Roma sfârșitului de secol XIX văzută de o tânără englezoaică (MAUGHAM 1902)

Scriitorul englez W. Somerset Maugham (1874-1965) a publicat în 1902 romanul Mrs. Craddock, a cărui acțiune se petrece după 1885. Eroina, descendentă a unei familii nobiliare provinciale scăpătate, se căsătorește din dragoste cu Edward Craddock, mic fermier descendent al unei familii țărănești de pe domeniul familiei eroinei. Din cauza discrepanțelor care ies la suprafață la puțin timp după nuntă, Bertha părăsește temporar reședința de la Court Leys, plecând într-o călătorie la Roma cu mătușa ei.

<(…)

Închiriaseră un apartament pe Via Gregoriana și într-o dimineață, trezindu-se Bertha nu-și dăduse seama unde se află. Ușurarea pe care o simți fu atît de deplină, încît nu-I vedea a crede cu adevărat: trăia cu teama că visul se va termina, că se va trezi din nou între zidurile închisorii de la Court Leys. Era o adevărată încîntare să hoinărești prin locuri însorite, unde aerul era parfumat de miros de violete și de trandafiri. Oamenii păreau ireali, ca și fetele ce serveau drept model pictorilor și care trîndăveau pe treptele din Piazza di Spagna, ca și ștrengarii zdrențăroși, ciudat costumați și gălăgioși, ca și cuvintele argintii ce mîngîiau aerul. Cum să crez că era că era vorba de viață adevăratăcând îți oferea un cer albastru și un soare strălucitor, încât inima îți tresălta de bucurie, de liniște, de pace și de minunata îngăduință de a-ți pierde vremea fără a face nimic? Viața adevărată era sumbră și obositoare, iar decorul în care se desfășura – un conac de pe vremea regelui George, înconjurat de cîmpii pustii, bătute de vânturi. În viața adevăratătoți oamenii erau foarte virtuosi și foarte mărginiți; cele zece porunci. Te strîngeau din toate părțile amenințîndu-te cu flăcările iadului și cu osînda veșnică. Temniță cu atît mai îngrozitoare cu cît nu are ziduri, nici lacăte și nici zăvoare. Dar dincolo de pietrele sumbre, pe care stătea scris: „Să nu…” se întindea un tărîm de miresme și de lumini, unde razele soarelui îți făceau sîngele să urce năvalnic în vine, unde florile parfumau aerul nestingherite de nimeni, ca semn că bogățiile trebuie cheltuite și virtutea risipită; unde fluturii își scuturau aripile ici și colo, în bătaia vînturilor de primăvară, neștiind și nesinchisindu-se încotro se duceau. Tărîmul acesta ce se întindea dincolo de cele porunci era un pămînt pe care creșteau măslini cu umbra plăcută și unde marea își săruta tandru țărmurile, învățîndu-i pe flăcăi cum să le sărute pe fecioare; acolo buzele nu erau supuse unor eforturi grotești, ci erau arcuri ale lui Cupidon; acolo ochi negri aruncau priviri scînteietoare, spunîndu-i călătorului că n-avea de ce se teme, pentru că Dragostea n-așteaptă să fie chemată de două ori. Sîngele era fierbinte și mîinile zăboveau unele într-altele cu o dulce apăsare și buzele roșii te rugau să le dai sărutări. Acolo trupul și sufletul mergeau unul lîngă celălalt și fiecare era mulțumit de prezența celuilalt. O, dă-mi soarele acestui tărîm binecuvîntat și o grădină cu trandafiri și murmurul minunat al unui pîrîiaș; dă-mi un mal umbrit, și vin, și cărți și buzele de coral ale lui Amaryllis și voi trăi în deplină fericire cel puțin zece zile…

Viața la Roma i se părea Berthei un joc. Domnișoara Ley îi lăsa multă libertate, iar Bertha hoinărea prin locuri necunoscute. Adesea se ducea în piață printre tarabe uitîndu-se la o mie de lucruri pe care n-avea de gînd să le cumpere; atingea cu degetele mătăsuri brodate și obiecte antice de argint, zîmbind la auzul complimentelor ce i le făcea vreun negustor amabil. Oamenii forfoteau în jurul ei, discutau volubil, grozav de vii și totuși, cum ea nu putea crede că ceea ce vede e adevărat, ciudat de ireal. Se duse la galeriile de artă, vizită Capela Sixtină și stampele lui Rafael; nefiind grăbită, cum sînt turiștii, și lipsită de sentimentul datoriei, își petrecea uneori cîte o dimineață întreagă în fața vreunui tablou sau admirînd un colț al vreunei vechi biserici, țesînd din tot ceea ce vedea fanteziile imaginației ei.

Și cînd simțea nevoia să fie în preajma se ducea la Pincio și se amesteca în mulțimea care asculta orchestra. Călugărul franciscan, în rasa lui cafenie, stînd puțin mai la o parte părea o figură dintr-o piesă romantică, iar soldații în uniforme vesele, bersaglierii, cu pene de cocoș la pălărie, păreau un cor dintr-o operă comică. Și mai erau acolo preoții îmbrăcați în straie negre, unii bătrîni și grași, bucurîndu-se de lumina plăcută a soarelui și trăgînd din țigară, împăcați cu ei înșiși și cu lumea; alții, tineri și neliniștiți, cu pofet încă nepotolite ce răzbăteau din ochii lor negri. Și cu toții păreau fericiți cum sînt copiii care zburdă și se hîrjonesc scoțînd țipete de veselie.

(...) Cînd veni primăvara, petrecu ore în șir în grădinile ce împrejmuiau orașul; rămășițele Romei străvechi se îmbinau cu o abundență vegetală aproape tropicală, stîrnindu-i noi și rafinate emoții. Florile creșteau din sarcofage cu o exuberanță sălbatică, făcîndu-și parcă de cap, ca o ironie față de mormîntul din care răsăreau. Trandafirul și floarea de nu-mă-uita se înalță din putregaiuri omenești și descompunerea omului vestește întotdeauna o altă naștere; lumea merge mai departe, frumoasă și de-a pururi nouă, savurîndu-și din plin vigoarea.

Bertha de duse la Villa Medici și se așeză în așa fel încât să poată observa lumina strălucind pe fațada vechiului palat și pe Syrius privind pe furiș printre trestii. Studenții o zăriră și întrebară cine e frumoasa care zăbovește atît de îndelung fără să-i pese de privirile ce-o pironesc. Se duse să viziteze Villa Doria-Pamphili, majestuoasă și fastuoasă reședință de vară pe potriva unor prinți în veșminte bogate, a unor episcopi și cardinali. Iar ruinele Palatinului, cu chiparoșii și aleile lui bine întreținute, îi mînară gîndurile tot mai departe, în trecut, și o făcură să-și închipuie timpurile de glorie ale unei împărății străvechi.

Dar grădina lui Mattei, cea mai sălbatică dintre toate, îi plăcea cel mai mult. Era mai rodnică și mai bogată decît celelalte; din cauză că era departe și deci greu de ajuns acolo, puțini o vizitau și Bertha putea rătăci prin ea ca și cum ar fi fost a ei. Uneori cîte un grup de seminariști venea să se plimbe pe aleile năpădite de iarbă, o vie pată de culoare proiectată pe verdeața lăsată în paragină.

Apoi se întorcea acasă ostenită și fericită; ședea în fața ferestrei deschise și urmărea apusul. Soarele se ascundea în spatele catedralei Sfîntul Petru și majestuoasa clădire se transfigura într-un templu de foc și de aur; Domul radia, nu mai era clădit din piatră ci din lumină și raze de soare; era coroana unui palat al lui Hyperion. Apoi, o dată cu căderea nopții, catedrala se reliefa prin întuneric, un profil măreț pe splendoarea boltei cerești.>

SURSA

W. Somerset-Maugham, Triumful dragostei, traducere de Liliana Mareș, editura Z, București, 1992, pp. 236-239.

„Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional” (TOMOZEI 1991)

 Gheorghe Tomozei, Italia - pe urmele primului mare reporter român internațional, „Tomis”, Constanța, 1991, septembrie

Credincios ideii de a nu călători singur, iată-mă însoțindu-l într-un voiaj italic pe Timotei Cipariu, tipărit în chip de serial („Gazeta Transilvaniei”, 1852), dar... neiscălit, fapt care a dat multă bătaie de cap cercetătorilor literari. Decupându-le dintr-o mai veche ”stea” clujeană, am păstrat paginile lui Cipariu printre hârtiile mele cu convingerea că marele și pateticul cărturar transilvan e și savuros epistolar (textele sunt scrisori adresate unui văr necunoscut) și scriitor de... turism. pentru deliciul cititorului cu viața curgând spre A. D. 2000, transcriu câteva frânturi de epistole ale celui numit în conștiința poporului, ba chiar și a cântecelor populare, Timotei Țipar...

*

Relatarea primelor momente ale „descălecării” venete: „Io dejunai a doua oară și în urma urmelor când încetă furtuna, ieșind din căiută văzum înaintea ochilor Veneția ca o Venera ieșită din spumele mării; sociul meu îmi spune că ea începu a se vedea de o jumătate de oră, pre când noi ceilalți eram ținuți dedesupt de frica furtunei. El îmi explica din punct în punct după cum ne apropiarăm tot ce vedeam desvoltându-se înainte, până ce, făcând mai multe încongiururi, stetem între Dogana cea mare și palatiul regale. El îmi fu într-ajutoriu în desbarcarea și în cercarea cartelului. Io trași în ospetăria franțuzească din vechile Procurație în plateea S-tului Marcu, iar el, luându-și viza pașaportului, numaidecât plecă în patria lui.

După ce descălecai, numaidecât intrai în biserica S-tului Marcu. Capitulul era în cor, cântând - într-adevăr cântând, nu recitând numai - vesperele, măcar că nu era sărbătoare. Impresia de întâi ce face vederea Veneției și a biserecei acestei, nu vreu să v-o descriu, ci aștept până mi se vor deda ochii mai bine cu forma și amănuntele ei. Întâiele impresiuni adeseori sunt înșelătoare, pentru că întotdeauna sunt superficiali și Veneția e un ce care nu sufere nicicum superficialitatea, altminterea ești supus a-ți schimba de o mie de ori judecata.

După prânz cercetai de aproape toate plateea St. Marcu, însă tot pe dinafară, deci mă luai pe Râpa Schiaililor, preumblându-mă pre picioare pân la Ordinile publice, de aici pe strada nouă și în urmă pre a Arsenalului pân la Arsenal, când întunecând, mă întorc iarăși în plateea St. Marcu, ce strălucea toată ca o beserecă, de o mie de lampe de gaz, atât afară cât și supt Arcade și înlăuntru, în cafenele și boltele de negoț. Ea gemea de mulțimea adunată ce curgea în sus și în gios. Apoi începură muzicanții, câte trei-patru inși, unii cu vioara, alții cu clarinetul, alții cu fisarmanonica, toți însă cu câte un ghitar și mai toți încă cu câte o altă vioară, muzicând și cântând, bărbați și femei.”

Și iată pe Țipar asemuind Veneția cu Bucureștii, cu 130 de ani înaintea lui Eugen Barbu: „ Alte cetăți, în cât mi-aduc aminte, îmi faceră o impresiune mai familiarie mai curând decât Veneția, poate pentru că aici aflai tot, au și mai mult decât așteptam, numai decât, când aici, după așteptare mare, la întâia vedere, văzând atâta decadență, mă înfiorai. Veneția a (...) cândva a fi fost nu numai măreață, ci și frumoasă, cum sunt zilele unei tinere frumoase fetioare, ci acum fața ei e veștedă ca a unei matroane pre a cărei față au rămas urmele pristinei frumuseți, ci au pierit toate grațiele tinerețelor. În deșert colorează pictorii în prospectele lor fața panoramelor venețiene, căci în realitate tot ce e din afară e decolorat și ce e, mai mult, înnegrit, mucezit etc. În urmă mai adaug asemănarea ce o are în câtva cu Bucureștii. Boltele cu lucrătorii în vederea publică, larma și strigarea vânzătorilor, pre căi, chiar în tonul celor din București, fețele oamenilor și a mulierilor mai asemenea, și dacă e iertat a a asemăna ce e mare cu ce e mic, ruinarea edificielor, pompa palatielor, pre lângă ticăloșia vecinătăților și alte mai multe arată apropierea amândurora de Oriente, de unde astă asemănare.”

*

La Milano, peregrinul nostru e bineînțeles impresionat de Dom, dar nici el nu răspunde cu totul ideii pe care și-o făcuse înainte de a-l vedea, găsindu-l, e drept, „colosale”, cu dimensii ce desfid proporțiile bazilicii cu care se mândrește Viena și anume Sf. Ștefan ce-i pare „ca o besearică de sat.” Goticul nu-i priitor lui Țipar și el nu se sfiește să afirme: „... care de-mi va fi iertat da părerea, poate să placă nemților ca oarece naționale, ci anevoie altora, de altă națiune... Din turnul Domului, care de gros nu se vede decât din depărtare, se zice a fi un prospect frumos, ci io încă de neputința picioarelor nu m-am încumetat încă a mă sui. În Veneția mă suii în turnul numit campanile, din plateea Sf. Marcu ci gradele acolo sunt așa bine făcute, cât și calul se poate sui pre ușor. Numai din așa înălțime puteam percepe pusețiunea Veneției cu punctele circum vecine, mai ales la care, pentru depărtare, precum e Malamocul, Chiggia etc, nu m-am dus, căci gondolierii și pentru mică depărtare, cu toate că taxa e de fiptă, știu trage bine și mai ales pre un forestiere.”

*

Într-o scrisoare tot din articolul Mediolanum (9/21, 1852) învățatul nostru mărturisește extaziat că, mergând la Como, a fost fericit să sărute țărâna călcată de picioarele „Pliniilor”, dar și a altor mari bărbați cu ale căror efigii ochii i s-au întâlnit cercetând „basorelevii” de pe „faciata” unui dom. „Ferice patrie! Ferice fiu! Adevărat, italii își știu prețul oamenii tăi. Câte monumente văzui puse bărbaților meritați, numai în Mediolan, în Ambrosiana și în palatul Brera! În acest din urmă, numai în vestibul, mai mult de 50 buste a oamenilor învățați și artiști și, cu toate dreptatea, căci după înfrumusețară și de la sine frumoasa Italia, ca grecii Grecia, așa cât numărul capetelor de operă în Italia e într-adevăr infinit. Oriunde calci și încătrău cauți, nu vezi alta decât monumente de arte și industrie. Și cu toate acestea, după opiniunea unuia dintre cei mai învățați bărbați ai Italiei, cu care călătorii de la Brescia până la Bergamo, numai trei cetăți sunt monumentali: Roma, Florența și Veneția, iar Milanul, după a aceluiași părere, cea mai splendidă și regina tuturor cetăților Italiei, măcar (că) nu are atâtea monumente ca acelea (trei). În urmă, ca să încheiem de Como, după ce în timp de trei ore îmblai cruciș și curmeziș, mă întorși purtând în sinu-mi cea mai delicioasă aducere aminte. Ea nu e nici mare, nici mult frumoasă, ci e bine edificată, curată, regulată, iar munții ei dimprejur nu numai frumoși, ci și cea mai mare parte ornați cu grădini, vile și vinei cum nu am mai văzut decât în Italia. Plecând, scriși în pugilarium în limba clasică, ca un rămas bun etern îndreptat către acel pământ: „Vale sacra terra, vale adhuc semel et pro sempre!” Aste sunt poate lineele cele mai din urmă din Italia, că în scurt voi să plec și necurmat să-mi continuez călătoria înapoi pre altă cale, care deși are frumusețile ei, dar n-are interesul clasic al acestui pământ”.

După ce admiră monumentele și caută emoționat mai ales urmele învățaților cu opera cărora e familiarizat de acasă. Țipar face comentarii asupra felului cum vorbesc italii, cântărește varietățile dialectale, „răpezimea” rostirii, convins că poate „trage folos” din fiecare observație, el nu vrea să piardă nimica din „discurs” atunci când e în compania unor localnici ce-l uimesc prin „pronunția desfigurată” ori „coruptă”. Studiază categoriile fizionomice; se rostește răspicat asupra tipului „longobardic” mai ales (ochi vineți la bărbați, păr negru, ochi negri la femei) și realizează în tot ce scrie o icoană a Italiei, pe care, mulți după el, zeci și zeci autori de tonuri exclamative și totuși fatal-somnolente n-au izbutit-o.

*

Când se va alcătui (în replică la strădaniile lui Iorga de a compune o istorie a țărilor române văzută de călători străini) o carte cu posibilul titlu „Lumea - ori baremi Europa - văzută de călători români”, scrierile lui Timotei se vor continua în capitole de mare frumusețe. Paginile lui italice îl desemnează ca pe întâiul mare reporter „internațional”. Un Tican-Rumano, să zicem, persoană (nu personalitate) cu totul atrăgătoare, nu izbutește în mii de pagini ceea ce Cipariu, cu licărul doar al câtorva cuvinte, ajunge să împlinească: eseuri de expresie sublimată, semn că monstruoasa-i erudiție nu i-a tulburat candorile și sensibilitățile.

Pe un astfel de călător, care se implică în viața tărâmurilor pe care calcă, ți-e greu să-l vezi „privitor ca la teatru”. Ispitit mai ales de spectacolele oferite de teatrul lumii, iată-l totuși la... teatru: „Pentru mine era un ce interesante, căci până aici nu văzusem reprezentațiune în limba italiană, afară de opere, decât o dată în Buda! Caracterul înfocat al italianului, preciziunea și volubilitatea declamațiunii și, între toate sonoritatea elegante a limbei, dialog după a mea părere pre actorul italian de către cei de viță germană cu multe părți. În Veneția îmi era peste mână a merge la teatru, în acel labirint de căli strâmte și tortuoase, unde un câne pre ușor poate sări pre o fereastră în alta, preste cale. Apoi teatrul mai celebre, Fenice, era închis, așa că am mers să-l văz, numai școlari jucau, cu învățătorul maestru. În cel numit Malibran încă nu se reprezenta în toate zilele. Apoi, fiind cele două teatre renumite mai ales operă, nici mă simțeam tras a le cerceta la drame. La cest din urmă mergând spre vedere, aflai societatea de probă.”