Furturi auto în SUA în 1978 (URSULEANU 1981)

<
(...) Numai în 1978, hoții din Statele Unite ale Americii au izbutit să deschidă peste 1 milion de broaște auto, furînd tot atîtea limuzine, ca să nu mai pomenim de alte cîteva milioane care n-au fost "decît" devalizate. Acest important succes al răufăcătorilor a costat statul american suma de 4 miliarde de dolari: 3 miliarde plătite păgubașilor de cåtre societățile de asigurări și 1 .miliard reprezentînd cheltuieli de anchetă și urmărire judiciară.
Riposta inventatorilor a fost energică. În toamna anului trecut, au început să iasă de pe banda de montaj primele automobile americane avînd în portiere broaște... electronice. Scumpe, dar asta e situația!
Pentru a pătrunde într-un asemenea automobil, șoferul trebuie să manevreze un cadran exterior, cu cifru.  Primele 5 cifre deschid ușa din partea volanului. A șasea desferecă toate celelalte portiere. A șaptea dă acces la portbagaj.(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col.Cartea de vacanță, București, 1981, pp. 353-354.

Tradiție polițienească în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
Reflecțiile lui Adrian și ale nepoatei sale, cînd intrară împreună la procuratură, a doua zi, ar putea fi sintetizate în felul următor:
Ancheta unui investigator de decese îți evocă servirea la masa de duminică a tradiționalei fripturi de vacă și a budincii de Yorkshire, care se mîncau în alte vremuri. Azi, cînd după-amiezele de duminică sînt închinate jocurilor sportive, cînd crimele au devenit rare, iar sinucigașii nu mai sînt îngropați la răscruce de drumuri, fiecare dintre cele două tradiții ți-a pierdut din rațiunea inițială de a exista. Pe vremuri, Justiția și emisarii săi erau considerați dușmani ai omenirii, așa încît era firesc să interpui un arbitru civil între moarte și lege. Dar într-o epocă în care poliția e numită „o splendidă forță”, nu apare oarecum nefiresc faptul de a-i considera pe polițiști incapabili să decidă singuri cînd e necesar să intre în acțiune? Deci nu în incompetența poliției trebuie căutată rațiunea menținerii acestui ritual. Rațiunea constă, de bună seamă, în teama publicului de a nu se afla în necunoștință de cauză. Fiecare cititor de ziare simte că, în măsura în care el sau ea află mai multe despre ce e suspect, senzațional și dezgustător, cu atît sufletul lui sau al ei e mai purificat. Se știe că dacă n-ar exista ancheta investigatorului, adeseori nu s-ar publica în ziare nici un fel de informație despre decesele senzaționale; și niciodată n-ar exista două anchete. Și dacă, în loc de informație, poți asista la o anchetă, și dacă în loc de o anchetă poți asista la două, e cu atît mai plăcut! Senzația penibilă că-ți vîri nasul în treburile altora dispare din momentul în care te pierzi în gloată.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 231

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

Justiție și injustiții. Alibi (RUSU 1998 )

 Titus Rusu, Justiție și injustiții. Alibi, „Tomis”, Constanța, martie 1998

Pe Procurorul General Gheorghe Bobocea nu l-am cunoscut personal. L-am văzut la două ședințe la București și una la Constanța. Se spunea despre el că a fost trimis să aplice linia partidului în procuratură. Urmase câteva clase primare, Școala juridică de un an și Facultatea de Drept la fără frecvență. Făcea parte dintre cei despre care colegul Aurică Taină spunea că sunt cu „liceul pauză” sau că au absolvit școala de dans. Deși semianalfabet, a obținut titlul de doctor în drept.

Nu auzisem de el până a fost numit Procuror General. Era privit cu teamă fiindcă venea din necunoscut. Se spunea că a fost recomandat de Emil Bobu, cu care era prieten de pe vremea când au fost colegi la Școala juridică. Într-o zi, am găsit în biblioteca din sala de Consiliu a Procuraturii Județene Constanța volumul „Administrația de Stat în Republica Socialistă România”, de mai mulți autori, dintre care îi menționez pe „dr.” Gheorghe Bobocea și Emil Georgescu, fost procuror, apoi avocat, iar la data despre care scriu era redactor la Europa Liberă, unde făcea emisiunea Realitatea Românească, deosebit de apreciată de ascultători. Mă umfla râsul de câte ori răsfoiam opul respectiv. L-am arătat câtorva colegi din Constanța și din Procuratura Generală și am făcut haz de omul de știință Gheorghe Bobocea.

Bobocea a dispus ca fiecare procuror să-și facă într-un caiet programul de lucru de luni până sâmbătă. Lucrările trebuiau repartizate pe zile și ore. Munca procurorului este plină de neprevăzut și era imposibil să-și faci un plan pe care să-l respecți riguros.

Pierdere de timp și consum de nervi. Dar caietul era cel mai ușor de controlat. La altceva Bobocea nu se pricepea.

Șeful Biroului de Anchete Speciale din Procuratura Generală era Virgil Romeci, fiu de învățători din satul Strachina de lângă Țăndărei. Este tatăl tinerei muzicolog Anca Romeci de la Radiodifuziunea Română. Romeci era un bun meseriaș, excepțional coleg, cu o inteligență sclipitoare, spontan, ironic, bășcălios. Folosind expresii colorate, unele țigănești, chiar și în cele mai sobre ședințe. Nu știu prin ce împrejurări Romeci a ajuns unul din favoriții lui Bobocea. Prin cuvinte meșteșugite, își bătea joc de Procurorul General, lăudându-i ordinele aberante. Romeci era unul din susținătorii utilității planului de muncă săptămânal. Mai greu era pentru procurorii care asistau la discuțiile dintre cei doi și făceau eforturi pentru a nu izbucni în râs.

Ulciorul nu merge de multe ori la apă. Într-o zi, lui Romeci i s-a înfundat. Bobocea l-a prins că nu întocmește planul de muncă săptămânal. Nu s-a așteptat ca tocmai favoritul lui să-i creeze o asemenea decepție. După o izbucnire de furie, Bobocea a convocat staff-ul Procuraturii Generale. S-a creat un cadru oficial pentru criticarea lui Romeci. Unul din cei de față mi-a spus că se aștepta la acest scandal, mai ales că Virgil Romeci întinsese prea mult coarda. , bătându-și joc pe față prin ședințe de Bobocea.

În timp ce era criticat, Romeci a luat o figură spășită, a ascultat cu smerenie observațiile ce i s-au făcut, după care a început să-l laude pe Bobocea, insistând asupra necesității planului de muncă săptămânal. Și-a pus cenușă în cap, a vorbit în jargon golănesc, țigănesc, aproape că-i curgeau lacrimile de părere de rău. Cei de față își încleștaseră fălcile să nu izbucnească în râs.

În București se comisese o crimă atroce, cu larg ecou în rândurile populației. Anchetatorii din procuratură și miliție lucrau zi și noapte, fără a reuși să descopere făptuitorul. Despre caz a auzit și Ceaușescu, care a fixat un termen pentru a prinde criminalul. Într-o seară, s-au adunat la Procuratura Generală criminaliști din miliție și procuratură să discute cazul. Ședința era condusă de procurorul general Bobocea. Au fost examinate toate variantele posibile. S-a discutat lista persoanelor suspecte, pe larg. Cuvântul alibi a fost folosit de mai multe ori. La un moment dat, Bobocea enervat, țâfnos, a întrebat: „dar de ce pe alibi ăsta nu-l prindeți?” Bineînțeles că cei de față au tresărit, s-au uitat speriați unii la alții și nu au știut ce să răspundă. La terminarea ședinței, un general de miliție, specialist cu vechi state de serviciu în urmărirea și prinderea criminalilor, i-a spus în șoaptă lui Nicolae Bracaciu, șeful Direcției de Urmărire Penală și Criminalistică din Procuratura Generală, și el un expert în crime, inteligent și cu umor: „mulți boi sunt și la noi, dar parcă n-avem nici unul ca Bobocea”.

Bobocea ajunsese de râsul procurorilor, care, totuși, se temeau de el. Era rău și vindicativ. A fost schimbat din funcție în noiembrie 1977 și s-a pierdut în anonimat.

(fragment)

(Din volumul Confesiunile unui magistrat imperfect)

„Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator” („TOMIS” 1992)

 Parlamentari constănțeni: Sabin IVAN senator, „Tomis”, Constanța, 1992

*

Parlamentul a reușit elaborarea Constituției, pe care nu am votat-o din următoarele motive: n-am fost de acord cu înscrierea a formei de guvernământ înainte ca întregul popor să fie consultat printr-un referendum despre această chestiune; separarea puterilor în stat n-a fost suficient de clar definită, ceea ce ar putea da naștere la interpretări diferite, prin aceasta statul de drept și democrația și statul de drept putând fi puse în pericol. Având în vedere și elaborarea multor legi, pe lângă Constituție, consider activitatea Parlamentului satisfăcătoare. Afirm aceasta deși majoritatea inițiativelor legislative și a amendamentelor propuse de către grupul liberal, din care am făcut parte, au fost respinse. Mașina de vot fesenistă a funcționat impecabil. Grupul parlamentar din care am făcut parte până în ziua de 21 aprilie 1992, când am demisionat, s-a străduit să participe la dezbateri, cât și în comisiile parlamentare, foarte puține din punctele sale vedere fiind însă acceptate de majoritatea fesenistă zdrobitoare.

**

Am activat în Comisia de politică externă și în cadrul Comitetului director pentru Uniunea Interparlamentară, unde am fost vicepreședinte. În primele șapte luni de activitate parlamentară, am făcut făcut parte din Comisia de anchetă pentru evenimentele din 13-15 iunie, iar în ianuarie 1991 am făcut parte din delegația parlamentară care a înaintat la Paris și Bruxelles concluziile preliminare ale anchetei, unde am reprezentat opoziția alături de d-l deputat Sergiu Cunescu. Am prezentat în mod obiectiv evenimentele, criticând pe cei vinovați, ceea ce nu ne-a împiedicat să susținem cu tărie intrarea țării noastre în Consiliul Europei. 

Am fost unul din cei mai incisivi parlamentari prin intervențiile și întrebările puse de la tribuna Parlamentului, pledând, printre altele, pentru o carantină de o legislație, două, a foștilor nomenclaturiști, pentru a nu pătrunde în structurile societății post-revoluționare, la toate nivelele. Consider că este necesar un Purgatoriu. Am pus problema părăsirii Pactului de la Varșovia înainte de evenimentele respective, am criticat guvernul că nu întreprinde nici o măsură relativ la integrarea noastră în Consiliul Europei, întârziată de doi ani de zile, pe când Bulgaria a intrat deja, bucurându-se de toate drepturile. Cele mai importante intervenții le-am făcut cu ocazia legii audio-vizualului, Legii SRI și Legii electorale. Nici unul din amendamentele propuse n-a fost admis. La interpelările adresate executivului sau Biroului Senatului, multe dintre ele izvorând din discuțiile purtate cu alegătorii în biroul senatorial, nu am primit decât răspunsuri vagi.

***

În plan local m-au preocupat ilegalitățile comise de Ministerul Transporturilor, respectiv problema vânzării navelor, pe care am semnalat-o în Senat cu mult înainte de constituirea Comisiei parlamentare pentru cercetarea activității acestui minister. Am intervenit pe lângă organele locale sau la diferite ministere pentru soluționarea unor probleme ca: locuințele, aprovizionarea populației cu butelii, ilegalități comise în aplicarea Legii fondului funciar. Am acuzat pe cei responsabili de răspândirea flagelului SIDA, boală de care suferă câteva sute de constănțeni, Din totalul copiilor bolnavi de SIDA din Europa, peste 50% se găsesc din păcate în orașul nostru.

Am intrat în Parlament cu dorința de a contribui la instaurarea democrației în țara noastră. Așteptările mele au fost în mare parte neîmplinite. Am așteptat 40 de ani aceste clipe, din care 7 ani de detenție politică, anticomunistă. Ca o curiozitate, trebuie să vă spun că am făcut medicina în 22 de ani, începând-o în 1945 și terminând-o în 1967, timp în care am fost deținut politic, am fost exmatriculat de mai multe ori, am lucrat ca frizer. Am făcut pușcărie între anii 1945-1956 la Jilava, la Canal, la Gherla și la Oradea. Sunt președinte de onoare al Filialei județene a Asociației deținuți politici din Constanța. Am candidat pe listele PNL din partea Asociației deținuților politici, fără să fiu membru PNL. Așa cum am declarat în Senat, merg în continuare cu Convenția Democrată. La capăt de drum, apreciez că mi-am făcut cu prisosință datoria, reprezentând adevărata opoziție în Senat. Pentru viitor, consider că, pentru sănătatea democrației, un parlament trebuie să fie cât mai echilibrat, mașina de vot a unei majorități politice zdrobitoare producându-i imense suferințe.

Zvonurile (KAPFERER 1990)

Jean Noel Kapferer, Zvonurile. Cel mai vechi mijloc de informare din lume, prefață S. Chelcea, trad. M. Vazaca, Humanitas/Sociologie, București, 1993 (Paris, 1990), 320 p.  

p. 2 Jean Noel Kapferer, cunoscut pentru cercetările noastre privind comunicarea, imaginile și publicitatea, a publicat până acum un mare număr de studii, articole și cărți, între care Căile persuasiunii și Copilul și publicitatea. Este profesor la Școala de Înalte Studii Comerciale de la Paris și președinte al Fundației pentru Studiul și Informația asupra Zvonurilor.  

5 Un fenomen psihosocial complex: zvonurile - Septimiu Chelcea
Apel la memorie
„Șoaptele” de altădată
Se non e vero, e una (bella) storia

23 Introducere: 

26 1.Un fenomen care scapă
O informație incomodă
O deliberare colectivă 
Psihiatrizarea zvonului
Adevărul și falsul
„Se spune” este o „nonspunere”
Zvonuri, bârfe, vorbe, ponegriri și altele

43 Partea întâi: Viața și moartea zvonurilor

45 2. Cum se nasc zvonurile?
O falsă problemă?
Discursul experților
Confidențe
Un fapt îngrijorător
O mărturie
Închipuiri
Mituri fluctuante
O neînțelegere
Manipulări
Publicarea dezinteresată a unor fapte neverificate
Nu iese fum fără foc?  

67 3. Circulă zvonurile, circulă

67 De ce colportăm zvonurile 

Zvonul este o știre

Vorbim ca să știm

Vorbim ca să convingem

Vorbim ca să ne eliberăm

Vorbim ca să plăcem

Vorbim să ca să vorbim

77 Viteza zvonului

Sursele grabei

Relații strânse

79 Mediile de informare și zvonurile

84 4. De ce ne încredem în zvonuri?

84 Din sursă credibilă
Am aflat dintr-o sursă bine informată
Canale selective
O informație dezinteresată

89 O informație credibilă
Extinderea zonei posibilului
Ce fel de sisteme de referință?
Sensibilitatea momentului
Dovezi de netăgăduit
Plăcerea marilor explicații
Puterea repetiției

101 O informație de dorit
Dorința de a crede
Ecoul propriei conștiințe

106 5. Zvonul: publicul său, funcțiile sale
Piața zvonului
Efectul experienței
Fiecare conținut cu clientela lui
Fiecare cu țapul lui ispășitor

113 6. Actorii
Fiecare cu rolul său
Rolul femeilor
Rolul intelectualității
De ce nimeni nu verifică

125 7. Stingerea zvonului și semnificația tăcerii

125 Obligatoriu efemer
Un interes trecător
Exagerarea autodestructivă
Contextul evoluează
Situații în care zvonul persistă

129 După zvon

131 8. Eterna revenire?
Amintirea zvonului
Repetarea simptomelor
Persistența neliniștii
Repetarea situațiilor
Teme universale
De la traficul de femei la șarpele veninos
Eterna prezență a țapului ispășitor

145 Partea a doua: Interpretarea zvonurilor

147 9. Mesajul: întâmplare și necesitate

148 De ce sunt zvonurile sumbre?
Valoarea informativă a sumbrului
Valoarea pozitivă a răului
Răul creează unanimitate

152 Evoluția mesajului
Degradare sau construcție?
Cum se constituie mesajul
Fidelitate sau infidelitate

161 10. Mesajul ascuns
Superioritatea națională
Recursul la gândirea magică
Întoarcerea Satanei
Educația morală
Multiple niveluri de interpretare

171 11. Fața ascunsă a Franței dezvăluită de zvonuri
Ne frământă problema străinului
Franța se teme pentru copiii ei
Pierderea puterii de către adulți
Obsesia sănătății
Schimbarea interzisă
Întoarcerea la sălbăticie? 

181 Partea a treia: Folosirea zvonurilor

183 12. Crime, anchete și zvonuri
Cinci ani de închisoare din cauza unui zvon

Răzbunări întârziate
Discreditarea unei persoane importante
Pe urmele mitului
Nu știu nimic, dar voi spune totul
Mediile de informare, difuzorii de zvonuri și justiția
Crime în lanț
Nesiguranță și politică

195 13. Zvonurile și star-sistemul 
Dorința de a poseda o bucățică din idol
Menținerea mitului

Când contractul se anulează

200 14. La fabrică și la birou
Tăcerea de la uzinele Renault
O armă sindicală
Gestionarea comunicărilor interne
Gestionarea carierei

207 15. Zvonul în marketing
Destabilizarea unui concurent
Lupte subterane
Stimularea transmiterii din gură-n gură
O țintă privilegiată: liderii de opinie

221 16. Zvonurile financiare

223 Materii prime și dolari: zvonurile în acțiune
Criza zahărului în 1974
Influența președintelui Reagan în problema zahărului
Un avion chinezesc relansează dolarul
Câteva zvonuri pe nedrept ignorate
Piețele financiare: un context propice zvonurilor

228 La Bursă
Întârzierea informației
Acordul la nivelul întreprinderii
Oferta publică de cumpărare plutește în aer 

233 17. Zvonul politic
Avantajele zvonului
Diferite întrebuințări ale zvonului
Marile teme ale zvonului
Cum se creează o imagine

249 Partea a patra: Un zvon poate fi înăbușit?

251 18 Antizvonul
Procter și Gamble, și diavolul
Orleans: antimitul

257 19. Dezmințirea: o artă periculoasă
O informație mai puțin importantă
O informație care se uzează
Devierea țintelor
Capcanele receptării
Efectul bumerang al dezmințirilor
Ce dovedește realitatea?
Când adevărul nu poate fi dovedit
Aflarea unei surse credibile 

270 20. Schimbarea imaginii zvonului
Reorientarea zvonului
Un reflex negativ
Inventarea unui dușman ascuns
Radiografierea convingerilor
Clinica zvonurilor

280 21. Mai bine să previi
Prevenire și credibilitate
Bună-credință, transparență și viteză

284 Concluzie

287 Postfață
Cele șase tipuri de zvonuri
Un tip special de zvon: „legendele urbane”
Specificitatea și funcțiile poveștilor exemplare
Zvon și realitate
Transparența dezmințirilor
Un caz de antizvon: riposta lui Isabelle Adjani
Imagine și zvon
30 octombrie 1989

303 Bibliografie

coperta IV Pentru public, cuvântul zvon evocă un fenomen misterios, aproape magic. O analiză a vocabularului curent e revelatoare în această privință: zvonurile zboară, cresc, șerpuiesc, mocnesc, circulă. Din punct de vedere fizic, sunt niște animale neobișnuite, iuți și nesătule, ce nu se integrează în nici una dintre familiile cunoscute. Se pare că efectul lor asupra oamenilor e asemănător cu cel al hipnozei: fascinează, subjugă, seduc, înflăcărează.

Temea centrală a cestei cărți constă în demonstrarea faptului că o asemenea concepție e greșită. Departe de a fi misterioase, zvonurile se supun unei logici al cărei mecanism de funcționare poate fi demontat. Suntem mai în măsură acum să răspundem marilor probleme puse de zvonuri. Cum se iscă, de unde pleacă, de ce apar într-o bună zi în cadrul unui grup sau într-un anumit loc?

Jean Noel Kapferer 

„Talentul publicului” (FORȚU 1971?)

 Elena Forțu, Talentul publicului, „Tomis”, Constanța, 1971

O veche glumă care spune că „Autorul scrie o piesă, actorul joacă alta și spectatorul înțelege alta” exprimă, de fapt, rolul imaginației, pregătirii, înțelegerii și sensibilității publicului în împlinirea actului artistic, a spectacolului. Cu secole în urmă, marele clasic japonez Zeami a analizat cu finețe relația public-actor, considerând drept cheie a succesului „dubla cunoaștere a publicului și a ta însuți”, stabilind două trepte posibile în realizarea concordanței între gradul  publicului, al actorului și al autorului.

Această concordanță a preocupat, în toate timpurile și pe toate meridianele, pe slujitorii Thaliei.

Dacă publicul poliglot al Imperiului roman impune introducerea și maxima extindere a pantomimei, acrobațiilor, dansului (care să facă accesibil spectacolul chiar în lipsa înțelegerii limbii), dacă publicul revoluționar de la începutul secolului XIX a reușit să impună inovațiile progresiste ale teatrului romantic, mai aproape de noi, teoreticienii și practicienii teatrului (printre care Girodaux, Brecht, Gaeton Baty, Firmin Gemier, Camil Petrescu, I. Popa) au relevat că acțiunea de a asista la un spectacol poartă pecetea epocii, ca și aceea de a-l juca, publicul impunând teatrului nivelul său de cultură, gust cât și tabla sa de valori în momentul istoric respectiv. Mihail Sebastian era revoltat de „prostia îndărătnică, stupidă, închisă, refractară și bonomă a publicului (burghez) pe care nu-l emoționează gândul, nu-l zguduie grosolănia, nu-l insultă imbecilitatea...”

Un asemenea public (când e singurul care-și poate plăti biletul) impune propriul său gust, sclerozând arta, degradând talentele.

Iată de ce, așa cum s-a mai arătat, o adevărată revoluție în arta teatrală începe numai odată cu revoluția socială, problemele ei esențiale fiind: ce exprimăm, cum exprimăm și cui exprimăm mesajul nostru.

Dacă pe plan mondial personalitățile progresiste ale vieții teatrale se străduiesc pentru atragerea unui cât mai larg public intelectual și muncitoresc pentru care, așa cum a arătat (la sesiunea ITI 1970 dedicată acestei probleme) Ernst Schumacher „e necesară nu numai deschiderea ușilor, ci și accesibilitatea ideilor”, în Anglia Centrul 42 și în SUA „Bread and Puppet”, în Columbia actori conduși de Gabriel Martineli și Veronica Cerecida au învățat dialectul Quechua pentru a putea prezenta indigenilor spectacole inspirate din legendele lor, în țara noastră nu mai e vorba de acțiuni sporadice și bunăvoințe izolate, ci de o politică culturală, în care problema creșterii și maturizării artistice a noilor spectatori este strâns legată de locul teatrului în societatea socialistă, de rostul său în cunoașterea omului și universului, de adâncul umanism al fondului și orientarea realistă a formei sale.

Un teatru destinat maselor largi nu înseamnă concesii făcute prostului gust. dimpotrivă, urmărește lichidarea carențelor educației artistice, a urmelor gustului burghez. Ar fi o greșeală considerarea publicului ca un tot omogen, ca și reducerea artei teatrale la o singură modalitate artistică.

Avem un public al marilor desfășurări epice, un public al teatrului de analiză psihologică, unul al teatrului de idei etc. Publicul nostru nu mia diferă azi după clasa socială, ci după experiența de viață, pregătirea intelectuală, înclinații afective etc. Rămânând unitar în aspirații - recentele anchete ale revistelor Teatrul, Cinema, Tomis în rândurile publicului dovedesc năzuința acestuia către „achizițiile superioare ale inteligenței, ale cunoașterii și experienței omenești, nevoia de progres, de adevăr, de bine și frumos, de puritate a sentimentelor în viață și în artă”.

Avem un public talentat, receptiv la înnoirile artistice autentice, capabil să participe activ la dezvoltarea multilaterală a artei noastre teatrale. Aplauzele cucerite în lumea întreagă de teatrul românesc se adresează în egală măsură și publicului său.

Teatrul românesc cuprinde și marile succese obținute în fața unui public cultivat, informat, al festivalurilor de la Florența, Belgrad, Madrid.

Nu avem voie să neglijăm nimic și în toate aceste manifestări, dăruirea deplină a creatorilor înseamnă bătălie pentru calitate, bătălie pentru câștigarea publicului. Teatrul constănțean deține în viața teatrală a țării un loc deosebit tocmai datorită publicului său care cuprinde toate categoriile (de la cel care silabisește primele semne ale limbajului scenic, într-un sat îndepărtat, până la cel mai rafinat cunoscător al teatrului universal, în trecere pe litoral).

Pentru tot acest public s-a făcut enorm în ultimii douăzeci de ani: un repertoriu vast și valoros, condiții de muncă pentru creatori (care să le permită realizări de maximă calitate), condiții de vizionare din ce în ce mai bune, publicitate și critică de specialitate tot mai apropiate de nevoia de informație și de orientare a publicului și, tot în această ordine de idei, trebuie menționate recent proiectatele luări de contact cu publicul prin spectacole urmate de discuții, deplasări în unitățile de producție, conferințe și alte manifestări în scopul integrării publicului în atmosfera de creație, realizând așa cum cerea J. R. Block „nu o artă pentru popor, ci o artă realizată împreună cu poporul”.