<
Din inițiativa conferențiarului universitar dr. Corneliu Crăciun, Despărțământul din Oradea al Astrei a întreprins, la începutul acestui an, o binevenită acțiune culturală: editarea trimestrială a unei publicații de excepție Caietele Mircea Eliade.
Comentariile, eseurile și interviurile din primul număr au prezentat diferite aspecte al evieții și operei marelui scriitor și istoric al religiilor.
Au fost discutate cu competență unele exegeze privitoare la Mircea Eliade, apărute în România, Franța, America, Germania și Italia. Recent a apărut cel de-al doilea număr al Caietelor, sub aceeași coordonare a lui Corneliu Crăciun. Domnia sa semnează și două incitatnte eseuri: Recurs la memorie și Posibile paralele: Mircea Eliade - Mihail Sadoveanu.
Tematica celor 250 de pagini ale volumului e variată: Începuturile literare și științifice (Mihaela Gligor, Ion Țepelea), Perioade din viață (Alina Stoica, Mircea Handoca), Comentarea cărților (Rodica Bogdan), Editorul (Mihaela Gligor), Istoricul religiilor (Alexandru Buzalic, Eugenia Irimuș), Memorialistul (Eduard Tesler), Corespondența (Gheorghe Glodeanu, Mircea Popa), Mituri, simboluri (Cristina Scarlat, Zirkuli Peter), Legionarism, fascism (Francis Dvorschek), Actualitatea lui Elaide (Ionuț Mihai Popescu), Comentarea cărților despre ... (Florin Cioban) etc.
Reputați eliadiști alături de timizi debutanți, cercetând arhivele locale și naționale, recitind operele lui Eliade și monografiile ce i-au fost consacrate, și-au unit forțele oferindu-ne o imagine de ansamblu asupra acestei personalități. Într-o firească diversiune stilistică, prezntându-ne date și fapte inedite sau mai puțin cunoscute, aceste articole epuizează problemele sau numai le schițează.
Cele câteva sugestive și originale ilustrații ale volumului cu subiecte eliadești se datorează prof. Gheorghe Iuliu Tileagă: Teroarea istoriei, Domnișoara Christina, Maitreyi, Nopți la Serampore.
>
SURSA
Ion Grămadă, Caietele Mircea Eliade, „Origini”, Norcross/USA, vol. IX, no. 4-5 (94-95), May-June 2005, p. 81.
Se afișează postările cu eticheta Bogdan. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Bogdan. Afișați toate postările
luni, 16 decembrie 2013
miercuri, 20 noiembrie 2013
vineri, 4 ianuarie 1985
Legenda lui Roman și Vlahata
(134) (...) Singurul izvor literar care ne-o transmite este Cronica anonimă, dar nu și tradiția orală, așa cum se întîmplă cu legendele despre descălecat (vînătoarea zimbrului) sau despre Ștefan cel Mare, izvorîte din aceeași conștiință etnică specifică Evului Mediu. Înșiși cronicarii, începînd cu Grigore Ureche, au lăsat la o parte istoria lui Roman și Vlahata, punînd accent pe a doua parte a legendei, mai credibilă și oarecum modernizată, referitoare la descălecatul lui Dragoș. Din prima parte a legendei a rămas doar ideea că noi „ de la Rîm” ne tragem, devenind astfel unul din principiile călăuzitoare ale întregii noastre istorii naționale.
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)
Legenda reprezintă și un interes de ordin lingvistic. Este vorba de grafia eponimul cu O, ceea ce confirmă părerea că aceasta ar fi o formă moldovenească. Se pare că în vreme numele romanus era foarte răspîndit la români, cum era obișnuit și „latinul Romanus la Roma și Apulia” (7). Dacă dăm creare părerii exprimate de Bogdan, se naște o întrebare de mare însemnătate lingvistică vizînd existența neîntreruptă formei cu O; este posibil ca eponimul romanus, dat fiind prestigiul latinei, să fi cunoscut forma dublet o (român) / u (rumân), prima în vorbirea aulică, a doua în cea populară? În acest caz înseamnă că varianta cu o nu se află sub influență slavă și este pur latină. Problemă este de competență strict lingvistică. Unul din primii domnitori moldoveni, cel care își zicea pentru prima oară „Domn de la munte pînă la mare” (8) era Roman Vodă Mușatin (1391-1394). Lui i se datorează și dezvoltarea orașului moldovenesc cu același nume, „oraș care este însă mult mai veche, preced înt întemeierea statului, ca și Siretul, Baia, Hotinul etc” (9). De reținut că în toate cronicile moldovenești pînă la Ureche și, se înțelege, după acesta, numele domnitorului amintit apare cu forma O. Să spunem că în primul text de acest gen, Analele putnene, situația se explică, întrucît limba slavă în care apare cronica era oficială, iar copistul, familiarizat cu legenda, a ținut să măgulească orgoliul mușatinilor. Dar forma cu O revine, în mod consecvent, și în Cronica moldo-polonă și în Cronica anonimă. (...)
(136) Originea populară a lui O din Roman și Vlahata, a numelui domnului mușatin, a orașului moldovenesc, ca și a variantelor lor existente în vreme, pare a fi confirmată de balada Copilașul lui Roman. De data aceasta nu mai avem de a face cu un caz „izolat”, de circulație restrînsă, ca în Roman și Vlahata, ci de o familie numeroasă de variante, răspîndită pe toată întinderea spațiului romanic, din nordul ori din sudul Dunării
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele” asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)
Protagoniștii cîntecului în discuție sînt trei frați: Din, Constandin și Roman, „trei voinici români”, cum se precizează într-un vers retoric propriu acestei specii, din varianta bănățeană a lui Gh. Catană. În variantele moldovenești, ei trebuie să înfrunte o oaste tătară, acțiunea fiind localizată în Basarabia. În variantele de „margine dunăreană”, adversarii sînt turcii.
Analiza stilistică ne face să credem că balada a luat naștere în Moldova și de aici s-a extins în celelalte provincii. Fără a intra în amănunte, descrierea corturilor este identică. Ea amintește de modul de cantonare a tătarilor, șablon imagistic frecvent în baladele moldovenești cu tematică anti-tătărească.
Întrebarea se pune dacă balada Copilașul lui Roman se înscrie în același tip istoric cu Roman și Vlahata ori cu domnia Mușatinului de la 1391-1394. La aceasta răspundem afirmativ din capul locului. (...) Balada dezvoltă tema copilului voinic. El este cel de al treilea dintre frați și suportă „încercările grele” asemenea eroului din basm. După confruntarea cu vrăjmașii, Roman are un comportament ciudat la prima vedere. Nerecunoscîndu-și frații veniți să-l ajute în luptă, îi ucide. Acest fapt amintește de educația străveche a tinerilor din fratrii războinice. Lupul, Zimbrul, Vulturul de la care se revendicau (vezi legenda despre Remus și Romulus la latini, cultul lupului la daci, al zimbrului la moldoveni, al vulturului la munteni), erau modele de comportament în luptele sîngeroase. Fratriile (12) îi educau pe tineri să mimeze caracterele fiarelor, considerate ființe totemice sau forme emblematice, ceea ce sporea spiritul de aventură războinică. (...)
(139) Cele două forme se regăsesc și în Țara Loviștei. Într-o colecție mai nouă, riguroasă din punctul de vedere al notației, întîlnim: Rumânie (p. 349), Românie (p. 331, 351), românesc (p. 165), Roman (toponimic, vîrf de munte, p. 325). Ultimul exemplu amintește și de ceea ce spunea Al. Viciu într-o notă de subsol, la Colinde din Ardeal (15), că onomasticul Roman/Romana este frecvent în Transilvania. O formă toponimică Rumana a fost înregistrată și de N. Drăganu în lucrarea citată (p. 396).
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens. În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)
Și astăzi locuitorii de pe Valea Bistriței, din zona Broștenilor, spun Romania (lingviștii vorbesc de aria fonetică a lui „padure”) și nu România. Forma diminutivală apare, de asemenea, la V. Alecsandri, în colecția din 1866: „- Cale bună, Românaș” (p. 24). În Iurceni era cunoscută pînă la ultimul război cîntăreața Profira Roman, „invitată pe la toate cumpăniile cumetriile”. La Jarnik-Bârseanu întîlnim forme cu O. Și la Viciu, unde, categoric, nu putem bănui influențe latinești. Situația este aceeași și la Nicușor Pauletti, a cărui colecție de pe Secaș datează din 1838. Două colecții din Maramureș descoperă din nou forme duble. Este vorba de Poezii populare din Maramureș (Alexandru Șiplea) și de Cîntece populare din Maramureș (I. Bîrlea).
Începînd cu Banatul, Crișana, Maramureș și mergînd din nordul spre sudul Moldovei, predomină evident forma cu O. Excepțiile sînt rare. Prezența lor în colecția de la Tătăruși-Pașcani, a lui Alexandru Vasiliu, se explică prin influențe ardelenești, dat fiind că tătărușenii au venit în Moldova de peste munți, fapt atestat pe bază de documente. Evident, la Alecsandri apar numai forme cu O.
La răsărit de Carpați, alături de cuvîntul român circulă și moldovean, așa cum relevă o anchetă dialectală efectuată de Victor Pop, materialul aflîndu-se în arhiva Institutului de lingvistică din Cluj. Există trei tipuri de termeni în acest sens. În primul rînd, cuvîntul moldovean are sensul de locuitor al regiunii, ca ardelean, oltean, argeșean, tutovean, cojan și nu prezintă alt interes. (...)
duminică, 20 iunie 1971
„Pagini din istoria fotbalului constănțean (V)”
Nicolae ?, Pagini din istoria fotbalului constănțean (V), ?
Discut cu Ion Marinescu (născut la 23 august 1913, la Constanța), unul din marii îndrăgostiți ai fotbalului constănțean. În 1927, activa ca fotbalist la „Săgeata”, echipa a II a, iar în 1931, desființându-se echipa „Săgeata”, trece la „Victoria”, echipă susținută de Primărie, Curtea de Apel, Prefectură și câteva întreprinderi. Încă elev de liceu (pe care avea să-l absolve în 1934), I.M. încheiase contract cu „Victoria” pe 500 lei lunar (ca și Nicu Bogdan, Gil Marinescu, Ion Ion, frații Cioroiu - Nicu, Răducan și Ion), dar cum ne mărturisește - n-a „văzut” niciodată vreun leu. În 1933, emisari ai Rapidului București au parlamentat mult cu tatăl viitorului absolvent de liceu comercial pentru legitimarea lui la clubul bucureștean, dar după cum își amintește fostul înaintaș, centru half, inter dreapta și stânga - posturi ocupate pe rând de I. M. la „Victoria” și în formația reprezentativă a Constanței - „bătrânul n-a cedat nici în ruptul capului. Am jucat însă, sub nume false, în diferite echipe, printre care CFR (la Turnu Severin). Notam numele cu creionul chimic în palmă și când ne întreba arbitrul, trăgeam cu coada ochiului și de-abia după aceea răspundeam la numele strigat”. Și I. M., cel legat de fotbal din 1927 până în 1970 (în 1945 a urmat un curs de arbitri și din 1947 a fost arbitru divizionar, președinte al colegiului județean de arbitri până în 1970), deci timp de 43 de ani, ne dă și o formație reprezentativă a Constanței prin 1930-1932: Petru Vasile, Alecu Cristea, Gili Vartolemeu, Căliță Roșculeț, Actis Renaldo, Vintilă Cosini, Țacu, Marinescu, Ianopol... și pe „doi nu mi-i amintesc”.
Vă mai amintiți culorile formațiilor? - îl întreb pe omul din fața mea. „Reprezentativa Constanței purta culorile albastru-roșu, noi, cei de la „Victoria”, purtam chiloți negri și tricouri verzi, „Săgeata” - negru-roșu, „Elpis” - negru-alb, „Chiazim” - bluză în carouri (șah) alb-negru cu chiloți roșii.
(...)
duminică, 28 martie 1971
„Lingviști și filologi romîni” (MACREA 1959)
D. Macrea, Lingviști și filologi romîni, Editura Științifică, București, 1959, 235
5 Cuvânt înainte
7 Necesitatea unei istorii a lingvisticii și filologiei
Precursorii
17 Samuil Micu
34 Gheorghe Șincai
46 Petru Maior
67 Timotei Cipariu
Modernii
81 Bogdan Petriceicu Hasdeu
105 Ioan Bogdan
120 Ioan Bianu
137 Moses Gaster
153 Alexandru Philippide
174 Ovid Densusianu
198 Sextil Pușcariu
Contemporanii
221 Realizări ale lingvisticii românești actuale
Abonați-vă la:
Postări (Atom)