Critică în ședință de partid în timpul regimului comunist din România (SERGHI 1958)

<
(...)
Victor se întorcea fără grabă spre casă. Nu e ușor să suporți o ședință de opt ore și să pleci cu un vot de blam* în spate. Parcă ar ave o cocoașă. (...) Nu-i ușor să stai cu sufletul la gură, să vezi cum trece atenția de la unul la altul, cum îți vine rîndul să fii arătat cu degetul. Ai lașitatea să speri că numai tu vei scăpa. Aștepți o minune cînd deodată auzi:
- Un demagog, un stîngist**...
Și cine te arată cu degetul! Cel mai bun prieten: Costache!
(...)
- La început, am fost criticați toți trei că umblăm prin cîrciumi, ne îmbătăm. Costache mai ales a fost luat în tărbacă. I se imputa că ascultă anecdote reacționare***, că rîde și face haz de ele. Întrebat dacă știa că Nicoleta nu era fata unui inginer dispărut pe front, așa cum declarase ea, ci a unui mare antreprenor**** de case, care a lăsat blocuri neterminate și a fugit în străinătate cu banii, Costache a spus că nu știe. Eu știam, dar am negat. Centrul atenției a trecut atunci de la Costache la Nicoleta. A fost chemată să iasă în fața sălii pline. Cerul era purpuriu. Obrajii ei, la fel. La toate întrebările Nicoleta a răspuns da! A mărturisit fără rușine că trăiește cu mine. Costache aștepta să neg. Mi-era milă de el, mi-era rușine de mine. Costache era singurul om care credea în mine. Știam că e cinstit și că o iubește pe Nicoleta. Am tăcut. N-aveam ce să spun, n-aveam nici o scuză. M-am liniștit cînd, cu tot calmul ei aparent, încolțită, și-a ieșit din sărite și a mărturisit că mai are legături de dragoste cu doi studenți. Erau prieteni între ei, și nu știa unul de altul. Furioși că au fost trădați, a început fiecare să spună tot ce știa despre Nicoleta: că urăște regimul, că umblă prin cîrciumi, că vine acasă la mine, unde se fac orgii. Costache, întrebat dacă e adevărat, a făcut semn că nu poate vorbi. Buzele îi tremurau fără să poată scoate un cuvînt. Înțelegeam tot ce se întîmplă cu el. Așteptam să vorbească. „Am fost înșelat în dragostea mea, a spus, în încrederea mea în prietenie. Mi-e foarte greu acum. Dar nici o sancțiune n-o voi socoti prea aspră. Trebuia să știu că de la anumite poezii de sertar, de la anumite anecdote pînă la ura împotriva regimului e numai un pas. Trebuia să fiu necruțător, să smulg masca de pe fețele astea”. Și-a arătat spre Nicoleta, spre mine. S-a cerut excluderea***** noastră. M-am uitat în jurul meu și parcă nu înțelegeam ce se întîmplă. Nu știam că sunt atît de legat de Costache, că ar putea să mă doară atît! Nu știam cum m-am legat de fiecare. Parcă mă aflam în fața unei prăpăstii și cineva se pregătea să-mi dea brînci. Dar cred că în privirea mea era atîta groază și o rugăminte atît de disperată, încît s-au găsit oameni care mi-au sărit în ajutor, m-au apărat.
(...)
>

SURSA
Cella Serghi, Iubiri paralele******, ed. III, ed. Pontus, 1991, pp. 290-292.

NOTE M.T.
* Sancțiune a organizației de partid.
** Partidul comunist se considera adevăratul și unicul reprezentant al curentului politic de stînga, combătînd inclusiv pe anarhiștii situați mai la stânga decât comuniștii.
*** Curentele politice necomuniste erau considerate reacționare de partidul comunist.
**** Avea deci o origine socială burgheză, considerată „nesănătoasă” de regimul comunist, și ca urmare era neeligibilă pentru organizația de partid.
***** Excluderea din organizația de partid transforma respectiva persoană într-o paria a societății socialiste.
****** Jurnalul Mironei - „Iubiri paralele - Cella Serghi” (http://jurnalulmironei.blogspot.ro/2011/01/iubiri-paralele-cella-serghi.html)

Justiție și injustiții. Alibi (RUSU 1998 )

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Alibi, „Tomis”, Constanța, martie 1998

Pe Procurorul General Gheorghe Bobocea nu l-am cunoscut personal. L-am văzut la două ședințe la București și una la Constanța. Se spunea despre el că a fost trimis să aplice linia partidului în procuratură. Urmase câteva clase primare, Școala juridică de un an și Facultatea de Drept la fără frecvență. Făcea parte dintre cei despre care colegul Aurică Taină spunea că sunt cu „liceul pauză” sau că au absolvit școala de dans. Deși semianalfabet, a obținut titlul de doctor în drept.

Nu auzisem de el până a fost numit Procuror General. Era privit cu teamă fiindcă venea din necunoscut. Se spunea că a fost recomandat de Emil Bobu, cu care era prieten de pe vremea când au fost colegi la Școala juridică. Într-o zi, am găsit în biblioteca din sala de Consiliu a Procuraturii Județene Constanța volumul „Administrația de Stat în Republica Socialistă România”, de mai mulți autori, dintre care îi menționez pe „dr.” Gheorghe Bobocea și Emil Georgescu, fost procuror, apoi avocat, iar la data despre care scriu era redactor la Europa Liberă, unde făcea emisiunea Realitatea Românească, deosebit de apreciată de ascultători. Mă umfla râsul de câte ori răsfoiam opul respectiv. L-am arătat câtorva colegi din Constanța și din Procuratura Generală și am făcut haz de omul de știință Gheorghe Bobocea.

Bobocea a dispus ca fiecare procuror să-și facă într-un caiet programul de lucru de luni până sâmbătă. Lucrările trebuiau repartizate pe zile și ore. Munca procurorului este plină de neprevăzut și era imposibil să-și faci un plan pe care să-l respecți riguros.

Pierdere de timp și consum de nervi. Dar caietul era cel mai ușor de controlat. La altceva Bobocea nu se pricepea.

Șeful Biroului de Anchete Speciale din Procuratura Generală era Virgil Romeci, fiu de învățători din satul Strachina de lângă Țăndărei. Este tatăl tinerei muzicolog Anca Romeci de la Radiodifuziunea Română. Romeci era un bun meseriaș, excepțional coleg, cu o inteligență sclipitoare, spontan, ironic, bășcălios. Folosind expresii colorate, unele țigănești, chiar și în cele mai sobre ședințe. Nu știu prin ce împrejurări Romeci a ajuns unul din favoriții lui Bobocea. Prin cuvinte meșteșugite, își bătea joc de Procurorul General, lăudându-i ordinele aberante. Romeci era unul din susținătorii utilității planului de muncă săptămânal. Mai greu era pentru procurorii care asistau la discuțiile dintre cei doi și făceau eforturi pentru a nu izbucni în râs.

Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Într-o zi, lui Romeci i s-a înfundat. Bobocea l-a prins că nu întocmește planul de muncă săptămânal. Nu s-a așteptat ca tocmai favoritul lui să-i creeze o asemenea decepție. După o izbucnire de furie, Bobocea a convocat staff-ul Procuraturii Generale. S-a creat un cadru oficial pentru criticarea lui Romeci. Unul din cei de față mi-a spus că se aștepta la acest scandal, mai ales că Virgil Romeci întinsese prea mult coarda. , bătându-și joc pe față prin ședințe de Bobocea.

În timp ce era criticat, Romeci a luat o figură spășită, a ascultat cu smerenie observațiile ce i s-au făcut, după care a început să-l laude pe Bobocea, insistând asupra necesității planului de muncă săptămânal. Și-a pus cenușă în cap, a vorbit în jargon golănesc, țigănesc, aproape că-i curgeau lacrimile de părere de rău. Cei de față își încleștaseră fălcile să nu izbucnească în râs.

În București se comisese o crimă atroce, cu larg ecou în rândurile populației. Anchetatorii din procuratură și miliție lucrau zi și noapte, fără a reuși să descopere făptuitorul. Despre caz a auzit și Ceaușescu, care a fixat un termen pentru a prinde criminalul. Într-o seară, s-au adunat la Procuratura Generală criminaliști din miliție și procuratură să discute cazul. Ședința era condusă de procurorul general Bobocea. Au fost examinate toate variantele posibile. S-a discutat lista persoanelor suspecte, pe larg. Cuvântul alibi a fost folosit de mai multe ori. La un moment dat, Bobocea enervat, țâfnos, a întrebat: „dar de ce pe alibi ăsta nu-l prindeți?” Bineînțeles că cei de față au tresărit, s-au uitat speriați unii la alții și nu au știut ce să răspundă. La terminarea ședinței, un general de miliție, specialist cu vechi state de serviciu în urmărirea și prinderea criminalilor, i-a spus în șoaptă lui Nicolae Bracaciu, șeful Direcției de Urmărire Penală și Criminalistică din Procuratura Generală, și el un expert în crime, inteligent și cu umor: „mulți boi sunt și la noi, dar parcă n-avem nici unul ca Bobocea”.

Bobocea ajunsese de râsul procurorilor, care, totuși, se temeau de el. Era rău și vindicativ. A fost schimbat din funcție în noiembrie 1977 și s-a pierdut în anonimat.

(fragment)

(Din volumul Confesiunile unui magistrat imperfect)

Interviu cu Amza Pellea (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

A. P. - (...) Vrei să critici o mentalitate retrogradă a cuiva. Însă ți se spune: nu trebuie să fie director general. Să nu fie din capitală. Ci din provincie. Să nu fie chiar director. Ci director adjunct. Ba nici așa n-ar mai fi bine. Mai bine să fie un maistru. Deși n-ar fi educativ. Mai bine un magazioner. Îți dai seama că din toată critica n-a mai rămas nimic. E ca și cum ai trage cu un tun de calibru greu după muște.

A. P. - Mi-am adus aminte de un personaj. Care, cînd, ajungeau filmările pe la jumătate, imediat convoca o ședință. Și-i beștelea pe toți. Deși din cîte se filmase pînă atunci nu se putea înțeleg mare lucru. Apoi pleca mulțumit că și-a făcut datoria. Dacă filmul ieșea prost, spunea: „Vedeți? Ce v-am spus eu?” Dacă ieșea bine zicea: ”Ei, dacă nu făceam ședința aceea...”

„Consiliul Național Român din Blaj. 1918-1919” (LASCU & ȘTIRBAN 1978)

 Viorica Lascu & Marcel Știrban (ed.), Consiliul Național Român din Blaj. noiembrie 1918-ianuarie 1919. Protocoale și acte, vol. I. , Dacia/Testimonia, Cluj-Napoca, 1978, 

5 Introducere - M. Ș.

41 Notă asupra ediției - V. L. & M. Ș.

43 1.Protocol ședințelor plenare

149 2.Protocolul agendelor CNR din Blaj. Volumele I și II („Cronica revoluției din Blaj”)

193 3.Documente

214 Glosar

217 Localități cu nume schimbate

218 Indice de persoane

Fotografii

CNR Blaj s-a constituit la 4 noi. 1918, a doua zi după ce Austro-Ungaria a semnat armistițiul cu Antanta, linia de demarcație stabilită între armata română și cea maghiară lăsând Blajul în zona maghiară. Cele cinci ședințe plenare s-au desfășurat în zilele de 4 noi., 11 noi. 23 noi., 12 dec și 26 dec. 1918, procesele verbale fiind semnate de notarul Al. Borza.

Procesul verbal din 24 noi. a fost redactat de Al. Borza la ședința filialei din Blaj a Partidului Național Român, care a a avut ca scop desemnarea candidaților pentru Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie.

La ședința de constituire din piața orașului a participat și căpitanul I. Munteanu, delegat al Consiliului Militar Român din Arad. După cântarea imnului „Deșteaptă-te române”, se formează un comitet ad-hoc și se citește o Proclamație.

CNR Blaj, în calitate de CNR al comitatului Alba, se subordona Consiliului Național Român Central de la Arad, format din șase membri ai Partidului Social Democrat și șase membri ai PNR, și care se formase la 31 octombrie.

La ședința din 11 noiembrie, cei peste 50 de membri ai CNR Blaj aleg un Comitet Executiv: dr. V. Suciu, prezident, dr. D. Sabo, dr. Al. Nicolescu, G. Precup, dr. a. Chețianu, dr. V. Macavei, dr. I. Pop, Ș. Roșianu. Căpitanul V. Pop devine șeful Gărzii Naționale Române din Blaj.

La ședința din 23 noi. sunt numiți trei secretari executivi: notarul Al. Borza. dr. I. Pop și dr. Z. Pâclișanu. 

Agendele CNR Blaj acoperă perioada 6 noiembrie 1918 - 17 ianuarie 1919 și prezintă cronologic, pe ore și minute, activitatea Consiliului și Comitetului Executiv. Alături se secretarii executivi aleși, mai semnează agendele și alți secretari care lucrează câte doi în ture de șase ore: Flaviu Domșa, Al. Lupeanu, I. Pop, Al. Rusu, Iuliu Maior, Iuniu Micu, Șt. Pop, O. Hulea, Aurel Domșa, George Borșan, Ioan Fodor, Grigore Pădurean, Augustin Popa. De remarcat folosirea în câteva rânduri a termenului „revoluție” pentru mișcarea națională unionistă română.

În etapa  se raportează la sate unele jafuri asupra fostelor oficialități ale regatului maghiar, indiferent de naționalitate, și asupra proprietarilor, în primul rând maghiari (lemne din pădure și animale). În mare parte, bunurile sunt înapoiate la cererea CNR Blaj.

În satele din comitat se înființează sfaturi (consilii) și gărzi naționale românești, unele din inițiativă locală, altele la inițiativa delegaților CNR Blaj. Membrii acestor organisme purtau tricolorul românesc la butonieră sau pălărie, gărzile depunând și un jurământ de credință stabilit de CNR Blaj.

După formarea la 2 decembrie a Consiliului Dirigent, CNR se subordonează acestui organism cu rol de guvern provizoriu. Printre probleme gestionate sunt retragerea armatei germane, care a încheiat armistițiul cu Antanta la 11 noiembrie, dotarea și soldele gărzilor românești, relațiile cu consiliile din localitățile maghiare și săsești, preluarea armelor  jandarmilor maghiari de către gărzile românești, aprovizionarea populației cu alimente.

Documentele militare includ un ordin de zi al Sfatului Militar Român din Blaj (14 noi.) și 4 ale Batalionului Blaj al Legiunii Române din Alba Iulia (18 noi., 27 noi., 4 dec., 31 dec.), legiunile (regimentele) românești fiind înființate la 18 noiembrie. Gărzile naționale române s-au desființat la 31 decembrie 1918, ca urmare a înființării jandarmeriei

Cele 10 documente civile: 
Chemarea CNR Blaj,  text bazat pe principiul „libertății popoarelor”(4 noi. 1918); 
Ordinul CNR Blaj dat delegaților pentru organizarea consiliilor locale (5 noi.); 
Adresa CNR Blaj către preoți din 23 de comune pentru organizarea consiliilor locale (7 noi.); 
Circulara vicarului capitular V. Suciu către preoții greco-catolici pentru constituirea consiliilor locale (19 noi.); 
Scrisoarea din Iași a lui N. Bălan către V. Suciu (20 noi.); 
Apelul CNR Blaj adresat românilor de a participa la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, text încheiat cu urarea „Trăiască România Mare!” (24 noi.); 
Raport de activitate al CNR Blaj către Consiliul Dirigent (9 feb. 1919); 
Situația consiliilor locale organizate de CNR Blaj, în număr de 67 (9 feb.); 
Conspectul gărzilor din 32 de comune din comitatele Alba, Târnava Mare și Târnava Mică (noi. 1918); Anunțul Prefectului Comitatului Alba privind încetarea activității consiliilor naționale de la 2/15 feb. (1 feb.), ca urmare a instalării administrației românești.