20 de schelete de turci, scoase la lumina in centrul Timisoarei! Printre ele, si ramasite de copii. FOTO!

Opinia Timișoarei 7 mai 2014

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

Serviciul Maritim Român în perioada iunie 1940 - aprilie 1941

(290) Aceste operații de evacuare au avut loc până la 30 iunie, dată la care vasele SMR SUCEAVA, PELEȘ, ARDEAL, ALBA-IULIA, ROMÂNIA, DACIA, REGELE CAROL I, OITUZ, CARPAȚI, BALCIC, SULINA și CAVARNA au trecut în ancore pe poziție pe ambele maluri ale Dunării între km 158 și km 166 (între Brăila și Galați).
Motonava BASARABIA, care a sosit la Galați la 29 iunie, a rămas în acest port până la 1 iulie pentru stabilirea legăturii cu stația TFP din Constanța.
La 29 iunie, TRANSILVANIA  a plecat de la Galați la Odessa, având la bord pe generalul Aldea și Comisia Română pentru tranșarea litigiilor româno-ruse, survenite în urma răpirii Basarabiei.
Motonava TRANSILVANIA s-a înapoiat la Constanța la 7 iulie, pentru a mai face două curse la Odessa  în același scop, între 11 iulie - 4 august și 16 august - 7 noiembrie.
La 4 iulie, m/n CAVARNA a transportat emigranți evrei de la Galați la Reni.
La 6 iulie înregistrându-se oarecare acalmie în incidentele cu Rusia, parte din flota SMR a plecat la Constanța, restul vaselor în zilele următoare, în scopul reluării legăturii cu Istanbul și porturile de pe coasta Asiei Mici, cât și pentru evacuarea Cadrilaterului cedat Bulgariei, astfel: s/s REGELE CAROL I și DACIA, m/n BALCIC, SULINA și CAVARNA au plecat la 6 iul., s/s SUCEAVA la 14 iul., intrând în reparații la Constanța, s/s ARDEAL la 17 iul., s/s ALBA-IULIA și m/n BASARABIA la 24 iul. s/s PELEȘ și CARPAȚI la 26 iulie, s/s OITUZ la 12 aug., iar ROMÂNIA la 29 septembrie.
La 11 iulie s-au reluat cursele regulate, săptămânale, cu Istanbulul, REGELE CAROL I plecând în prima cursă și alternând cu DACIA până la 19 aug., când au fost înlocuite cu BASARABIA.
La evacuarea Cadrilaterului au concurat BALCIC (19 iun.-6 aug.) aducând 2.405 t cereale, SUCEAVA (19 aug. - 18 noi.) aducând 4.700 t cereale și 14 refugiați și OITUZ (12-27 aug. și 2-18 noi.), aducând mobilier, arhive și 374 refugiați cu bagaje (28).
La 31 iul., PELEȘ s-a deplasat la Bugaz pentru evacuarea a 240 de bolnavi de la sanatoriul TBC și a 23 refugiați elvețieni. Nava s-a înapoiat la Constanța la 8 august.
La 6 aug., s/s BUCEGI, plecând spre țară din Port Said, a fost întâmpinat de un distrugător englez în fața coastei palestiniene și condus la Haifa, unde a fost sechestrat de autoritățile britanice, echipajul fiind consemnat la bord, iar încărcătura descărcată (69 ambulanțe sanitaare cu 14 remorci, 124 t cauciuc brut și 500 t fier vechi.).
BUCEGI plecase din Galați la 21 mai în cursă la Port Said, unde a fost reținut de autoritățile britanice de la 20 iun. până la 5 august. În acest interval s-a luat de la bord un transport de harnașamente venit din Indii și destinat armatei române. În urma intervențiile repetate, la 5 aug. nava a fost eliberată, pentru a fi sechestrată a doua zi.
La 7 aug., REGELE CAROL I a plecat la Odessa cu noul ministru român la Moscova, Gafencu, și personalul legației, de unde s-a întors la 9 august.
Prin decretul-lege din 21 sep., publicat în Monitorul Oficial nr. 220 bis, SMR a trecut la Ministrul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice.
La 3 oct., REGELE CAROL I s-a deplasat la Odessa cu generalul Aldea și comisia română pentru continuarea lucrărilor de tranșare a litigiilor dintre România și URSS. Nava s-a înapoiat la 31 octombrie.
Prin Decretul-lege nr. 3488, publicat în MO 243/18 oct., SMR a trecut sub autoritatea Subsecretariatului de Stat al Marinei, depinzând de Ministerul Armatei, subsecretariat nou înființat.
La 29 oct., Italia declarând război Greciei, SMR a rechemat navele aflate la Istanbul și pe coastele Turciei.
La 1 noi., a fost reluată activitatea cu Turcia, BASARABIA plecând în cursă regulată la Istanbul.

28.Vezi J. Rotaru & I. Damaschin, Glorie și dramă. Marina Regală Română 1940-1945, „Ion Cristoiu”, București, 2000.

(291) La 28 noi., comandantul vasului BUCEGI și 26 de oameni din echipaj s-au repatriat, fiind chemați în țară. La bord a rămas secundul cu 14 oameni pentru paza navei, care se afla în Haifa.

În 4 dec., prin Ordinul 201, publicat în Gazeta Oficială a Palestinei, BUCEGI a fost rechiziționat de autoritățile engleze. În consecință, Agenția Haifa a fost închisă, iar personalul rămas pentru paza vasului a fost debarcat cu forța și repatriat imediat în contul guvernului britanic.

În urma garanției pentru siguranța navigației în apele sovietice dată de guvernul german, vasele SMR au fost închiriate Societății Deutsche Levante Linie din Hamburg, conform contractului de navlosire lumpsum încheiat cu firm Besi, reprezentanța societății, la 27 noi. 1940, a început transporturile de cereale din porturile URSS în porturile române, în tranzit pentru Germania.

În baza Decretului-lege  3968/3 dec. 1940 pentru trecerea în patrimoniul statului român a vaselor și plutitoarelor aparținând evreilor și străinilor supuși țărilor în război cu puterile Axei, la 12 dec. a fost luat în primire vasul de marfă DANUBIUS de 1489 trb.

La 3 ian. 1941, flota sovietică apărând în fața Sulinei, iar parte din nave violând apele teritoriale române, artileria de coastă a deschis focul asupra lor. Ca măsură preventivă, SMR a oprit orice negociere sau plecare în porturile sovietice pentru transporturile de cereale spre Germania (29).

La 8 ian., reluându-se așa-zile raporturile normale cu URSS, SMR a reluat tratativele și încheierile de contracte  pentru navlosirea vaselor care trebuiau să transporte cereale și minereuri din Rusia, prin porturile române, spre Germania.

Raporturile noastre cu Marea Britanie înăsprindu-se, în urma informaților că se intenționează sabotarea vaselor rapide TRANSILVANIA și BASARABIA, SMR a hotărât, ca măsură de precauție, înlocuirea lor pe ruta Constanța-Istanbul cu DACIA și CAROL I, care și-au reluat cursele pe 21 ianuarie.

La 15 feb., încetând relațiile dintre Marea Britanie și România, iar ministrul Angliei împreună cu personalul Legației și consulatelor părăsind România, SMR a întrerupt cursele la Istanbul, astfel că DACIA, care a plecat din Istanbul la 13 feb., avea să fie ultimul vas care a intrat în apele turcești.

La 17 feb., în urma cererii Guvernului turc, s-au reluat cursele spre Istanbul. DACIA a plecat în cursă regulată, iar REGELE CAROL I a efectuat o cursă specială (18-24 feb.), călătorii fiind prea numeroși pentru un singur vas.

În cadrul măsurilor de precauție, la 19 feb. TRANSILVANIA, BASARABIA și ROMÂNIA au plecat spre Sulina, pentru a intra pe Dunăre la adăpost. Navele au ancorat între km 168 și km 175, la intervale de 1 km, această regiune fiind apărată.

Din ordin superior, la 5 apr. comunicația cu Turcia a fost întreruptă.

La 6 apr., Germania a declarat război Iugoslaviei, astfel că măsura din 5 apr. a fost luată preventiv, neștiindu-se ce atitudine va lua Turcia. Turcia rămânând neutră, la 8 apr. SMR a reluat cursele.

La 10 apr., TRANSILVANIA și BASARABIA au fost trimise la Constanța, unde adăpostul și protecția împotriva aviației erau mai bune.

La 11 apr. s-a luat măsura ca nici un vas SMR să nu mai meargă în porturile ruse.

La 12 apr. s-a luat măsura evacuării preventive a zonei Constanța. S-a dat dispoziție ca materialul SMR și al autorităților din portul Constanța/Direcția Porturilor Maritime, Căpitănia Portului etc să fie ambarcat pe CARPAȚI și transportat la Brăila.

De asemenea, TRANSILVANIA și BASARABIA urmau să plece la Brăila.

La 15 apr. s-a ridicat măsura de încetare a curselor în Rusia.

29. Vezi N. Koslinski & R. Stănescu, Marina Română în al Doilea Război Mondial, vol. I (1941-1942), Făt Frumos, București, 1996; vol. II (1942-1944); Făt Frumos, București,1997; vol. III (1944-1945), Modelism Internațional, București, 1998.

„Sfânta mare nerușinare” (GROSSU 1998)

Sergiu Grossu, Sfânta mare nerușinare, „România Liberă”, București, 5 decembrie 1998

 

Cine mai ignoră, astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă, concomitent cu lupta împotriva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici, urmărind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comitetului Central care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalci­tranţi faţă de politica sa antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă, susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.

Intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica fraţilor noştri greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 decembrie 1948. Şi dacă în scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea comunistă, regretul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din decembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi, care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin compromis", viaţa liturgică.

Este suficient să mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998 în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat, ars de o justificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schimbat în această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă de Biserica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată România? Cum se poate bucura Biserica ortodoxă şi cum se mai poate numi ea „naţională", când e singura instituţie din România care sărbătoreşte ca pe o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale întregului popor român?"

Răspunsul îl găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu: cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi" repudiate de Mântuitorul; ei, în­dărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii greco-catolice de către regimul comunist, cu binecuvântarea şi concursul primului patriarh roşu, prieten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să comemoreze „reîn­tregirea Bisericii Ortodoxe Române".

Să vedem, bazaţi pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50 de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul dureros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii religioase a românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la ortodoxie, se înhamă noua ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul Leningradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi". începând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizantin, acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.

Trec peste toate abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o singură turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 septembrie 1948. Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27 septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.

La 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât 37 de preoţi care, sub supravegherea poliţiştilor prezenţi la această „adunare istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi furtuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dispară. Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii Populare Române atesta desfiinţarea definitivă a acestei Biserici martire, care a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi în întunericul tem­niţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Vasile Aftenie.

„Ceasul în care Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim suferinţele pentru Biserica Sa" - cum le scria Mgr Ioan Suciu credincioşilor greco-catolici, înainte de arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă. Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina, într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de „autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe, s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest, pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască în România cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii ortodoxe române".

Dacă atunci, sub comunism, atitudinea intransigentă a patriarhatului român nu era decât reflexul supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a guvernului comunist (de altfel, adevăratul instigator al pretinsei „autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această „autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de „curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri, recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai sfântului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)? Comemorarea împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române" oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei, cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor, mândru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de oblăduire comunistă.

Pe când sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Ortodoxe Române, a celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August 1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu) „munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de fostul dictator?

Cât de actuale mi se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).

Noi aşteptăm ca înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!"

 

Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba Iulia din 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918

I. Adunarea Naţională a tuturor Românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba-Iulia în ziua de 18 Noiembrie/1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea Naţională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea ţării în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.
4. Desăvârşită libertate de presă, asociere şi întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor, în special a proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiinţând fidei-comisele şi în temeiul dreptului de a micşora după trebuinţă latifundiile, i se va face posibil ţăranului să-şi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât cât o să poată munci el şi familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte, potenţarea producţiunii.
6. Muncitorimei industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale, ca congresul de pace să înfăptuiască comuniunea naţiunilor libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici, deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca mijloc pentru regularea raporturilor internaţionale.
V. Românii adunaţi în această Adunare Naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi din jugul Monarhiei austro-ungare şi uniţi cu ţara mamă România.
VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în Monarhia austro-ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă şi ruteană şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştiinţa tuturor acelor naţiuni.
VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.
VIII. Adunarea Naţională dă expresiune mulţumirei şi admiraţiunei sale tuturor Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război au scăpat civilizaţiunea de ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunei române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotărăşte instituirea unui Mare Sfat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiunile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

 

„Mustul care fierbe” (GOGA 1927)

 Octavian Goga, Mustul care fierbe, pref. și notă bibl. T. Vârgolici, Scripta, București, 1992, 336 p.

Notă bibliografică
În ediția de față reproducem integral volumul Mustul care fierbe, apărut la București, în 1927, la Imprimeriile Statului. (...) Toate articolele și discursurile incluse în volum au fost publicate de O. Goga în revista „Țara noastră”, între 1922-1926. Precizăm că am respectat ordinea din volum, nu cronologia aparițiilor. (...)

Rostul scriitorului. Din conferința ținută la Teatrul Național din Cluj - 7 decembrie 1924
Cultul tinereții - 14 septembrie 1924
Ideea națională. Conferință ținută în fața studenților din Cluj - 16 decembrie 1923
Monumentul lui Mihai Eminescu. Cuvîntare ținută la Sîn Nicolaul Mare - 18 octombrie 1925
Vînt de primăvară - 18 februarie 1923
Spre alte orizonturi - 15 aprilie 1923
O nedreptate. Oprirea congresului studențesc - 12 august 1923
Un caz de conștiință - 28 septembrie 1924
După achitarea studenților - 13 aprilie 1924
O mare rușine - 22 noiembrie 1925
Violență și retorsiune - 25 decembrie 1925
Luați aminte! -31 mai 1925
Presa de negustori - 5 noiembrie 1922, semnat: Un vechi ziarist ardelean
Ca la Budapesta - 10 iunie 1923
Un nou tip pe orizont: Șabăs-goimul - 2 martie 1924
Protectorii de la București - 5 august 1923
O chestiune de familie - 28 octombrie 1923
O lecție - 30 decembrie 1923
Două simboluri - 24 iunie 1923
Cazul domnului Rosenthal - 21 octombrie 1924
Cu unul mai puțin - 9 martie 1924
Pînze de păianjeni - 5 octombrie 1924
Începe o bătălie mare... I - 6 decembrie 1925
Începe o bătălie mare... II - 13 decembrie 1925
Mustul care fierbe - 18 martie 1923
Granițele - 11 martie 1923
Povestea lui Ilie Muromets - 5 noiembrie 1922
Adunarea de la Alba-Iulia - 4 martie 1923
Vorbele mari - 25 martie 1923
Samsarii - 2 noiembrie 1924
Basarabia - 6 aprilie 1924
Cei care pleacă, - cei care vin... (fragmente) - 17 decembrie 1922
Tabla valorilor - 26 noiembrie 1922
Trei seri în Gara de Nord - 20 ianuarie 1924
Dreptatea de vînzare - 17 februarie 1924
După renunțarea principelui Carol - 10 ianuarie 1926
Gheorghe Coșbuc. Discurs de recepție rostit în ședința Academiei Române, la 30 mai 1920 - 3 iunie 1923
Un precursor al unității: Iosif Vulcan - 17 ianuarie 1926
Avram Iancu - 31 august 1924
La groapa lui Șaguna - 15 iulie 1923
Părintele Lucaci - 10 decembrie 1922
Un gazetar de legea veche - 13 iulie 1924
Badea Gheorghe - 6 mai 1923
Problema maghiară - 28 ianuarie 1923
Concepții minoritare - 25 februarie 1923
Propaganda de la Budapesta - 22 aprilie 1923
Patrioții de la Budapesta - 24 august 1924
Vecinii noștri sîrbi - 20 aprilie 1924
Pilda de la Belgrad - 26 iulie 1925
Apropierea minorității maghiare - 3 mai 1925
În Vinerea Patimilor - 8 aprilie 1923
Problema religioasă - 24 decembrie 1922
Răzvrătirea de la Cuibul cu barză -13 ianuarie 1924
Avem Patriarh - 8 noiembrie 1925
Încoronarea la Alba-Iulia - 15 octombrie 1922
Mobilizare morală -10 august 1924
Primejdia străinilor - 27 mai 1923
Fierbe în țară - 30 septembrie 1923
Orașele - 27 iulie 1924
La o răspîntie nouă - 19 august 1923
Cum se insultă țara - 5 iulie 1925
Procurorii umanității - 29 noiembrie 1925
Răspuns unor provocări - 4 mai 1924
Lecția lui Hindenburg - 10 mai 1925
Setea de autoritate - 4 ianuarie 1925
O fază nouă: ofensiva națională 3 ianuarie 1926
Supremul reazim: Armata - 11 octombrie 1925