Gheorghe Tomozei, Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie
Credincios ideii de a nu călători singur, iată-mă însoțindu-l într-un voiaj italic pe Timotei Cipariu, tipărit în chip de serial („Gazeta Transilvaniei”, 1852), dar... neiscălit, fapt care a dat multă bătaie de cap cercetătorilor literari. Decupându-le dintr-o mai veche ”stea” clujeană, am păstrat paginile lui Cipariu printre hârtiile mele cu convingerea că marele și pateticul cărturar transilvan e și savuros epistolar (textele sunt scrisori adresate unui văr necunoscut) și scriitor de... turism. pentru deliciul cititorului cu viața curgând spre A. D. 2000, transcriu câteva frânturi de epistole ale celui numit în conștiința poporului, ba chiar și a cântecelor populare, Timotei Țipar...
*
Relatarea primelor momente ale „descălecării” venete: „Io dejunai a doua oară și în urma urmelor când încetă furtuna, ieșind din căiută văzum înaintea ochilor Veneția ca o Venera ieșită din spumele mării; sociul meu îmi spune că ea începu a se vedea de o jumătate de oră, pre când noi ceilalți eram ținuți dedesupt de frica furtunei. El îmi explica din punct în punct după cum ne apropiarăm tot ce vedeam desvoltându-se înainte, până ce, făcând mai multe încongiururi, stetem între Dogana cea mare și palatiul regale. El îmi fu într-ajutoriu în desbarcarea și în cercarea cartelului. Io trași în ospetăria franțuzească din vechile Procurație în plateea S-tului Marcu, iar el, luându-și viza pașaportului, numaidecât plecă în patria lui.
După ce descălecai, numaidecât intrai în biserica S-tului Marcu. Capitulul era în cor, cântând - într-adevăr cântând, nu recitând numai - vesperele, măcar că nu era sărbătoare. Impresia de întâi ce face vederea Veneției și a biserecei acestei, nu vreu să v-o descriu, ci aștept până mi se vor deda ochii mai bine cu forma și amănuntele ei. Întâiele impresiuni adeseori sunt înșelătoare, pentru că întotdeauna sunt superficiali și Veneția e un ce care nu sufere nicicum superficialitatea, altminterea ești supus a-ți schimba de o mie de ori judecata.
După prânz cercetai de aproape toate plateea St. Marcu, însă tot pe dinafară, deci mă luai pe Râpa Schiaililor, preumblându-mă pre picioare pân la Ordinile publice, de aici pe strada nouă și în urmă pre a Arsenalului pân la Arsenal, când întunecând, mă întorc iarăși în plateea St. Marcu, ce strălucea toată ca o beserecă, de o mie de lampe de gaz, atât afară cât și supt Arcade și înlăuntru, în cafenele și boltele de negoț. Ea gemea de mulțimea adunată ce curgea în sus și în gios. Apoi începură muzicanții, câte trei-patru inși, unii cu vioara, alții cu clarinetul, alții cu fisarmanonica, toți însă cu câte un ghitar și mai toți încă cu câte o altă vioară, muzicând și cântând, bărbați și femei.”
Și iată pe Țipar asemuind Veneția cu Bucureștii, cu 130 de ani înaintea lui Eugen Barbu: „ Alte cetăți, în cât mi-aduc aminte, îmi faceră o impresiune mai familiarie mai curând decât Veneția, poate pentru că aici aflai tot, au și mai mult decât așteptam, numai decât, când aici, după așteptare mare, la întâia vedere, văzând atâta decadență, mă înfiorai. Veneția a (...) cândva a fi fost nu numai măreață, ci și frumoasă, cum sunt zilele unei tinere frumoase fetioare, ci acum fața ei e veștedă ca a unei matroane pre a cărei față au rămas urmele pristinei frumuseți, ci au pierit toate grațiele tinerețelor. În deșert colorează pictorii în prospectele lor fața panoramelor venețiene, căci în realitate tot ce e din afară e decolorat și ce e, mai mult, înnegrit, mucezit etc. În urmă mai adaug asemănarea ce o are în câtva cu Bucureștii. Boltele cu lucrătorii în vederea publică, larma și strigarea vânzătorilor, pre căi, chiar în tonul celor din București, fețele oamenilor și a mulierilor mai asemenea, și dacă e iertat a a asemăna ce e mare cu ce e mic, ruinarea edificielor, pompa palatielor, pre lângă ticăloșia vecinătăților și alte mai multe arată apropierea amândurora de Oriente, de unde astă asemănare.”
*
La Milano, peregrinul nostru e bineînțeles impresionat de Dom, dar nici el nu răspunde cu totul ideii pe care și-o făcuse înainte de a-l vedea, găsindu-l, e drept, „colosale”, cu dimensii ce desfid proporțiile bazilicii cu care se mândrește Viena și anume Sf. Ștefan ce-i pare „ca o besearică de sat.” Goticul nu-i priitor lui Țipar și el nu se sfiește să afirme: „... care de-mi va fi iertat da părerea, poate să placă nemților ca oarece naționale, ci anevoie altora, de altă națiune... Din turnul Domului, care de gros nu se vede decât din depărtare, se zice a fi un prospect frumos, ci io încă de neputința picioarelor nu m-am încumetat încă a mă sui. În Veneția mă suii în turnul numit campanile, din plateea Sf. Marcu ci gradele acolo sunt așa bine făcute, cât și calul se poate sui pre ușor. Numai din așa înălțime puteam percepe pusețiunea Veneției cu punctele circum vecine, mai ales la care, pentru depărtare, precum e Malamocul, Chiggia etc, nu m-am dus, căci gondolierii și pentru mică depărtare, cu toate că taxa e de fiptă, știu trage bine și mai ales pre un forestiere.”
*
Într-o scrisoare tot din articolul Mediolanum (9/21, 1852) învățatul nostru mărturisește extaziat că, mergând la Como, a fost fericit să sărute țărâna călcată de picioarele „Pliniilor”, dar și a altor mari bărbați cu ale căror efigii ochii i s-au întâlnit cercetând „basorelevii” de pe „faciata” unui dom. „Ferice patrie! Ferice fiu! Adevărat, italii își știu prețul oamenii tăi. Câte monumente văzui puse bărbaților meritați, numai în Mediolan, în Ambrosiana și în palatul Brera! În acest din urmă, numai în vestibul, mai mult de 50 buste a oamenilor învățați și artiști și, cu toate dreptatea, căci după înfrumusețară și de la sine frumoasa Italia, ca grecii Grecia, așa cât numărul capetelor de operă în Italia e într-adevăr infinit. Oriunde calci și încătrău cauți, nu vezi alta decât monumente de arte și industrie. Și cu toate acestea, după opiniunea unuia dintre cei mai învățați bărbați ai Italiei, cu care călătorii de la Brescia până la Bergamo, numai trei cetăți sunt monumentali: Roma, Florența și Veneția, iar Milanul, după a aceluiași părere, cea mai splendidă și regina tuturor cetăților Italiei, măcar (că) nu are atâtea monumente ca acelea (trei). În urmă, ca să încheiem de Como, după ce în timp de trei ore îmblai cruciș și curmeziș, mă întorși purtând în sinu-mi cea mai delicioasă aducere aminte. Ea nu e nici mare, nici mult frumoasă, ci e bine edificată, curată, regulată, iar munții ei dimprejur nu numai frumoși, ci și cea mai mare parte ornați cu grădini, vile și vinei cum nu am mai văzut decât în Italia. Plecând, scriși în pugilarium în limba clasică, ca un rămas bun etern îndreptat către acel pământ: „Vale sacra terra, vale adhuc semel et pro sempre!” Aste sunt poate lineele cele mai din urmă din Italia, că în scurt voi să plec și necurmat să-mi continuez călătoria înapoi pre altă cale, care deși are frumusețile ei, dar n-are interesul clasic al acestui pământ”.
După ce admiră monumentele și caută emoționat mai ales urmele învățaților cu opera cărora e familiarizat de acasă. Țipar face comentarii asupra felului cum vorbesc italii, cântărește varietățile dialectale, „răpezimea” rostirii, convins că poate „trage folos” din fiecare observație, el nu vrea să piardă nimica din „discurs” atunci când e în compania unor localnici ce-l uimesc prin „pronunția desfigurată” ori „coruptă”. Studiază categoriile fizionomice; se rostește răspicat asupra tipului „longobardic” mai ales (ochi vineți la bărbați, păr negru, ochi negri la femei) și realizează în tot ce scrie o icoană a Italiei, pe care, mulți după el, zeci și zeci autori de tonuri exclamative și totuși fatal-somnolente n-au izbutit-o.
*
Când se va alcătui (în replică la strădaniile lui Iorga de a compune o istorie a țărilor române văzută de călători străini) o carte cu posibilul titlu „Lumea - ori baremi Europa - văzută de călători români”, scrierile lui Timotei se vor continua în capitole de mare frumusețe. Paginile lui italice îl desemnează ca pe întâiul mare reporter „internațional”. Un Tican-Rumano, să zicem, persoană (nu personalitate) cu totul atrăgătoare, nu izbutește în mii de pagini ceea ce Cipariu, cu licărul doar al câtorva cuvinte, ajunge să împlinească: eseuri de expresie sublimată, semn că monstruoasa-i erudiție nu i-a tulburat candorile și sensibilitățile.
Pe un astfel de călător, care se implică în viața tărâmurilor pe care calcă, ți-e greu să-l vezi „privitor ca la teatru”. Ispitit mai ales de spectacolele oferite de teatrul lumii, iată-l totuși la... teatru: „Pentru mine era un ce interesante, căci până aici nu văzusem reprezentațiune în limba italiană, afară de opere, decât o dată în Buda! Caracterul înfocat al italianului, preciziunea și volubilitatea declamațiunii și, între toate sonoritatea elegante a limbei, dialog după a mea părere pre actorul italian de către cei de viță germană cu multe părți. În Veneția îmi era peste mână a merge la teatru, în acel labirint de căli strâmte și tortuoase, unde un câne pre ușor poate sări pre o fereastră în alta, preste cale. Apoi teatrul mai celebre, Fenice, era închis, așa că am mers să-l văz, numai școlari jucau, cu învățătorul maestru. În cel numit Malibran încă nu se reprezenta în toate zilele. Apoi, fiind cele două teatre renumite mai ales operă, nici mă simțeam tras a le cerceta la drame. La cest din urmă mergând spre vedere, aflai societatea de probă.”
