redactor), „Mlădițe dobrogene”, 5, nr. 2, 1984, p. 32 (E. Ioil)
(Expoziție de pictură în sala BMC - Stavru Tarasov, S. lerescu, J. Poenaru), „Dacia”, 20, nr. 33, 9 apr. 1933, p. 1-3
Faităr Ion, Expoziție de carte și presă dobrogeană, „Dobrogea Nouă”, 22, nr. 6538, 21 aug. 1969, p. 2
Fățoiu Ion, Biblioteca CFR Dobrogea, „Dobrogea Jună”, 39, nr. 218-219, 3 oct. 1936, p. 2
Fățoiu Ion, Tot despre biblioteca municipiului (Constanța), „Dobrogea Jună”, 32, nr. 182-183, 15 aug. 1936, p. 3
Gherghel Al., Fața spirituală a unui oraș, „România de la mare”, 3, nr. 128, 11 mai 1936, p. 1

(...)

S-a deschis Secția tehnică [a Bibliotecii centrale Regionale], „Dobrogea Nouă”, 14, nr. 4037, 27 iul. 1961, p. 1.

S-a redeschis biblioteca municipiului [Constanța], „Cuget Liber”, 3, nr. 352, 11 ian. 1945, p. 1.

Sarchizian M., Din activitatea bibliotecii regionale [Constanța], „Dobrogea Nouă”, 2, nr. 3137, 28 aug. 1958, p. 2.

Sarry Const.[antin] N., Inaugurarea bibliotecii și pinacotecii din C.[onstanța], „Dobrogea Jună”, 39, nr. 80, 11 nov. 1943, p. 1.

Secăreanu Roman, Pentru o bibliotecă dobrogeană, „Dobrogea Jună”, 35, nr. 22, 4 mar. 1939, p. 3.

Secție de documentare la [Biblioteca regională Constanța], „Dobrogea Nouă”, 17, nr. 4842, 28 aug. 1964, p. 2.

Secțiunea culturală regională Constanța în sprijinul colțurilor roșii din G.A.C., „Călăuza bibliotecarului”, 7, nr. 9, dec. 1954, p. 10-12.

Serbare literară la Constanța, „Familia”, 34, nr. 37, 13/15 sep. 1898, p. 444.

Serbarea Casei de citire „Ion Creangă”, „Dacia”, 13, nr. 257, 21 nov. 1926, p. 2

Suceveanu Simona, Aspecte privind înființarea primelor biblioteci la Constanța - sfârțitul secolului al XIX și primele trei decenii ale secolului al XX lea, „Referate și comunicări de bibliologie”, Constanța, 1999, p. 25-29.

Teodorescu Hortensia, Dobrogeana-Cosânzeana (O poveste adevărată). Feerie în 7 tablouri de... , „Mlădițe Dobrogene”, 6, nr. 1-2, 1985, p. 113-138.

Thion, În jurul bibliotecii tomitane, „Dobrogea Jună”, 32, nr. 149, 2 iulie 1936, p. 1.

Toancă Ioana, Expoziția „300 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir” [la Biblioteca Județeană Constanța], „Dobrogea Nouă”, 26, nr. 7831, 25 oct. 1973, p. 2.

Tudor I., Constanța viitorului, „România de la Mare”, 2, nr. 90, 19 aug. 1935, p. 1

„Un oceanolog despre cercetarea tainelor Mării Negre” [Interviu cu Marian Traian Gomoiu, doctor în oceanografie, cercetător la Institutul Român de Cercetări Marine], „Mlădițe Dobrogene”, 9, nr. 1-2, 1988, p. 25-81. (Eug.[enia] Timoftciuc)

Valențe formativ-creative ale activității bibliotecii publice în județul Constanța, „„Mlădițe Dobrogene”, 2, nr. 1, 1981, p. 6-7.

Vlădescu George & Cioroiu Constantin, Organizarea completării colecțiilor bibliotecilor publice în județul Constanța, „Revista Bibliotecilor”, 25, nr. 5, mai 1972, p. 259-263

Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941

(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA  a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa  în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.

28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.

(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.

În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.

În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.

În baza Decretului-lege  3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.

La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).

La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte  pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.

Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.

La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.

La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.

În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.

Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.

La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.

La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.

La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.

La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.

De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.

La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.

29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.