Ciprian Plăiașu & Sorin Oane & Oana Ilie & Gheorghe Buzatu
23 august 1944 - O trădare naţională?

''HISTORIA'', Bucureşti, 14 martie 2011

„Români la Hitler, la Stalin și la Truman” (BUZATU 1999)

Gheorghe Buzatu, Români la Hitler, la Stalin și la Truman, „Tomis”, Constanța, iul. 1999

Ion Calafeteanu a editat recent volumul de documente Români la Hitler (București, Univers enciclopedic, 1999, 290 p.). Răspunzând o vreme de destinul arhivelor diplomatice din București, istoricul a avut timpul și inspirația de a-i urmări pe aceia dintre români care (diplomați, istorici și militari, șefi de stat și de guverne), trecând pe la Berlin în cursul celor 12 ani (1933-1945) ai Reichului nazist menit să dureze... o mie de ani, n-au pierdut prilejul de a-i face una sau mai multe vizite lui A. Hitler. Printre cei cunoscuți cititorului s-a aflat: Gh. Brătianu (1936), Regele Carol II ( 1938), premierul I. Gigurtu (1940), miniștrii de externe Grigore Gafencu (1938), Mihail Manoilescu (1940), M. Sturza (1940) și M. Antonescu (1941-1943), dar îndeosebi generalul, apoi mareșalul Ion Antonescu. Acesta din urmă a fost primit de Hitler, între noiembrie 1940 și august 1944, de 20 de ori și, cum am subliniat nu demult (cf. Diplomați români pentru asigurarea spațiului geopolitic românesc. Un studiu de caz: Dictatul de la Viena, 1998) n-a ezitat vreodată să-i prezinte lui Hitler care-l preocupau sau care interesau România aflată în război. Pe la Berlin au trecut, în sfîrșit, Regele Mihai și Regina Mamă Elena, care au fost primiți de Hitler la 28 noiembrie 1941, dar, întrucât minuta întrevederii nu s-a păstrat, documentul nu se află în culegerea lui Calafeteanu, nici în volumele tipărite anterior de istorici români și străini (Andreas Hillgruber, Vasile Arimia, Ion Ardeleanu ș. a.). După război, interpretul lui Hitler, Paul Schmidt, interogat de americani, și-a reamintit de primirile Conducătorului Statului Român la Cancelaria Reichului ori la Cartierul General al armatei germane: „În special Mareșalul Antonescu nu obosea niciodată afirmând că românii erau de origine romană. că România era o țară europeană, o insulă europeană în marea slavă și că Transilvania era stânca cea mare a insulei”. Nu o singură dată convorbirile Hitler-Antonescu au fost tensionate, cu totul neobișnuit pentru doi „aliați” angajați pentru o cauză comună - războiul antisovietic. De exemplu, Gh. Barbul, interpretul lui Antonescu, a surprins atmosfera la Cartierul General al lui Hitler în aprilie 1943: „Am găsit pe Hitler aruncând flăcări. El striga: trădare...” Este lipsit de îndoială că dezbaterile la nivel înalt și-au avut rostul lor, atât înaintea, cât mai cu seamă în vremea ostilităților din 1939-1945. Deși trebuie să admitem că, adesea, ceea ce Hitler nu socotea convenabil să transmită personal interlocutorilor străini, lăsa pe seama locotenenților săi. Așa a fost cazul, în primăvara anului 1939, atunci când Grigore Gafencu, în cursul unui turneu diplomatic vest-european, s-a oprit firește la Berlin. Atunci, nici Joachim Ribbentrop, șeful diplomației Reichului, nici Hitler (I. Calafeteanu, Români la Hitler, pp. 25-37) nu i-au transmis esențialul diplomatului român, ci Hermann Goering, mareșalul celui de-al Treilea Reich. Gafencu a descris cu alt prilej scena primirii sale la Ministerul Aerului la 18 aprilie 1939 de către Goering, care l-a chestionat:
-Ați chemat englezii și francezii în ajutor. Vreți să se bată pentru dvs.?
-Pentru independența noastră și pentru frontierele noastre suntem deciși să ne batem noi înșine, domnule mareșal.
-De când sunteți diplomat, domnule ministru?
-Abia de câteva luni. În schimb, de 25 de ani sunt soldat.
... [Goering] continuă, vorbindu-mi pe un ton grav despre politica de încercuire [a Germaniei]:
-Această politică dirijată de Londra este periculoasă; ea este periculoasă în special pentru dv. ... Dacă România este prietena noastră, noi vrem ca ea să fie mare și puternică. Dacă participă la politica de încercuire, o vom abandona poftelor vecinilor ei unguri și bulgari (Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, București, Editura Militară, 1992, p.72-73)

În etapa finală acelui de-al doilea război mondial, România schimbat tabăra. După 23 august 1944, Berlinul a încetat brusc să mai fie loc de pelerinaj pentru politicienii și diplomații români, care s-au orientat într-o primă fază spre alte direcții: unii spre Moscova, alții spre Washington și Londra, Parisul fiind cu totul neglijat. Liderii PCR și premierul P. Groza au ales nu întâmplător drumul Moscovei, unde au fost primiți uneori și de Stalin, conducătorul URSS și părintele popoarelor. La 18 ianuarie 1945, revenit din URSS, Gh. Gheorghiu-Dej a declarat ziariștilor în Gara de Nord direcția noii orientări externe a Bucureștilor: „Viitorul țării noastre depinde de hotărârea de a urma linia unei sincere prietenii față de popoarele Uniunii Sovietice”. În septembrie 1945, o delegație guvernamentală în frunte cu premierul Groza, Gh. Tătărescu și Gh. Gheorhiu-Dej s-a deplasat la Moscova. În 1945-1947, după propulsarea lui Dej ca secretar general al PCR  la propunerea Anei Pauker (octombrie 1945), conflictul dintre cei doi lideri comuniști s-a amplificat, astfel că ambii ajunseseră să apeleze la intermedierea lui Stalin. Era în februarie 1947, iar în ședința Biroului Politic al CC al PMR din 29 noiembrie 1961, Dej avea să relateze cu amănunte: „Într-o noapte [la Moscova] sună telefonul. La capătul firului era Șkoda, [translatorul delegației române]. Zice:

-Tovarășul Dej?

-Da, eu.

-Ce faceți?

-Uite, m-am culcat. Zice:

-Parcă nu vă simțiți bine. Zic:

-N-am nici un motiv să mă simt prost. Ca omul sculat din somn. Zice:

-Gheorghe Afanaievici, îmbrăcați-vă. În câteva minute sunt la dv. Într-adevăr, mă îmbrac, vine Șkoda și pornim la Kremlin. Acolo era Stalin, Susaikov și Șkoda. Am dat mâna cu ei. Stalin spune:

-Stați.

M-am așezat pe un scaun și aștept. Zice:

-Te găsești în fața CC al PCUS. Ai ridicat problema scoaterii [din PCR] a Anei Pauker și a lui Vasile Luca.

Am spus:

- Eu mă mir că se pune problema lui Vasile Luca. Eu n-am ridicat chestiunea cu dânsul, eu am ridicat chestiunea cu Ana Pauker și am început să arăt cum și ce...

[Stalin] era foarte intrigat și devenise nervos.. La un moment dat spune:

-... Și dacă te împiedică, izgonește-i!”

Relatarea lui Dej este confirmată de nota originală a conversației din 2 februarie 1947, descoperită nu demult în arhivele secrete foste sovietice. Transcriu din document: „Stalin l-a întrebat pe Dej dacă există și alte divergențe în conducerea PCR și dacă sunt adevărate zvonurile care i-au parvenit că în PCR există un curent care ar dori ca în partid să fie numai români, adică, vorbind concret, că Ana Pauker și Vasile Luca, care nu sunt români de naționalitate, nu ar putea ocupa funcții de conducere în partid. Tovarășul Stalin a subliniat că, în acest caz, partidul, din social, de clasă, ar deveni un partid de rasă. Dacă partidul își păstrează caracterul social, de clasă, atunci se va dezvolta și se va întări, dacă va căpăta caracter de rasă, va pieri inevitabil”.

Fiind încurajat de „țarul roșu” de la Kremlin, Dej a acționat în consecință. El a pregătit cu meticulozitate izolarea grupului Pauker - Luca - Teohari Georgescu, iar în 1952 a procedat la excluderea lor din partid. Izgonirea sugerată de Părintele popoarelor se înfăptuise și, mai mult de cât atât, în „interesul construirii socialismului”, celor trei deviaționiști li se rezervase inițial și un tratament de carceră, deși numai Luca avea să moară în închisoare.

Pe când Dej căpăt amână liberă de la Stalin, în 1947, un alt trimis al Bucureștiului era primit de președintele SUA, Harry Truman. Mihail Ralea venise la Casa Albă să-și prezinte scrisorile de acreditare ca ministru al României la Washington. În cursul discuției protocolare nu mică a fost mirarea proaspătului diplomat să constate că președintele SUA se interesa dacă nu cumva pe meleagurile românești continua ... războiul dintre daci și romani?! Episodul hazliu își afla explicația în faptul că Truman nu citise cu atenție nota pregătită pentru audiență de Departamentul de Stat și care plasase războaiele daco-romane atunci când ele realmente avuseseră loc, adică cu .. 1800 de ani mai devreme. Este cazul să ne întrebăm dacă, actualizând bătăliile dintre Decebal și Traian, șeful executivului american se gândise, de fapt, la luptele de clasă angajate de comuniștii locali la inspirația și sub protecția Kremlinului? Ceea ce știm însă cu precizie că Truman n-a avut în vedere.

Ce încheiere se poate desprinde? Este sigur că reprezentanții Bucureștiului au oscilat între Berlin, Moscova, Washington etc. Problema care interesează este dacă, după atâția ani, lucrurile s-au schimbat cumva? Ne întrebăm de ce? Ne interesează numai dacă reprezentanții noștri de azi se deplasează unde ne spun, sunt în măsură să apere interesele României? Ori se mulțumesc cu un turneu al capitalelor și care, separat sau laolaltă, poartă, de fapt, un singur nume: CANOSSA?

„Sfânta mare nerușinare” (GROSSU 1998)

Sergiu Grossu, Sfânta mare nerușinare, „România Liberă”, București, 5 decembrie 1998

 

Cine mai ignoră, astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă, concomitent cu lupta împotriva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici, urmărind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comitetului Central care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalci­tranţi faţă de politica sa antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă, susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.

Intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica fraţilor noştri greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 decembrie 1948. Şi dacă în scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea comunistă, regretul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din decembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi, care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin compromis", viaţa liturgică.

Este suficient să mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998 în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat, ars de o justificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schimbat în această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă de Biserica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată România? Cum se poate bucura Biserica ortodoxă şi cum se mai poate numi ea „naţională", când e singura instituţie din România care sărbătoreşte ca pe o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale întregului popor român?"

Răspunsul îl găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu: cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi" repudiate de Mântuitorul; ei, în­dărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii greco-catolice de către regimul comunist, cu binecuvântarea şi concursul primului patriarh roşu, prieten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să comemoreze „reîn­tregirea Bisericii Ortodoxe Române".

Să vedem, bazaţi pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50 de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul dureros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii religioase a românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la ortodoxie, se înhamă noua ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul Leningradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi". începând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizantin, acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.

Trec peste toate abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o singură turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 septembrie 1948. Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27 septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.

La 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât 37 de preoţi care, sub supravegherea poliţiştilor prezenţi la această „adunare istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi furtuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dispară. Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii Populare Române atesta desfiinţarea definitivă a acestei Biserici martire, care a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi în întunericul tem­niţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Vasile Aftenie.

„Ceasul în care Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim suferinţele pentru Biserica Sa" - cum le scria Mgr Ioan Suciu credincioşilor greco-catolici, înainte de arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă. Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina, într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de „autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe, s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest, pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască în România cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii ortodoxe române".

Dacă atunci, sub comunism, atitudinea intransigentă a patriarhatului român nu era decât reflexul supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a guvernului comunist (de altfel, adevăratul instigator al pretinsei „autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această „autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de „curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri, recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai sfântului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)? Comemorarea împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române" oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei, cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor, mândru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de oblăduire comunistă.

Pe când sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Ortodoxe Române, a celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August 1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu) „munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de fostul dictator?

Cât de actuale mi se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).

Noi aşteptăm ca înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!"

 

„Fantoma lui Gheorghiu -Dej” (TISMĂNEANU 1995)

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, trad. M. Mihăieș & A. Ghimpu & I. Ploeșteanu & D. Roțcu & L. Sion, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, 215 p.

Cuprins

5 Mircea Mihăieș, „Stilistica” discursului politologic

19 Tragicomedia comunismului balcanic
Discipolii români ai lui Stalin
Cominternul și PCR ( I, II, III, IV)
Un stalinism pentru eternitate
Platforma antidestalinizării
Drumul spre puterea absolută
Manipulatorul manipulat
Atacul asupra aparatului de partid
Note

75 Chei pentru descifrarea comunismului național („Hobbyul meu personal este edificarea comunismului în România”, N. Ceaușescu, august 1989)
Comunism național și stalinism național
Cultura politică a stalinismului românesc
Cum să înțelegem comunismul românesc (Antiintelectualism și conformism - Sectarism și ultracentrism - Fracționarism și tricentrism - Destalinizare și desatelitizare)
Concluzii 
Post-Scriptum
Note

105 Fantoma lui Gheorghiu-Dej
Dej și rivalii săi
Dej și bizantinismul politic
Acoliți și complici
Stilul lui Gheorghiu-Dej
Vendeta ca principiu politic
Geneza stalinismului național în România
Despre Dej și Ceaușescu

151 Putere personală și criza politică în România
Moștenirea Gheorghe Gheorghiu-Dej
O liberalizare de scurtă durată
Degradarea vieți politice din anii 80
Un regim vulnerabil
Nemulțumirea universală

172 Renașterea politicii în România
Sfârșitul comunismului dinastic al lui Ceaușescu
Renașterea politicii
Război civil sau reconciliere națională?

Addenda

192 În căutarea arhivelor pierdute (M. Mihăieși - V. Tismăneanu)

202 Labirintul de intrigi: Un microdicționar al personalităților marcante din PCR (Gh. Apostol, Emil Bodnăraș, N. Ceaușescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Ion Gh. Maurer, Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Leonte Răutu)

„Generația irosită” (BRUCAN 1992)

Silviu Brucan, Generația irosită. Memorii, ed. II, Universul & Calistrat Hogaș, 1992, 288 p.

2 
„Silviu Brucan, a 74 ans, est le principale tete pensee du Conseil du Front de Salut Nationale”. (Liberation, 30 dec. 1989)
„Silviu Brucan ist der geistige Fuhrer der Revolution in Rumanien”. (Bild am Sonntag, 7 ian. 1990)
„De fiecare dată cînd Brucan apare la televiziunea română, întreaga suflare a țării își ține respirația: milioane de oameni îl urmăresc și-l ascultă pe acest bătrîn, fascinați de măiestria discursului politic”. (Die Welt, 8 ian. 1990)
„Siviu Brucan a fost creierul Revoluției Române”. (Yomiuri Shimbun, 20 ian. 1990)
„The guiding force of the Council appears to be Mr. Brucan”. (The New York Times, 26 ian. 1990)
„Silviu Brucan a fost figura-cheie a mișcării care a dus la răsturnarea lui Ceaușescu de la putere”. (Dagens Nyheter).

Cuprins
5 Introducere
11 I. Ce l-a făcut pe Ceaușescu să fugă?
17 II. Originea revoltei sociale: tatăl falit
19 Meditator al unor progenituri de oameni bogați
20 Creșterea fascismului
23 Primii pași în „Mișcare”
25 Ucenic la un ziar de seară
28 III. Un act istoric: Regele în conspirație cu Partidul Comunist
30 Pătrășcanu și Bodnăraș
35 În Palatul Regal prin ușa din dos
36 Arestarea Conducătorului
40 Baronul Killinger intră în scenă
43 Ora 23: Regele cheamă la arme
45 IV. Credință în Stalin
49 Un ziar făcut ca „sarcină de partid”
54 Coloana a Cincea Sovietică în Partid
58 Stalin decide între Ana și Dej
62 Vîșinski și Guvernul Petru Groza
64 Războiul Rece și Democrațiile Populare
68 Epurarea Agenturii Sovietice
69 Sentimentul „Celovek”
72 V. Revirimentul național
72 Totul a început la Budapesta
75 Cînd ursul lasă să-i scape prada
76 Desatelizare Stalinistă
77 Balansoarul între Ideologie de Clasă și Național-Strategic
81 Jos cu Integrarea Economică și Militară!
85 Nichita Hrușciov: Deștept, dar Bădăran!
87 Big Brother la ananghie
88 În intimitate cu Dej
94 Momentul meu de cotitură
98 VI. Cele două fețe ale societății comuniste
99 Fața cea bună și frumoasă
103 Segregația politică
106 Stilul activiștilor de partid
108 Cealaltă față
112 VII. Diplomat roșu la Washington
112 Numit de un fermier american
114 A doua descoperire a Americii
119 Scurtă întîlnire cu Senatorul McCarthy
122 Catalizatorul de platină prin curier diplomatic
127 VIII. Cuplul agramat: Ceaușescu
128 Pe el l-am cunoscut bine
132 Am cunoscut-o și pe ea
134 A crește copiii cu ajutorul Securității
135 Prima doamnă în blană de nurcă
138 Lovitura de Partid
141 Cele patru faze ale lui Ceaușescu
143 Revoluția mini-culturală
145 Datoria externă mai întâi de toate
149 Eu decid ce este științific
151 Cultul orchestrat
152 Relațiile mele cu Ceaușescu
157 De ce a durat atît de mult?
161 Cum și de ce s-a prăbușit comunismul?
165 IX. Revoluția română din interior
166 Preludiul din Brașov
174 Complotul militar eșuat
178 Dizidența în partid
181 Călătoria la Washington, Londra și Moscova
186 Întîlnirea cu Gorbaciov
190 Scrisoarea celor 6
196 Securitatea: Garda Pretoriană a lui Ceaușescu
205 Adevăratul spion american
208 Timișoara - scînteia care a aprins vîlvătaia
211 Revoluția la și prin Televiziune
217 Frontul Salvării Naționale
219 Războiul de guerilă urbană
222 Noaptea Generalilor
226 Procesul de Crăciun
228 Cine au fost teroriștii și  de ce nu mai sînt?
231 Sarcina nerezolvată a Revoluției
337 X. Cazna lui Sisif
239 Cei 20 de ani pînă la democrație
240 Alegerile din 20 mai 1990 și Frontul
243 Dacă nu, va cădea un cap!
244 Teroriștii, enigma cea mare
246 Terapia de șoc n-are șanse în România
248 De ce centru-dreapta?
252 Epilog
257 Anexe (Interviu la „Vocea Americii” - New York - octombrie 1988)

coperta 4: Silviu Brucan: „Ți-a rămas vreodată un os de pește în gît? Nu poți să-l scuipi afară, nici să-l înghiți. Ei bine, eu am fost un os de pește în gîtul lui Ceașescu”. The Boston Globe, 25 iunie 1988

„România de astăzi” (RAȚIU 1975)

Ion Rațiu, România  de astăzi. Comunism sau independență?, ediția 2, Expres, 1991, 196 p.

Cuprins

V Prefață la ediția 2
VI Explicație
VIII Cuvântul autorului
IX Prefața ediției românești

Partea întâi - Comunismul la putere

1 I. PCR - o notă falsă a „Rapsodiei române”

4 II. Un mit  - trecutul de luptă al comuniștilor români

9 III. Gheorghe Gheorghiu Dej

13 IV. Canalul morții

17 V. În vârful piramidei

21 VI. Și a fost ziua a doua : industrializarea

24 VII. Lumina vine de la răsărit

Partea a doua: Pe panta naționalismului

29 I. Gura păcătosului adevăr grăiește

33 II. Prima confruntare

36 III. Duelul

40 IV. Șansă și abilitate

48 V. Naționalismul - aliatul uitat

56 VI. Chinezerii

60 VII. Incidentul Valev

64 VIII. Reconcilierea

67 IX. Ruptura

Partea a treia: Ceaușescu

75 I. Regele a murit! Trăiască regele!

77 II. Hai să dăm mînă cu mînă

81 III. Toate drumurile duc spre Vest

91 IV. Minirevoluția culturală

97 V. O atmosferă apăsătoare

103 VI. Cultul personalității

107 VII. Recuperări istorice

111 VIII. Exilații - o primejdie

119 IX. Misionarii partidului

122 X. Tribuna ipocriziei

124 XI. Reevaluări reciproce

130 XII. Întoarcerea fiului rătăcitor

136 XIII. Comis-voiajorul comunismului mondial

141 XIV. „Independența”: o afacere profitabilă

147 XV. Lozinci și spionaj

Partea a patra: Un stat totalitar

151 I. Vasalitate

156 II. Cezarul

164 III. Noua oligarhie: ștabii

169 IV. Tehnocrații

175 V. Supușii

181 VI. Geniul românesc

185 VII. Concluzii

coperta 4: I. R. aparține unei familii care a dat diplomați, oameni politici, prelați și cărturari. 

S-a născut la Turda în 1917 și a studiat la universitățile din Cluj, Munchen și Cambridge, dobândind două licențe, în drept și științe economice, precum și un doctorat în științe politice.

Diplomat, gazetar, activ în transporturi maritime și constrcuții imobiliare, președinte al Asociației Culturale a Românilor din Anglia ( 1965-1985), președinte al Uniuni Mondiale a Românilor Liberi de la înființare în 1984, I. R. este și autorul unor lucrări cu caracter juridic, politic și literar.

„România de astăzi”, apărută în engleză, franceză și poloneză în 1975, este o analiză obiectivă a regimului comunist instaurat în România după al doilea război mondial, până la data publicării cărții.

Nici o etapă sau fapt semnificativ din istoria acelor trei decenii - industrializarea, lupta pentru putere în sânul conducerii PCR, aservirea rusească, minirevoluția culturală, cultul personalității lui Ceaușescu - nici un aspect pregnant al politicii externe a guvernului dela București nu este neglijat.

Problema principală în dezbatere este „independența” României comuniste. A existat ea cu adevărat?  Dacă da, cum s-a explicat reintegrarea progresivă a țării în CAER și în Pactul de la  Varșovia din acei ani? Și dacă nu a existat, cum a fost posibil ca România să întrețină strînse relații economice și chiar politice cu Occidentul? Este tocmai ce încearcă să explice volumul de față.