<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.
NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)
Se afișează postările cu eticheta front. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta front. Afișați toate postările
luni, 13 aprilie 2015
vineri, 19 decembrie 2014
Oameni versus ceilalti in Romania antebelica (PETRESCU 1933)
<
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.
(...)
Tinarul Fred Vasilescu, fiul unui industrias de mai bine de o suta de ori milionar, nu stie, pare-se, sensul perfect conturat si fara echivoc al acestui cuvint (om - n. M.T.) in romaneste, el care la 22 de ani era atasat la legatia din Londra (probabil ca isi inchipuia ca pe baza meritelor proprii), ca sa fie mutat apoi la Geneva, in timp ce atiti dintre camarazii sai, cu aceeasi vechime si cu un plus de examene, faceau oficiul de copisti in Palatul lui Sturza. Prin urmare, nu stie ca romanii se impart in doua categorii: oameni si ceilalti. Un om e cel care are existenta civila, adica isi poate valorifica si suparavalorifica orice merit, caci i se face credit prin simpla prezenta, pe cind ceilalti nici nu sint incercati. El participa din privilegiul unei foarte restrinse categorii. (Sint vreo citeva mii de oameni in Romania, la 18 milioane de locuitori). Dintre oameni se recruteaza ministrii de profesie, deputatii din oficiu, personalul legatiilor din strainatate, membrii tuturor celor citeva mii de consilii de administratie, platiti cu tantieme care echivaleaza titlurile de nobleta, voiajorii speciali in strainatate, sau, scoborind, sa zicem intre altii, directorul Teatrului National, directorul Institutului de radio (cum credeati ca se recruteaza altfel?) si, mai jos, tot soiul de directori si intendenti de muzee si institutii publice, care acorda locuinta, luminat, incalzit etc.
Fred Vasilescu, care fusese pe front, numai pentru ca intmplator voise el anume asta, nu s-a intrebat deloc dupa ce criterii s-au recrutat atit de numerosi ofiteri ai tuturor cartierelor generale? S-a tinut oare vreun concurs pentru sefii de popota? Dar pentru celelalte servicii au fost luati din tren la intamplare? Inainte de Revoluatia Franceza, privilegiul era favoarea regala: titlu, deci avere (mai totdeauna), dar acum formula e mai simpla: avere, deci, titlu, adica privilegiu. In razboiul pentru-ntregire, soldatul pur si simplu (adica provenit din locuitor) avea dreptul si mai ales datoria sa mearga zi de zi in linia intiia de transee si de foc, pe cind soldatul-om avea dreptul si datoria (neinscrise, e drept, in Constitutie, dar fixate printr-un ordin al Ministerului de Razboi), sa cumpere un automobil si sa ramina ``atasat``, pe linga el, la cartier, la Iasi, Birlad, Bacau, Roman, Botosani, sau Onesti etc. E adevarat ca ordinul publicat in ziare, in mod cinstit, nu fixa nominal pe cei care aveau acest drept si aceasta datorie, dar de vreme ce numai ``oamenii`` aveau bani sa cumpere un automobil, chiar daca sumele proveneau prin frauda, e de la sine inteles ca restul locuitorilor erau exclusi. Un om are dreptul sa fie unde e, chiar daca altul aduce meritul si solutia. Recent, un ministru nu a invitat oare, de pe banca ministeriala, marturisind ca n-are solutii, pe cei cari au solutii pentru remedierea crizei, fiindca ca el niciodata n-a facut presupunerea ca daca n-are solutii, n-are dreptul sa stea in locul acela, caci el se stia pe sine om? Gheorghidiu avea deci perfecta dreptate si stia bine ce spune: Ladima nu era un om. El nu putea fi numit, de pilda, membru in nici un consiliu de administratie, asa cum sunt numiti si incaseaza jetoane oameni cari n-ar putea sa scrie exact titlul mai complicat si mai nuantat al vreunei institutii, in consiliul careia figureaza. El nu putea fi numit nici director de biblioteca la vreun Senat, nici la vreun muzeu, nici atasat de presa, ca atitea zeci, in cine stie ce capitala straina. Nici Eminescu, de pilda, n-a fost om. N-a putut fi facut mai mult decit revizor scolar (si desi a fost un excelent revizor, n-a putut ramine nici acolo). Cu toate ca a gindit, a formulat si a impus doctrina partidului conservator, el n-a fost niciodata deputat, nefiind, cum am spus, om. Toata lumea il compatimeste intelegator pe omul care din pricina vreunei nesanse nu poate ``sa traiasca dupa rangul lui``, dar Ladima poate sa crape intr-o mansarda oarecare, in luna iulie, caci toti ceilalti oameni vor gasi asta aproape firesc. Banuiesc ca, pentru inceput, acceptindu-l in calitate de paj intr-ale omeniei, Gheorghidiu i-ar fi gasit lui Ladima doua-trei sinecure, mai tirziu l-ar fi ales poate, cine stie, in vreun consiliu de adminsitratie si, daca ar fi dovedit insusiri si suficienta domesticitate, poate fi deputat.
(...)
>
SURSA
Camil Petrescu, Patul lui Procust, ed. Minerva / seria Patrimoniu, Bucuresti, 1983, p. 160-162.
vineri, 1 august 2014
Fetițe versus dezertori în Primul Război Mondial (SERGHI 1938)
<
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.
(...)
Știrile de pe front veneau din ce în ce mai rele. În București intraseră nemții. La Brăila se părea că vor veni dintr-un moment în altul.
Caliopi m-a luat într-o zi și m-a dus pe niște scări întunecoase, pe sub niște bolți negre în pivniță. Ne-am strecurat printre lăzi și butoaie, pe vîrful picioarelor, ușor ca pisicile, pînă ce am început să distingem voci înfundate. Am lipit urechea de zid, așa cum am văzut că face și Caliopi, și am auzit tot ce se vorbea înăuntru.
- Mă, eu diseară plec, tu, dacă, vrei, rămîi, eu nu mai pot, nu mai pot, mă, înnebunesc!
- Dacă nu vin pînă diseară, plecă dimineață la patru.
Caliopi a pus mîna pe mine. Mi s-a părut că e mînă necunoscută și m-am speriat; am țipat. Caliopi m-a tras după ea. Cînd am ajuns în curte, eram toată apă de nădușeală, îmi zvîcneau tîmplele, inima. Îmi tremurau picioarele.
- Diana, dă-ți cuvîntul de onoare că n-ai să sufli nici un cuvînt. Dacă se află, îi împușcă.
Am răspuns grav:
- Îmi dau cuvîntul de onoare. Dar nu e datoria noastră să spunem? Cum vrei să cîștigăm războiul dacă soldații stau ascunși în pivniță?
- Ca să nu moară, cum a murit fratele meu, a șoptit Caliopi, cu aerul unui om cu experiență.
- A murit pentru patrie, Caliopi. Eu în locul tău aș fi mîndră!
- Și eu am fost mîndră! Și-a făcut haine noi, albastre. Dacă nu avea chipiu cu colțuri, jurai că-i ofițer. Dar acum? Are o fetiță de două luni; nevasta lui vine să stea la noi. S-o vezi cum plînge...
- Tu n-ai vrea, Caliopi, să fii bărbat, să mergi la război și să mori?
- Sigur că aș vrea să fiu băiat, ca să-i bat pe nemți! Dar...
Și Caliopi mi-a mărturisit că n-ar vrea să moară.
(...)
Abia acum căutam să-mi închipui cum arată oamenii aceia din pivniță. Săracii, s-au speriat desigur răucînd au auzit țipătul meu.; nu vor ști niciodată cine a țipat. Poate că-i voi întîlni într-o zi, cînd voi fi mare, - o domnișoară de șaisprezece ani, - într-un salon unde va fi muzică și se va dansa și unde, poate, se va vorbi despre război: „Ce știi dumneata, domnișoară, erai un copil de șapte ani?!” mă va întreba un ofițer, poftindu-mă la dans. „Da, dar știam totul, ca și oamenii mari. Îmi dădeam cuvîntul de onoare și știam să țin un secret”. Voi povesti ce-am auzit în pivniță. Ofițerul va deveni galben la față, și apoi deodată, roșu. Și în timpul dansului îmi va mărturisi că era unul din cei doi ascunși, în pivniță, și anume cel care voia să plece, că-și amintește țipătul meu, că a plecat în noaptea aceea pe front, i-a bătut pe nemți și a fost decorat, apoi îmi va spune că mă iubește și că vrea să fiu soția lui.
Apoi m-am gîndit la nepotul tatii, soldatul pe care l-am văzut la fereastra trenului cînd ne-am întors de la Sofia, cu doi ani mai înainte. Oare e cu putință să fie ucis un tînăr atît de frumos? Am început să socotesc cît trebuie să cresc pentru ca să fiu o domnișoară adevărată și chiar acest văr să mă invite la dans... Poate - dacă aș pleca pe front - l-aș găsi printre răniți...
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 51-52.
marți, 29 iulie 2014
Impactul intrării României în Primul Război Mondial într-o familie obișnuită din Constanța (SERGHI 1938)
<
(...)
De ziua mamei au sosit acasă cele două rochii, împachetate frumos. Una, mi-amintesc, era de tafta în pătrate mari: negre, cenușii și albe. Mama și-o potrivea în fața oglinzii, cînd tata a intrat pe ușă încruntat și cu țigara în colțul gurii. Mama s-a învîrtit de cîteva ori în pași de dans, ca tata să-i poată vedea rochia de jur împrejur. Rochia s-a balonat și a foșnit frumos. Tata a spus:
- S-a declarat războiul...
În casă, iar discuții aprinse. Mama nu voia să plece.
- M-am săturat s-o iau mereu de la început. Nu mai vreau să umblu cu traista în spinare. Vreau să mor aici, acasă la mine, între lucrurile mele. Unde să ducem copiii? Aici avem patul nostru, masa noastră. Războiul, cum a venit, așa o să treacă...
Tata umbla agitat, de colo pînă colo, ca un leu în cușcă. Și, din șoaptele pe care le-am putut prinde din zbor, am aflat că tata nu vrea să plece pe front contra Bulgariei:
- Cum să trag în bărbatul soră-mii? Cum să-mi omor nepoții?*
Alți cunoscuți de-ai tatii sau chiar rude de-ale mamei îl scoteau din sărite cu părerile lor.
- Cui îi folosește războiul? straiga tata. Numai lui Burtăverde îi folosește, ca să se îmbogățească mai mult. Ăștia nici nu pleacă pe front. Sava rămîne pe loc (Sava era patronul tatii). Pleacă de-alde Vasile, care mătură prăvălia...
- Vorbește mai încet, se ruga mama. Vrei să te audă vecinii? Și așa unii și alții nu-mi mai dau bună ziua...
- Ba să audă! striga tata și înjura de mama focului, de-a valma, pe vecinii care nu o salutau pe mama, pe Sava și pe nu știu ce miniștri, care au fost pentru război*.
Eu mă gîndeam la vărul meu din Bulgaria, acela pe care-l întîlnisem în tren și de care fusesem îndrăgostită cu un an în urmă. Cînd și cum se risipise iubirea mea nu-mi dădeam seama, dar n-aș fi vrut să fie omorît, și eram convinsă că tata are dreptate. Lui Nicu, dimpotrivă, îi părea rău că nu e și el mare, ca băieții mătușii Sofia, ca să se îmbrace în uniformă nouă și să plece la război.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 49-50.
NOTĂ M.T.
* Cella Marcoff (Serghi) (1907 Constanța - 1992 București) (http://www.biblioteca.ct.ro/personalitati_dobrogene/cella_serghi.htm)
** La 14/27 august 1916 a avut loc, la Palatul Cotroceni, Consilul de Coroană care a decis intrarea în Primul Război Mondial (1914-1918) în aceeași zi a României de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia, Serbia, Italia etc) împotriva Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia). (http://peles.ro/ferdinand-i/)
(...)
De ziua mamei au sosit acasă cele două rochii, împachetate frumos. Una, mi-amintesc, era de tafta în pătrate mari: negre, cenușii și albe. Mama și-o potrivea în fața oglinzii, cînd tata a intrat pe ușă încruntat și cu țigara în colțul gurii. Mama s-a învîrtit de cîteva ori în pași de dans, ca tata să-i poată vedea rochia de jur împrejur. Rochia s-a balonat și a foșnit frumos. Tata a spus:
- S-a declarat războiul...
În casă, iar discuții aprinse. Mama nu voia să plece.
- M-am săturat s-o iau mereu de la început. Nu mai vreau să umblu cu traista în spinare. Vreau să mor aici, acasă la mine, între lucrurile mele. Unde să ducem copiii? Aici avem patul nostru, masa noastră. Războiul, cum a venit, așa o să treacă...
Tata umbla agitat, de colo pînă colo, ca un leu în cușcă. Și, din șoaptele pe care le-am putut prinde din zbor, am aflat că tata nu vrea să plece pe front contra Bulgariei:
- Cum să trag în bărbatul soră-mii? Cum să-mi omor nepoții?*
Alți cunoscuți de-ai tatii sau chiar rude de-ale mamei îl scoteau din sărite cu părerile lor.
- Cui îi folosește războiul? straiga tata. Numai lui Burtăverde îi folosește, ca să se îmbogățească mai mult. Ăștia nici nu pleacă pe front. Sava rămîne pe loc (Sava era patronul tatii). Pleacă de-alde Vasile, care mătură prăvălia...
- Vorbește mai încet, se ruga mama. Vrei să te audă vecinii? Și așa unii și alții nu-mi mai dau bună ziua...
- Ba să audă! striga tata și înjura de mama focului, de-a valma, pe vecinii care nu o salutau pe mama, pe Sava și pe nu știu ce miniștri, care au fost pentru război*.
Eu mă gîndeam la vărul meu din Bulgaria, acela pe care-l întîlnisem în tren și de care fusesem îndrăgostită cu un an în urmă. Cînd și cum se risipise iubirea mea nu-mi dădeam seama, dar n-aș fi vrut să fie omorît, și eram convinsă că tata are dreptate. Lui Nicu, dimpotrivă, îi părea rău că nu e și el mare, ca băieții mătușii Sofia, ca să se îmbrace în uniformă nouă și să plece la război.
(...)
>
SURSA
Cella Serghi, Pînza de păianjen, ed. Scrisul Românesc, Craiova, 1990, p. 49-50.
NOTĂ M.T.
* Cella Marcoff (Serghi) (1907 Constanța - 1992 București) (http://www.biblioteca.ct.ro/personalitati_dobrogene/cella_serghi.htm)
** La 14/27 august 1916 a avut loc, la Palatul Cotroceni, Consilul de Coroană care a decis intrarea în Primul Război Mondial (1914-1918) în aceeași zi a României de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia, Serbia, Italia etc) împotriva Puterilor Centrale (Austro-Ungaria, Germania, Bulgaria și Turcia). (http://peles.ro/ferdinand-i/)
vineri, 8 noiembrie 2013
joi, 15 august 2013
Primele zile de război ale armatei române în august 1916 (PETRESCU 1930)
<
Cartea a doua
(...)
Post înaintat la Cohalm
(...)
- (...) Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. De alminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune sîntem încontinuu în linie înaintată. (...)
- Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că nu am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atît de repede încît, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX* a avut pierderi pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului**, pierdeam jumătate de batalion. Dar la Tohanul-Vechi***? Și chiar la Olt****. A intervenit rezerva atît de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.
(...)
- (...) Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întîlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte că n-a vrut inamicul.
- (...) Noi nu am susținut decît un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e nici o importanță dacă moare la Verdun****** sau într-o încăierare de patrule.
Eu susțin că noi, care sîntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe că de aci înainte, sîntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e cu totul altceva. De altfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.
Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.
- Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?
- Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decît dacă ești ucis cu alți zece mii odată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.
(...)
- Dacă-i prost! N-are decît să puie stînjeni de cadavre, uragane de obuze, rîuri de sînge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 231-232.
Note M. T.
* Nr. regimentului.
Cartea a doua
(...)
Post înaintat la Cohalm
(...)
- (...) Eu vorbesc numai de batalionul angajat și anume de fronturile străine, unde trupele se schimbă foarte des, căci au rezerve. De alminteri, observ un lucru... Că de la intrarea în acțiune sîntem încontinuu în linie înaintată. (...)
- Și pe urmă e altceva, intervine Orișan din nou. Faptul că nu am avut pierderi înseamnă numai un singur lucru. Că am atacat atît de repede încît, că nu am dat timp inamicului să reziste. Cred că XX* a avut pierderi pentru că a luptat sfios. Să fi luptat noi așa la Măgura Branului**, pierdeam jumătate de batalion. Dar la Tohanul-Vechi***? Și chiar la Olt****. A intervenit rezerva atît de repede, că ungurii, care porniseră la contraatac, s-au oprit și au luat-o la fugă.
(...)
- (...) Tu cu Gheorghidiu susțineți că n-am întîlnit încă lupte mari, lupte adevărate. Dacă admiți că n-au fost lupte mari, numai din cauză că noi am atacat repede, te contrazici, că altă dată afirmai că n-au fost lupte că n-a vrut inamicul.
- (...) Noi nu am susținut decît un singur lucru. Că pentru cel care ia parte efectiv la o luptă mică nu e nici o importanță dacă moare la Verdun****** sau într-o încăierare de patrule.
Eu susțin că noi, care sîntem în avangardă și vom mai lupta neîntrerupt, Dumnezeu știe că de aci înainte, sîntem în război pur și simplu. Pentru țară, pentru cei ce se plimbă acum la București pe stradă și așteaptă, după cafea, comunicate; pentru armata română întreagă, sigur că e cu totul altceva. De altfel, eu cred că vor veni lupte mari, în care se vor angaja toate unitățile.
Noi putem fi atacați diseară, în noapte... poate în cinci minute se pornesc focurile. Verdunul nostru e ca și început.
- Bine, dar acasă nu va face nici o impresie?
- Cred și eu. Sub unghiul speciei nu ești interesant decît dacă ești ucis cu alți zece mii odată. Dacă un scriitor va descrie numai lupte de patrule, cred și eu că nu i se va vinde cartea.
(...)
- Dacă-i prost! N-are decît să puie stînjeni de cadavre, uragane de obuze, rîuri de sînge. Ceva așa... să facă o senzație nebună...
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, prima noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 231-232.
Note M. T.
* Nr. regimentului.
luni, 14 martie 2011
marți, 29 decembrie 1992
„Istoria secretă a Cominternului” (LAUNAY 1990)
Jacques de Launay, Istoria decretă a Cominternului. 1919-1943. Eșecul unei speranțe, Venus/Negru pe alb, București, 1993
7 Cuvânt înainte
13 Revoluția mondială
36 Troica victorioasă
50 Nașterea Stalinternului
70 Marile procese de la Moscova
102 Fronturile populare
121 Marele război patriotic
153 Hotărârea de dizolvare a Cominternului
173 Reflecții
Anexe
177 1.Cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev
170 2.Primele victime ale bolșevismului
180 3.Manifestul Comunist din 1848, operă a unor burghezi înstăriți
183 4.Originile zilei de 1 Mai
185 5.Originea lioneză a Internaționalei
187 6.Lenin și Kșesinskaia
188 7.Portretul grafologic al lui Stalin
189 8.Victimele stalinismului 1924-1927
193 9.Diviziunea muncii în cadrul secretariatului Cominternului
195 10.Protocoalele secrete ale Pactului de neagresiune germano-sovietic 23 august 1939
197 11.Troțki și NKVD
199 12.Moartea Generalului Vatutin
200 13.Părerile lui Willy Brandt în 1945
202 14.Rolul lui Togliatti în dizolvarea Cominternului
204 15.Arhivele Cominternului
205 16.Mausoleul lui Lenin
206 17.Stalin și munca forțată
208 18.Întoarcerea din URSS
210 19.Comunismul și războiul din Spania
177 1.Cele 21 de propuneri ale lui Zinoviev
170 2.Primele victime ale bolșevismului
180 3.Manifestul Comunist din 1848, operă a unor burghezi înstăriți
183 4.Originile zilei de 1 Mai
185 5.Originea lioneză a Internaționalei
187 6.Lenin și Kșesinskaia
188 7.Portretul grafologic al lui Stalin
189 8.Victimele stalinismului 1924-1927
193 9.Diviziunea muncii în cadrul secretariatului Cominternului
195 10.Protocoalele secrete ale Pactului de neagresiune germano-sovietic 23 august 1939
197 11.Troțki și NKVD
199 12.Moartea Generalului Vatutin
200 13.Părerile lui Willy Brandt în 1945
202 14.Rolul lui Togliatti în dizolvarea Cominternului
204 15.Arhivele Cominternului
205 16.Mausoleul lui Lenin
206 17.Stalin și munca forțată
208 18.Întoarcerea din URSS
210 19.Comunismul și războiul din Spania
214 Note
joi, 2 noiembrie 1989
„O valoroasă frescă a reîntregirii naționale” (DUMITRAȘCU 1989)
Gheorghe Dumitrașcu, O valoroasă frescă a reîntregirii naționale*, „Tomis”, Constanța, nov. 1989, p. 14
*Istoria militară a poporului român, vol. V, București, 1989
După ce, pe parcursul a trei volume, Istoria militară a poporului român, implantând fenomenul militar în structura economică, socială, politică, de mentalități pe care, în lipsa unor lucrări de sinteză a descifrat-o ea însăși, a făcut eforturi remarcabile de a suplini lipsa unui tratat de istorie generală a României, începând cu volumul al patrulea, valorosul său colectiv de autori operează o evidentă desprindere de schema inițială.
O orientare firească și necesară, dacă avem în vedere faptul că în evoluția sa de la Burebista până la Revoluția lui Horea, chiar dacă puterea sa armată a avut propriile structuri distincte rolul decisiv în apărarea gliei și poporului nostru l-au avut țăranul, meșteșugarul și negustorul, uneltele de muncă transformate în arme, în timp ce în epoca modernă, pe măsura dezvoltării societății, armata a devenit o componentă distinctă a acesteia, cu un rol tot mai important în desfășurarea acțiunilor de apărare. Și dacă pe parcursul primelor trei volume de „istorie militară a poporului român” ne-am aflat în fața unei istorii a poporului român și a fenomenului militar care i se integrează, iar în al a patrulea volum cu o istorie națională în al cărei cuprins capitolele consacrate forțelor și acțiunile militare ajung la paritate cu capitolele „civile”, acest al cincilea volum este consacrat, așa cum rezultă din subtitlul lucrării, Evoluției organismului militar românesc de la cucerirea Independenței de stat până la înfăptuirea Marii Uniri din 1918 și participării României la primul război mondial. Ne aflăm în fața unui volum de istorie în primul rând militară, pe parcursul căruia capitolele de istorie „civilă”, mult restrânse ca număr și întindere, au doar un strict necesar rol explicativ întregitor.
Trecând la descifrarea conținutului de idei și de fapte al acestei valoroase fresce a istoriei noastre naționale ne vom opri asupra primului capitol, pe parcursul căruia este explicată și argumentată necesitatea imperativă, vitală pentru poporul român, a trecerii la desăvârșirea unității sale de stat în condițiile în care după Unirea din 1859 și după reunirea Dobrogei cu România în 1878, milioane de români continuau să trăiască în afara hotarelor statului lor național. Subliniind importanța cuceririi Independenței de stat a României și a ieșirii sale la mare în urma realipirii provinciei sale transdunărene, autorii noului volum accentuează cu îndreptățire că la capătul acestor evenimente se creaseră un nucleu, o forță, o conștiință, un vis și un plan de desăvârșire a operei de întregire națională, așa cum la rându-i, lupta românilor rămași vremelnic în afara statului lor național, în Banat, Crișana, Transilvania, Bucovina și în partea de est a Moldovei, avea un trecut și un prezent activ, propriile sale de forme de manifestare și organizare, definitivarea statului unitar român în 1918, fiind, așa cum se accentuează în cuprinsul unui alt capitol al cărții, cel de al 17 lea, în primul rând opera luptei tuturor românilor pentru dobândirea dreptului lor la autodeterminare. Acest efort de reîntregire națională a românilor se desfășoară în condițiile unei Europe zguduite de pretențiile și acțiunile imperialiste în fața cărora soluțiile diplomatice se deteriorau tot mai vizibil, lăsând un tot mai larg câmp de acțiune soluțiilor militare, războaielor. În acest context, accentuarea de către România a încrederii în forța sa militară ca factor esențial de apărare și, totodată, de susținere a luptei pentru eliberarea românilor din teritoriile aflate sub stăpânirea marilor imperii vecine apare întru-totul firească. Tocmai principiilor acestei politici militare a României și transpunerii lor în practică îi consacră autorii acestui nou volum de istorie militară un întreg excelent documentat și solid argumentat capitol, după a cărui parcurgere devine limpede că țara noastră privea o posibil angajare într-un conflict armat numai de pe poziții defensive și numai ca pe un război al întregului popor, principii care au guvernat întreaga politică românească pe plan economic și întreg ansamblul măsurilor de pregătire a teritoriului pentru apărare.
Evidențiind încă o dată, cu argumentele faptelor, ale evenimentelor, profundele rădăcini pe care le are în tradițiile militare de secole ale poporului român, doctrina secretarului general al partidului, comandantul suprem al forțelor armate, potrivit căreia apărarea patriei, a integrității și al libertății sale este cauza și opera întregului popor, autorii volumului stăruie asupra dimensiunilor, structurilor și caracteristicilor fundamentale atât ale armatei permanente, cât și ale elementelor teritoriale ale sistemului de apărare națională: armata teritorială, milițiile, garda orășenească (civică).
Concomitent cu evidențierea măsurilor de pregătire a țării pentru acest război de apărare (concentrarea și înzestrarea tehnică a armatei permanente, mobilizarea structurilor militare de rezervă și a celor economice), volumul stăruie asupra acțiunilor consacrate pregătirii patriotice și militare a maselor largi, care urmează să constituie marea oaste a țării. Un întreg capitol întitulat „Armata în viața social-politică a țării” demonstrează că ofițerii, școlile și laboratoarele militare au adus o contribuție importantă la dezvoltarea științei și culturii românești, că armata e un braț înarmat al poporului, că, înainte de a-l apăra cu armele, l-a întărit în încredințarea sa în izbândirea dreptății de veacuri.
Deschisă prin capitolul intitulat semnificativ „Declanșarea războiului de eliberare națională și întregire statală. Caracterul drept al participării României la primul război mondial”, evoluția patriei noastre în acest război, la care, așa cum subliniază cu strălucită îndreptățire tovarășul Nicolae Ceaușescu, ea nu a participat din imbolduri imperialiste, ci pentru a-și realiza dezideratele naționale ce nu aparțineau perioadei imperialiste, ci ne marcaseră istoria timp de o mie de ani, este analizată pe cuprinsul a jumătate din volum.
Analiza pertinentă a acțiunilor militare din 1916 și din vara anului următor, desfășurată pe 200 de pagini, evidențiază pregnantă strădania încununată de succes a autorilor de a circumscrie acțiunile noastre militare și rezultatele lor fenomenului militar internațional care, așezându-se în adevărata lor lumină, la cotele adevăratei lor semnificații, oferă cititorului avizat de literatură istorică imaginea precisă, exprimată în unități de măsură ferme, a ceea ce am fost noi, românii, armata noastră, în comparație cu celelalte popoare beligerante, care a fost și rămâne adevărata valoare a victoriilor și înfrângerilor noastre.
Deși are în vedere, înainte de toate, fenomenul militar ca atare, volumul nu scapă din vedere nici chestiunile diplomatice ale raporturilor dintre România și aliații săi din marea conflagrație, relații în cadrul cărora aspectele militare nu sunt, de fapt, altceva decât expresia fidelă a raporturilor politice dintre noi și marii noștri aliați.
Un capitol important este consacrat luptei de rezistență a poporului român împotriva ocupanților străini, capitol care, valorificând inspirat și pertinent o bibliografie valoroasă, în majoritatea sa operă a ultimelor decenii, ajunge la concluzia că rezistența din spatele fronturilor e o componentă mai mult decât vrednică de luat în seamă a caracterului popular al războiului purtat de noi.
După parcurgerea celor 750 de pagini ale volumului, devine evident faptul că făurirea statutului național unitar român, întregirea noastră națională sunt rezultatul firesc al luptei multiseculare a poporului nostru, realizate în condițiile concrete ale participării sale la primul război mondial. Că această participare n-a fost cauza esențială, ci cadrul istoric în care s-a împlinit un ideal național multisecular căruia acțiunile plebiscitare de la Chișinău, Cernăuți și Alba Iulia i-au conferit, o dată în plus, o indiscutabilă legitimitate. Iar în condițiile victoriei decisive a principiului naționalităților, care a dominat, peste presiunile marilor puteri, Conferința de pace din 1919-1920, aceasta nu ne-a oferit desăvârșirea unității noastre statale, ci doar a luat act de legitimitatea și de realizarea ei și a confirmat-o
Oferindu-ne acest al cincilea volum de istorie militară a poporului român, membrii prestigiosului colectiv de autori, cei ai Comisiei de coordonare înfrunte cu acad. Ștefan Pascu și general-locotenent dr. Ilie Ceaușescu, coordonatorul principal al lucrării, fac o operă de mare valoare științifică și de profundă educație patriotică, prin care reamintirea vitejiei și jertfei înaintașilor devine pilduitoare flacără vie a iubirii veșnice a patriei nepieritoare în veșnicie.
marți, 31 iulie 1984
„200 de zile mai devreme” (CEAUȘESCU & CONSTANTINIU & IONESCU 1984)
Ilie Ceaușescu & Florin Constantiniu & Mihail Ionescu, 200 de zile mai devreme. Rolul României în scurtarea celui de-al doilea război mondial, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984
VII Cuvânt înainte
1 I. 2500 de ani de performanțe istorice. Rădăcinile în timp ale revoluției din august 1944
2 1.Rădăcinile istorice milenare ale revoluției din august 1944
20 2.Antecedentele istorice imediate ale revoluției din august 1944
38 3.Partidul Comunist Român, organizatorul și conducătorul mișcării de rezistență din România
2 1.Rădăcinile istorice milenare ale revoluției din august 1944
20 2.Antecedentele istorice imediate ale revoluției din august 1944
38 3.Partidul Comunist Român, organizatorul și conducătorul mișcării de rezistență din România
57 II. Desfășurarea victorioasă a revoluției
67 1.Victoria în Capitală
71 2.Lupta pentru petrol
74 3.Lichidarea inamicului hitlerist în celelalte regiuni ale țării
67 1.Victoria în Capitală
71 2.Lupta pentru petrol
74 3.Lichidarea inamicului hitlerist în celelalte regiuni ale țării
107 III. Consecințele militar-strategice ale revoluției române din august 1944 asupra desfășurării celui de-al doilea război mondial
107 1.Importanța strategică a României în ansamblul războiului în vara anului 1944
115 2.„În clipa când nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”
122 3.Prăbușirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-german
130 4.„Cel mai larg flanc deschis în războiul modern”
137 5.O uriașă translație de front
144 6.Schimbare în balanța de forțe a coalițiilor în conflict
147 7.O înfrângere mai mare decât victoria din Polonia
148 8.O medie zilnică de 19.000 kmp smulși ocupației germane
107 1.Importanța strategică a României în ansamblul războiului în vara anului 1944
115 2.„În clipa când nu se precizase clar înfrângerea Germaniei”
122 3.Prăbușirea defensivei germane la aripa de sud a frontului sovieto-german
130 4.„Cel mai larg flanc deschis în războiul modern”
137 5.O uriașă translație de front
144 6.Schimbare în balanța de forțe a coalițiilor în conflict
147 7.O înfrângere mai mare decât victoria din Polonia
148 8.O medie zilnică de 19.000 kmp smulși ocupației germane
152 IV. Consecințele logistice ale revoluției române din august 1944
166 V. Consecințele politice ale revoluției române din august 1944
167 Criza politică din Ungaria
170 Criza politică din Bulgaria
177 Criza politică din Croația
180 Criza politică din Finlanda
167 Criza politică din Ungaria
170 Criza politică din Bulgaria
177 Criza politică din Croația
180 Criza politică din Finlanda
184 VI. 23 August 1944 - începutul unui noi era în istoria poporului român
184 1.Începutul procesului revoluționar
188 2.Participarea României la războiul antihitlerist
214 3.Independența - obiectiv suprem al politicii externe a României
184 1.Începutul procesului revoluționar
188 2.Participarea României la războiul antihitlerist
214 3.Independența - obiectiv suprem al politicii externe a României
miercuri, 9 mai 1979
„Primul Război Mondial. 1914-1918” (POPA 1979)
Mircea N. Popa, Primul Război Mondial. 1914-1918, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979, 557 p.
Partea I Lumea la răscruce 1871-1914
9 I.Capitalismul se transformă în sistem mondial
34 II.Epoca marilor imperii
59 III.Europa alianțelor politice-militare
118 IV.Europa sub arme
151 V.Criza din vara anului 1914
9 I.Capitalismul se transformă în sistem mondial
34 II.Epoca marilor imperii
59 III.Europa alianțelor politice-militare
118 IV.Europa sub arme
151 V.Criza din vara anului 1914
Partea II Marele război pentru reîmpărțirea lumii
181 I.1914: „Campania surprizelor”
200 II.Campania din 1915: „Strategia cu scopuri limitate”
217 III.1916: „Strategia epuizării”
293 IV.Tentative de pace, contradicții și dispute între aliați
310 V.Războiul economic și războiul maritim
342 VI.1917: Anul marii crize
395 VII.1918: Victoria militară a Antantei
181 I.1914: „Campania surprizelor”
200 II.Campania din 1915: „Strategia cu scopuri limitate”
217 III.1916: „Strategia epuizării”
293 IV.Tentative de pace, contradicții și dispute între aliați
310 V.Războiul economic și războiul maritim
342 VI.1917: Anul marii crize
395 VII.1918: Victoria militară a Antantei
Partea III De la războiul imperialist la pace
437 I.Armistițiile de pe fronturile de luptă
443 II.„Sistemul Versailles”
437 I.Armistițiile de pe fronturile de luptă
443 II.„Sistemul Versailles”
459 Încheiere
479 Cronologie. Principalele operațiuni militare în anii 1914-1918
517 Bibliografie selectivă
527 Indice de nume
539 Rezumate în limbi străine
coperta 4: Bilanțul celor 52 de luni ale primului război mondial cuprinde cifre zguduitoare pe care datele statistice nu le pot exprima decât parțial. Tragedia trăită de omenire în 1914-1918 cuprinde: antrenarea treptată în război a 28 de state, mobilizarea a 75 de milioane de oameni, 10.000.000 de soldați morți, 3.000.000 de soldați dispăruți, 13.000.000 milioane de civili morți, 20.000.000 de răniți, 9.000.000 orfani de război, 5.000.000 de văduve de război, 331 miliarde de dolari pagube, 225 miliarde de dolari datoria statelor beligerante.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)