„Caietele Mircea Eliade” (GRĂMADĂ 2005)

 <
Din inițiativa conferențiarului universitar dr. Corneliu Crăciun, Despărțământul din Oradea al Astrei a întreprins, la începutul acestui an, o binevenită acțiune culturală: editarea trimestrială a unei publicații de excepție Caietele Mircea Eliade.
Comentariile, eseurile și interviurile din primul număr au prezentat diferite aspecte al evieții și operei marelui scriitor și istoric al religiilor.

Au fost discutate cu competență unele exegeze privitoare la Mircea Eliade, apărute în România, Franța, America, Germania și Italia. Recent a apărut cel de-al doilea număr al Caietelor, sub aceeași coordonare a lui Corneliu Crăciun. Domnia sa semnează și două incitatnte eseuri: Recurs la memorie și Posibile paralele: Mircea Eliade - Mihail Sadoveanu.
Tematica celor 250 de pagini ale volumului e variată: Începuturile literare și științifice (Mihaela Gligor, Ion Țepelea), Perioade din viață (Alina Stoica, Mircea Handoca), Comentarea cărților (Rodica Bogdan), Editorul (Mihaela Gligor), Istoricul religiilor (Alexandru Buzalic, Eugenia Irimuș), Memorialistul (Eduard Tesler), Corespondența (Gheorghe Glodeanu, Mircea Popa), Mituri, simboluri (Cristina Scarlat, Zirkuli Peter), Legionarism, fascism (Francis Dvorschek), Actualitatea lui Elaide (Ionuț Mihai Popescu), Comentarea cărților despre ... (Florin Cioban) etc.
Reputați eliadiști alături de timizi debutanți, cercetând arhivele locale și naționale, recitind operele lui Eliade și monografiile ce i-au fost consacrate, și-au unit forțele oferindu-ne o imagine de ansamblu asupra acestei personalități. Într-o firească diversiune stilistică, prezntându-ne date și fapte inedite sau mai puțin cunoscute, aceste articole epuizează problemele sau numai le schițează.
Cele câteva sugestive și originale ilustrații ale volumului cu subiecte eliadești se datorează prof. Gheorghe Iuliu Tileagă: Teroarea istoriei, Domnișoara Christina, Maitreyi, Nopți la Serampore.
>

SURSA
Ion Grămadă,  Caietele Mircea Eliade, „Origini”, Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, p. 81.

Festivalul Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș” 2003

 În perioada 16-23 iulie 2003 s-a desfășurat la București, Curtea de Argeș și Pitești, în administrarea Fundației și Organizației Culturale Academia Internațională Orient-Occident din Curtea de Argeș (președinte Dumitru Ion, director artistic Carolina Ilica), ediția a VII a a Festivalului Internațional „Nopțile de poezie de la Curtea de Argeș”, la care au participat poeți din 27 de țări. Juriul Academiei Internaționale Orient-Occident a fost alcătuit din: Carolina Ilica), președinte, Cassian Maria Spiridon, Dumitru M. Ion, Ioan Țepelea și Adrian Rachieru membri și a decis următoarele premii: 1.Marele Premiu Național - Solomon Marcus (pentru întreaga operă); 2.Premiul Valahia - Kiril Kovalgi din Federația Rusă (pentru traduceri din limba română); 3.Marele Premiu  Internațional Orient-Occident - Kostas Valetas din Grecia (pentru întreaga operă); Tallulah Flores din Columbia (pentru opera poetică); 4.Marele Premiu European - Margalit Mattiahu din Israel (pentru opera poetică); 5.Marele Premiu  Internațional - Antonio Porpetta din Spania (pentru opera poetică). Programul a cuprins, pe lângă recitaluri poetice extraordinare, lansarea antologiei Festivalului, întâlniri ale poeților cu mass media și expoziții de artă plastică: expoziția de sculptură semnată de artistul Traian Duță din Curtea de Argeș, expoziția de ilustrație de carte a studenților de la Universitatea de Vest Timișoara, expoziția de gravură a invitatului de onoare al Festivalului, Ion Tițoiu din Constanța.

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).