<
(...)
Pe la 1895 un ziar francez publica scrisoarea deschisă a unei cititoare „cu inima răzbunătoare”, care sugera celor „umiliți” de automobil „să arunce scînduri armate cu cuie” sub roțile acelora care merg prea repede.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.
Se afișează postările cu eticheta scrisoare. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta scrisoare. Afișați toate postările
luni, 28 august 2017
joi, 13 octombrie 2016
Asociație secretă în India colonială britanică (KIPLING 1900-1)
<
(...) Eu sînt un om fricos... foarte fricos, dar cu toate acestea am fost la strîmtoare mai de multe ori decît am păr în cap; și începi să-ți spui: Eu sînt fiu al vrăjilor. Foarte bine.
- Nu prea înțeleg, dar ascultă, pe aici nu e bine să vorbești cu glas tare în limba engleză.
- Nu face nimic; eu nu sînt decît un Babu, care încearcă să-ți arate că știe și el englezește. Toți Babuji fac paradă de cunoștințele lor în limba engleză, răspunse Hurree, ferindu-și mantua, care îi flutura pe umeri. Cum ți-am spus: Fiu al vrăjilor... ceea ce înseamnă că ești membru al asociației Sat Bhai, adică cei Șapte Frați, care este nu numai în Hindustan* ci și în Tantric**. Toată lumea cred că această asociație s-a dizolvat, dar eu am dovedit în notele mele că ea mai există și acum. (...) Sat Bhai este o asociație care numără foarte mulți membri, și s-ar putea ca înainte de ce ți-ar tăia cu blîndețe beregata, aceasta să-și dea o slabă speranță să mai trăiești. Afară de asta, tîmpiții de indigeni, de cumva nu se întîmplă să fie prea înfuriați, ezită întotdeauna cîteva clipe înainte de a ucide un om, cînd acesta afirmă că face parte dintr-o organizație specială. Prin urmare, cînd vei fi la mare strîmtoare, vei spune: Eu sînt fiu al vrăjilor, și s-ar putea să mai o fărîmă de noroc. Dar asta numai în cazuri extreme, și în scop de te pune în legătură cu un străin. (...) Acum închipuie-ți că eu sau oricare altul din Departamentul nostru, s-ar apropia de tine, deghizat cu totul altfel decît ești obișnuit să-l vezi. Nu mă vei putea recunoaște înainte de ce mă voi putea descoperi singur. (...) Voi veni la tine travestit în haine de negustor ladaki și-ți voi oferi să cumperi pietre prețioase. (...)
Kim repetă fraza principală.
- Foarte bine. Pe urmă îți voi arăta turcoazul meu, dacă mai rămîne timp și pentru asta, și-ți vei putea da seama cine sînt eu, așa că ne putem spune ce avem de spus și putem schimba scrisorile și documentele pe care le avem asupra noastră. Același lucru pentru fiecare dintre membrii grupării noastre. (...) Înainte de toate: Fiu al vrăjilor, în cazul cînd ești la strîmtoare. (...) Pe urmă vine ceea ce ți-am spus despre tarkeean, în cazul cînd vei avea de tratat chestiuni oficiale cu un străin. Ce e drept, deocamdată nu ai nici o însărcinare oficială. Tu ești numai un supliment... pus la încercare. Ce e drept, un specimen unic. Dacă ai fi de naștere asiatic, ai putea fi angajat numaidecît; această jumătate de an, însă, este destinată să te dezbare de obiceiurile englezești, înțelegi? Lama*** te așteaptă, din cauză că l-am informat în mod neoficial că ți-ai trecut toate examenele și în curînd vei intra în slujba guvernului. Oho, cred că știi că lucrezi contra unei alocații: dacă va fi cazul să dai o mînă de ajutor unui fiu al vrăjilor, nu ezita, ci încearcă. Acum dragă tovarășe, eu îți voi spune rămas bun și sper că vei fi la înălțimea misiunii ce ți s-a încredințat.
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, tad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 58-60.
NOTE M. T.
* Hindustan („Țara hindușilor” în persană) = Regiune din N Indiei istorice. (https://www.britannica.com/place/Hindustan-historical-area-India)
** Tantra = Texte referitoarela practici ezoterice ale unor curente hinduse, budiste și jainiste. (https://www.britannica.com/topic/Tantra-religious-texts)
*** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.
(...) Eu sînt un om fricos... foarte fricos, dar cu toate acestea am fost la strîmtoare mai de multe ori decît am păr în cap; și începi să-ți spui: Eu sînt fiu al vrăjilor. Foarte bine.
- Nu prea înțeleg, dar ascultă, pe aici nu e bine să vorbești cu glas tare în limba engleză.
- Nu face nimic; eu nu sînt decît un Babu, care încearcă să-ți arate că știe și el englezește. Toți Babuji fac paradă de cunoștințele lor în limba engleză, răspunse Hurree, ferindu-și mantua, care îi flutura pe umeri. Cum ți-am spus: Fiu al vrăjilor... ceea ce înseamnă că ești membru al asociației Sat Bhai, adică cei Șapte Frați, care este nu numai în Hindustan* ci și în Tantric**. Toată lumea cred că această asociație s-a dizolvat, dar eu am dovedit în notele mele că ea mai există și acum. (...) Sat Bhai este o asociație care numără foarte mulți membri, și s-ar putea ca înainte de ce ți-ar tăia cu blîndețe beregata, aceasta să-și dea o slabă speranță să mai trăiești. Afară de asta, tîmpiții de indigeni, de cumva nu se întîmplă să fie prea înfuriați, ezită întotdeauna cîteva clipe înainte de a ucide un om, cînd acesta afirmă că face parte dintr-o organizație specială. Prin urmare, cînd vei fi la mare strîmtoare, vei spune: Eu sînt fiu al vrăjilor, și s-ar putea să mai o fărîmă de noroc. Dar asta numai în cazuri extreme, și în scop de te pune în legătură cu un străin. (...) Acum închipuie-ți că eu sau oricare altul din Departamentul nostru, s-ar apropia de tine, deghizat cu totul altfel decît ești obișnuit să-l vezi. Nu mă vei putea recunoaște înainte de ce mă voi putea descoperi singur. (...) Voi veni la tine travestit în haine de negustor ladaki și-ți voi oferi să cumperi pietre prețioase. (...)
Kim repetă fraza principală.
- Foarte bine. Pe urmă îți voi arăta turcoazul meu, dacă mai rămîne timp și pentru asta, și-ți vei putea da seama cine sînt eu, așa că ne putem spune ce avem de spus și putem schimba scrisorile și documentele pe care le avem asupra noastră. Același lucru pentru fiecare dintre membrii grupării noastre. (...) Înainte de toate: Fiu al vrăjilor, în cazul cînd ești la strîmtoare. (...) Pe urmă vine ceea ce ți-am spus despre tarkeean, în cazul cînd vei avea de tratat chestiuni oficiale cu un străin. Ce e drept, deocamdată nu ai nici o însărcinare oficială. Tu ești numai un supliment... pus la încercare. Ce e drept, un specimen unic. Dacă ai fi de naștere asiatic, ai putea fi angajat numaidecît; această jumătate de an, însă, este destinată să te dezbare de obiceiurile englezești, înțelegi? Lama*** te așteaptă, din cauză că l-am informat în mod neoficial că ți-ai trecut toate examenele și în curînd vei intra în slujba guvernului. Oho, cred că știi că lucrezi contra unei alocații: dacă va fi cazul să dai o mînă de ajutor unui fiu al vrăjilor, nu ezita, ci încearcă. Acum dragă tovarășe, eu îți voi spune rămas bun și sper că vei fi la înălțimea misiunii ce ți s-a încredințat.
>
SURSA
Rudyard Kipling, Kim****, vol. II, tad. Jul. Giurgea („Naționala Ciornei”), Casa de Editură și Presă „Viața Românească”, București, 1990, pp. 58-60.
NOTE M. T.
* Hindustan („Țara hindușilor” în persană) = Regiune din N Indiei istorice. (https://www.britannica.com/place/Hindustan-historical-area-India)
** Tantra = Texte referitoarela practici ezoterice ale unor curente hinduse, budiste și jainiste. (https://www.britannica.com/topic/Tantra-religious-texts)
*** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama.
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
**** Raluca Nicula, Rudyard Kipling - „Kim”, „Idei și stropi de suflet”, 8 februarie 2016 (http://ralucanicula.blogspot.ro/2016/02/rudyard-kipling-kim.html)
miercuri, 20 ianuarie 2016
Falimentul în Marea Britanie în secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
(...)
Nu știu lucru mai trist decît ocupația asta și alergătura și tainele acestea ale unui om ruinat; scrisorile de la cine știe ce bogătaș care-i prezintă condoleanțe, pe care ți le pune cu grijă sub ochi și pe care își clădește toate speranțele lui de refacere, cît și viitoarea lui bogăție. Fără îndoială că, în decursul vieții sale, iubitul meu cititor a fost oprit în drum de mulți asemenea nefericiți. Omul te ia binișor deoparte; își scoate teancul de hîrtii din buzunarul căscat al hainei, dezleagă șnurul, pune panglica în gură, își alege scrisorile lui favorite și ți le pune dinainte; și cine nu cunoaște privirea deznădăjduită, încordată, pe jumătate înnebunită, pe care o ațintește asupra ta cu ochii lui văduviți de orice speranță?
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 203.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
(...)
Nu știu lucru mai trist decît ocupația asta și alergătura și tainele acestea ale unui om ruinat; scrisorile de la cine știe ce bogătaș care-i prezintă condoleanțe, pe care ți le pune cu grijă sub ochi și pe care își clădește toate speranțele lui de refacere, cît și viitoarea lui bogăție. Fără îndoială că, în decursul vieții sale, iubitul meu cititor a fost oprit în drum de mulți asemenea nefericiți. Omul te ia binișor deoparte; își scoate teancul de hîrtii din buzunarul căscat al hainei, dezleagă șnurul, pune panglica în gură, își alege scrisorile lui favorite și ți le pune dinainte; și cine nu cunoaște privirea deznădăjduită, încordată, pe jumătate înnebunită, pe care o ațintește asupra ta cu ochii lui văduviți de orice speranță?
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, p. 203.
NOTĂ M. T.
* Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
vineri, 25 decembrie 2015
Un gentleman englez politicos la începutul secolului XIX (THACKERAY 1848)
<
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
(...) Domnul Pitt semăna cu nobilii Binkie, din care descindea, și era un gentleman foarte politicos și foarte corect. Cînd atinse vîrsta bărbăției și se întoarse la colegiul „Christchurch”*, el purcese să restabilească disciplina slăbită a casei părintești, împotriva voinței tatălui său, căruia îi era groază de el. Era un om de un rafinament atît de rigid, încît ar fi murit mai bine de foame decît să se așeze la masă fără cravată albă. Odată, abia întors de la colegiu, cînd Horrocks, majordomul, îi dădu o scrisoare fără s-o fi pus în prealabil pe tavă, se uită la acesta cu asemenea ochi și-i administră o cuvîntare atît de tăioasă, că Horrocks tremura după acea ori de cîte ori se găsea în fața lui, și toți ai casei i se supuneau; lady Crawley își scotea moațele mult mai devreme cînd era le acasă; jambierele murdare ale lui sir Pitt dispăreau, și dacă acest incorigibil bătrîn nu renunța totuși la celelalte obiceiuri vechi, el nu se îmbăta, în schimb, niciodată de față cu fiul său și nu le vorbea servitorilor decît într-un fel foarte rezervat și politicos; și aceștia băgaseră de seamă că sir Pitt n-o înjura niciodată pe lady Crawley cînd era și fiul lui în cameră.
El îl învățase pe majordom să anunțe „doamna e servită”, și tot el stăruise să-i ofere doamnei brațul cînd mergea la masă. Vorbea rareori cu lady Crawley, dar cînd se întîmpla așa ceva, o făcea cu cel mai adînc respect; și niciodată n-o lăsa să părăsească încăperea fără să se ridice în chipul cel mai solemn ca să-i deschidă ușa și să facă o elegantă plecăciune la ieșirea ei.
(...) Apoi se împrieteni cu domnul Wilberforce**, cu a cărui politică era cu totul de acord, și întreținu acea faimoasă corespondență cu reverendul Hornblower privitor la misiunea în Asharitee***. Se ducea și la Londra dacă nu pentru sesiunea parlamentară, barem în luna mai, pentru întrunirile religioase. În ținutul său natal îndeplinea funcția de magistrat și era un asiduu cercetător și sfetnic al celor lipsiți de instrucțiune religioasă.
(...) Constrîngea toată servitorimea de acolo să ia parte la practicile de evlavie mai sus menționate, ca și pe tatăl său, de altfel (și făcea foarte bine). Luase sub protecția lui casa de rugăciuni a „independenților”**** din parohia Crawley, spre marea indignare a unchiului său, parohul, (...).
>
SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor***, vol. I, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 85-86.
NOTE M. T.
* Colegiul „Christ Church” al Universității Oxford a fost fondat de cardinalul Wolsey în 1524. (http://www.chch.ox.ac.uk/house/about-christ-church)
** William Wilberforce (1759-1833) a fost un politician englez care, după convertirea la evanghelism în anii 1784-1784, a devenit un susținător al aboliționismului. (http://abolition.e2bn.org/people_24.html)
*** Asharite este una din școlile teologice ale islamului sunnit, fondată în secolul X de al-Ashari. (http://www.britannica.com/topic/Ashariyyah)
**** Independenții au reprezentat în Anglia, preponderent în secolul XVII, o confesiune religioasă care susțineau autoritatea congregațiilor locale împotriva unei ierarhiei bisericești tradiționale. (http://www.britannica.com/topic/Separatists)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013
marți, 30 iunie 2015
O scrisoare a lui N. Iorga către I. Vulcan din 1904
<
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)
[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.
Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.
(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>
SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.
Către
Iosif Vulcan
(1841-1907)
[București] 21 iulie 1904
Stimate domnule Vulcan,
Mulțămesc pentru gentila d-tale scrisoare. Peste cîteva zile îți voi trimite cîteva pagini (2) dintr-o carte la care lucrez (3). Al d-tale gata spre îndatorire, și adevărat stimător.
N. Iorga
Domnului Iosif Vulcan, redactor, Oradea Mare.
Vezi Viorel Faur în Familia, 5, nr. 10, oct. 1969, p. 11.
(1) Iosif Vulcan - scriitor și redactor la revista Familia, inițiatorul și președintele Societății pentru înființarea unui teatru românesc în Transilvania; membru activ (1891) al Academiei Române.
(2) Articolul Lupta de la Dumbrava Roșie publicat în Familia din 4/17 iulie 1904, nr. 27, p. 313-314.
(3) Istoria lui Ștefan cel Mare, povestită neamului românesc.
>
SURSA
Nicolae Iorga, Corespondență, volumul X.
vineri, 3 octombrie 2014
Scriitor român interbelic versus fani (TEODOREANU 1935)
<
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.
NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)
(...)
Regreta numai nivelul inferior al acestor scrisori. Înainte de a o cunoaște pe Luli primise și cîteva scrisori mai interesante: nici acelea nu depășeau normalul, dar în tot cazul nu erau compromițătoare ca acestea. În genere, scrisorile primite de la bărbați - studenți, profesori de prin funduri de provincie, tineri magistrați, doctori de plasă, ingineri silvici - dovedeau, dacă nu altceva, măcar o evlavie pentru lectură și scriitor, care emoționa. Simțeai în aceste scrisori respectul pentru cel care le umplea ceasurile de singurătate, dîndu-le vis, gînduri, meditații, îndoieli, curaj, perspective și, uneori, tovărășia unor ființe care trăiau, deși nu erau purcese din mamă. Auzeai în unele dintre ele sunetul singurătăților provinciale: huruitul roților unei trăsuri fără client, șuierul unui sergent fără hoți, tusea vecinului care aprinde întîia țigară pe stomahul gol, sau muzica militară care cîntă la grădina publică Traviata*, în timp ce două cumătre, oprite la poarta casei, comentează cu glas tare scumpirea pîinii. Altele aveau acel patetic S.O.S.al tinerilor scriitori nepublicați, muritori de foame, uneori și cu plămînii șubrezi, care-și destăinuiesc ispita sinuciderii.
Dar femeile, fără excepție, vedeau în scriitor pe regele amanților. Mai toate acestea asociau renumele de scriitor cu dragostea, socotind că cel care știe să scrie despre dragoste, trebuie să și o facă la fel. Adresîndu-se scriitorului, doreau numai să cucerească bărbatul, să-l pipăie de la distanță prin autograf și fotografie. Iar dacă scriitorul avea și nenorocul să nu fie urît, să nu fie respingător - în fotografii retușate bineînțeles - numele literar căpăta pentru ele semnificația zornăitului de pinteni de pe vremea huzarilor** virili pe calul luptei și al dragostei.
Multe dintre ele plagiau cu candoare, traducînd din franțuzește cu dicționarul. Altele delirau direct în românește cuvintele limbei țăranilor solemni pe culmi de munți, pe ogoare, în lanuri de grîu șila porțile orașelor, - căpătînd o trivială epilepsie erotică. Altele își dădeau adresa la o prietenă, fiindcă erau măritate cu un „burghez”. Acestea vedeau în artist exclusiv adulterul cu un „anti-burghez”. Altele scriau în franțuzește scriitorului român, dîndu-i a înțelege printre greșeli de ortografie că limba românească e un exil, de care se oferă să-l consoleze distins. În sfârșit, altele-și expediau imnul versificat, socotind versul șchiop, cu rime ca: „amant-diamant, amor-dor” -, e un vehicul liric mai aristocratic, cum ar fi aeroplanul față de tramvai.
Considerate în totalitatea lor, deveneau un murmur al mulțimii de subt balcon. Și, ca atare, cantitatea lor devenea un omagiu acceptat, dincolo de criteriul prețuirii individuale și calitative.
Iată de ce Catul Bogdan le dădea pe foc fără părere de rău, simțindu-le totuși absența, dacă nu le-ar fi primit de ajuns de regulat.
(...)
>
SURSA
Ionel Teodoreanu, Lorelei, ed. Minerva / seria Arcade, București, 1991, p. 203-204.
NOTE M.T.
* Traviata = Operă a compozitorului italian Giuseppe Verdi, pe baza romanului „Dama cu camelii” a scriitorului francez Alexandre Dumas-fiul, a cărei premieră a avut loc în 1853. (http://www.artline.ro/La_Traviata-16764-1-n.html)
** Husar = Soldat călare în armata medievală maghiară. (http://adevarul.ro/news/eveniment/secuii-readuc-viata-regimentul-husarilor-1_50acbedb7c42d5a6638963cd/index.html)
marți, 26 august 2014
vineri, 31 ianuarie 2014
vineri, 20 decembrie 2013
O scrisoare a lui M. Eliade către N. Ionescu din 1926 (HANDOCA 2005)
<
Am publicat peste 1200 de scrisori emise de Mircea Eliade* în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar, intitulat Europa, Asia, America, apărut tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
(...)
Scrioarea către Nae Ionescu** a fost scrisă la sfârşitul verii anului 1926. Student în primul an la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, tânărul publicist e impresionat: ''N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre ''Faust*** şi probleme salvării''. Amfiteatrul ''Titu Maiorescu****'' era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat un bărbat brun, palid, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobosit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă. Şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi subţiri, nervoase. Când vorbea,mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare''... (Memorii, ediţia a II a, Editura Humanitas, p. 107-107).
Magistrul i-a propus studentului său să devină colaborator la Cuvântul*****. Acesta îi promisese câteva texte despre Hasdeu******, Papini******* şi despre câţiva scriitori români contemporani. Eliade îşi justifica amânarea debutului prin scrisoarea transcrisă alăturat. Perioada de ezitare a începutului de colaborare la Cuvântul nu e amintită în memorialistică.
Ciudat este că toate misivele către Nae Ionescu s-au pierdut... Din cele ale magistrului către învăţăcel am publicat două texte fără relevanţă prea mare în volumul II din Mircea Eliade şi corespondenţii săi (Ed. Minerva, p. 244-245).
(...)
[Către Nae Ionescu]
Aceste câteva cuvinte vi le scriu ca nu cumva să rămâneţi cu neprietenească [lectură incertă] impresie despre mine. M-aţi rugat - iar eu am primit cu dragă inimă să scriu note şi articole la ''Cuvântul''. Iar până acum nu m-am ţinut de cuvânt. Nu am avut nici prilejul să trec pe la Redacţie, după cum făgăduisem. A fost o pricină unică: examenele. În timpul cât le-am pregătit nu am putut lucra ceva pentru ''Cuvântul'', acum de asemenea nu pot. Trebuie să mă odihnesc, iar în orele de studiu va trebui să le pregătesc mai mult lucrări ce se vor tipări la toamnă. Mă vedeţi publicând la Ad[evărul] lit[erar]********. Să nu vă mire. Am mare nevoie de cărţi şi Ad. lit. plăteşte bine articolele.
Sfârşind rândurile acestea de explicare, amintesc că făgăduinţa mea rămâne şi cum voi puţin timp liber, voi veni la Cuvântul.
>
SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-60.
NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
**Nae Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
***Faust (http://www.bookblog.ro/altele/faust/)
****Titu Maiorescu (1840 Craiova - 1917 Bucureşti) (http://www.istoria.md/articol/544/Titu_Maiorescu,_biografie)
*****''Cuvântul'' (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-01-20/cuvantul-lui-nae-ionescu.html)
******Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 Crisitneştii Hotinului/Basarabia[Rusia ţaristă] - 1907 Câmpina/România) (http://www.muzeulhasdeu.ro/index.php?meniu=13)
*******Giovanni Papini (1881 Florenţa - 1956 Florenţa) (http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Giovanni+Papini)
********''Adevărul literar'' (http://adevarul.ro/cultura/arte/ieri-azi-literarul-filele-vremii-1_50ad43207c42d5a66391cc21/index.html)
Am publicat peste 1200 de scrisori emise de Mircea Eliade* în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar, intitulat Europa, Asia, America, apărut tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
(...)
Scrioarea către Nae Ionescu** a fost scrisă la sfârşitul verii anului 1926. Student în primul an la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti, tânărul publicist e impresionat: ''N-am să uit niciodată prima lecţie de metafizică la care am asistat. Anunţase un curs despre ''Faust*** şi probleme salvării''. Amfiteatrul ''Titu Maiorescu****'' era arhiplin şi am găsit cu greu un loc în fund, tocmai în ultima bancă. A intrat un bărbat un bărbat brun, palid, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic şi ochii mari de un albastru sumbru, oţelit, neobosit de sclipitori; când îşi repezea privirile pe neaşteptate dintr-un perete în altul, parcă ar fi fulgerat în amfiteatru. Era slab, destul de înalt, îmbrăcat sobru, dar cu o neglijenţă elegantă. Şi avea cele mai frumoase şi mai expresive mâini pe care le-am văzut vreodată, cu degetele lungi subţiri, nervoase. Când vorbea,mâinile îi modelau gândirea, subliniau nuanţele, anticipau dificultăţile, semnele de întrebare''... (Memorii, ediţia a II a, Editura Humanitas, p. 107-107).
Magistrul i-a propus studentului său să devină colaborator la Cuvântul*****. Acesta îi promisese câteva texte despre Hasdeu******, Papini******* şi despre câţiva scriitori români contemporani. Eliade îşi justifica amânarea debutului prin scrisoarea transcrisă alăturat. Perioada de ezitare a începutului de colaborare la Cuvântul nu e amintită în memorialistică.
Ciudat este că toate misivele către Nae Ionescu s-au pierdut... Din cele ale magistrului către învăţăcel am publicat două texte fără relevanţă prea mare în volumul II din Mircea Eliade şi corespondenţii săi (Ed. Minerva, p. 244-245).
(...)
[Către Nae Ionescu]
Aceste câteva cuvinte vi le scriu ca nu cumva să rămâneţi cu neprietenească [lectură incertă] impresie despre mine. M-aţi rugat - iar eu am primit cu dragă inimă să scriu note şi articole la ''Cuvântul''. Iar până acum nu m-am ţinut de cuvânt. Nu am avut nici prilejul să trec pe la Redacţie, după cum făgăduisem. A fost o pricină unică: examenele. În timpul cât le-am pregătit nu am putut lucra ceva pentru ''Cuvântul'', acum de asemenea nu pot. Trebuie să mă odihnesc, iar în orele de studiu va trebui să le pregătesc mai mult lucrări ce se vor tipări la toamnă. Mă vedeţi publicând la Ad[evărul] lit[erar]********. Să nu vă mire. Am mare nevoie de cărţi şi Ad. lit. plăteşte bine articolele.
Sfârşind rândurile acestea de explicare, amintesc că făgăduinţa mea rămâne şi cum voi puţin timp liber, voi veni la Cuvântul.
>
SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-60.
NOTE M. T.
*Mircea Eliade (1907 Bucureşti - 1986 Chicago/SUA) (http://www.westminster.edu/staff/brennie/eliade/mebio.htm)
**Nae Ionescu (1890 Brăila - 1940 Bucureşti) (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/nae-ionescu-un-personaj-controversat)
***Faust (http://www.bookblog.ro/altele/faust/)
****Titu Maiorescu (1840 Craiova - 1917 Bucureşti) (http://www.istoria.md/articol/544/Titu_Maiorescu,_biografie)
*****''Cuvântul'' (http://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-01-20/cuvantul-lui-nae-ionescu.html)
******Bogdan Petriceicu Hasdeu (1838 Crisitneştii Hotinului/Basarabia[Rusia ţaristă] - 1907 Câmpina/România) (http://www.muzeulhasdeu.ro/index.php?meniu=13)
*******Giovanni Papini (1881 Florenţa - 1956 Florenţa) (http://autori.citatepedia.ro/de.php?a=Giovanni+Papini)
********''Adevărul literar'' (http://adevarul.ro/cultura/arte/ieri-azi-literarul-filele-vremii-1_50ad43207c42d5a66391cc21/index.html)
joi, 19 decembrie 2013
O scrisoare din 1923 sau 1924 a lui M. Eliade către o revistă (HANDOCA 2005)
<
Am publicat peste 1200 de scrisori trimise de Mircea Eliade în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar , intitulat Europa, Asia, America, apăruta tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă, recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
Cronologic, prima misivă a fost scrisă în 1923 sau în 1924. Facem această supoziţie bazându-ne pe grafie şi pe... stil. Adolescentul miop era un non-conformist, căruia nu-i erau pe plac ''politeţurile''. Formulările stereotipe ale debutanţilor le lua peste picior. Însoţindu-şi schiţa de o scurtă scrisoare,liceanul Mircea Gh. Eliade nu cerşeşte rugămintea de a fi publicat.
În acelaşi fel neobişnuit şi dezinvolt e redactată şi scrisoarea colectivă afişată pe uşa mansardei sale din strada Melodiei, în iulie 1923:
''Domnilor,
Înţelegeţi odată că nu pot să vă dau afară. Înţelegeţi că odată ce stau în casă, am motivele mele să procedez astfel. Înţelegeţi că afişul scris cu două luni înainte nu e pus nici ca o excentricitate neurologică, ci e plămădit din lăcrimile orelor pierdute în vorbărie zadarnică. Aduceţi-vă aminte că nici unul din voi nu s-a conformat preceptelor sale şi mai aduceţi-vă aminte că viaţa e scurtă.
Am trei prieteni care stau aici în Bucureşti şi au voie să întârzie. Ceilalţi, convingeţi-vă că îmi faceţi mayre plăcere cu vizitele voastre, dar... cu riscul de a fi tratat ca prost crescut, egoist şi neprietenos,mai răriţi-le şi mai scurtaţi-le durata.
Dicitus...''
Revenind la primul text - expediat prin poştă la o revistă - remarcăm începutul surprinzător. Nici pomeneală de felul în care învăţase expeditorul că ar trebui să conţină partea introductivă a unui discurs: captatio benevolentiae. Acest verb la imperativ (Liniştiţi-vă!) poate fi interpretat drept ceva original dar şi ca o ''poză''. Ne amintim de capitolul Domnul redactor din Romanul adolescentului miop. Întâlnirea eroului nostru cu factotum-ul revistei îi provoacă dezgust şi oboseală. Interlocutorul e ironizat:
''Eu am, mă înţelegi, un volum de versuri şi n-am parvenit să găsesc încă un editor... Un editor, domnule, mă înţelegi? E o batjocură.
Domnul redactor se înflăcărase. Se scărpina la răstimpuri în cap. Eu îl priveam zâmbind. Mi-a vorbit mult. Şi la sfârşit, ne-am strâns mâinile, aplecându-ne fiecare din şale. Am recunoscut că izbânda a fost a domnului redactor''...
Nu e exclus ca ciorna alăturată să fi fost redactată în astfel de momente de lehamite. Nu cumva destinatarul era Emil Corbu de la Orizontul? Tot ce e posibil...
(...)
Pentru dl. Redactor.
Liniştiţi-vă. Conştient de însuşirile şi posibilităţile mele literare, n-am să vă cer scuze în aceste rânduri de ''curajul'' pe care l-am avut trimiţîndu-vă o ''încercare'' a cărei ''soartă'' o aveţi între degete; n-am să mărturisesc că ''voi aştepta cu palpitantă nerăbdare revista ce cu onoare o conduceţi''; n-am să vă fac confesiuni. Ceva mai mult: n-am să mă umilesc în faţa Domniei Voastre, n-am să vă laud versurile şi nici n-o să aflaţi de la mine dacă mă entuziasmează sau nu menţiunile dumneavoastră critice. Nimic din toate acestea. Ca un tânăr conştient al veacului XX vă trimit o schiţă şi - fără rugăminţi, implorări sau ameninţări de sinucidere - vă amintesc că aveţi datoria s-o citţi cu luarea aminte până la capăt şi s-o publicaţi dacă veţi crede de cuviinţă.
Sfârşind rândurile de introducere - scrise ca să vă convingeţică nu aveţi în faţă proza unui sentimental cu veleităţi de glorie - nu vă adresez nici o rugăminte ''fierbinte'' şi vă comunic că n-am ataşat nici marcă pentru răspuns.
Totuşi mă aştept la un răspuns personal.
Mircea Eliade
(...)
SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59
>
Am publicat peste 1200 de scrisori trimise de Mircea Eliade în perioada 1923-1986. Nu de mult Editura Humanitas a încheiat tipărirea celui de-al treilea volum (ultimul) din monumentalul Corpus epistolar , intitulat Europa, Asia, America, apăruta tot sub îngrijirea mea. În acest context nu-mi închipuiam că voi reuşi să găsesc şi alte epistole inedite, avându-l ca expeditor pe marele nostru scriitor. Şansa mi-a surâs însă, recent, descoperind ciornele a trei scrisori, pe care le prezint, reproducându-le şi în facsimil.
Cronologic, prima misivă a fost scrisă în 1923 sau în 1924. Facem această supoziţie bazându-ne pe grafie şi pe... stil. Adolescentul miop era un non-conformist, căruia nu-i erau pe plac ''politeţurile''. Formulările stereotipe ale debutanţilor le lua peste picior. Însoţindu-şi schiţa de o scurtă scrisoare,liceanul Mircea Gh. Eliade nu cerşeşte rugămintea de a fi publicat.
În acelaşi fel neobişnuit şi dezinvolt e redactată şi scrisoarea colectivă afişată pe uşa mansardei sale din strada Melodiei, în iulie 1923:
''Domnilor,
Înţelegeţi odată că nu pot să vă dau afară. Înţelegeţi că odată ce stau în casă, am motivele mele să procedez astfel. Înţelegeţi că afişul scris cu două luni înainte nu e pus nici ca o excentricitate neurologică, ci e plămădit din lăcrimile orelor pierdute în vorbărie zadarnică. Aduceţi-vă aminte că nici unul din voi nu s-a conformat preceptelor sale şi mai aduceţi-vă aminte că viaţa e scurtă.
Am trei prieteni care stau aici în Bucureşti şi au voie să întârzie. Ceilalţi, convingeţi-vă că îmi faceţi mayre plăcere cu vizitele voastre, dar... cu riscul de a fi tratat ca prost crescut, egoist şi neprietenos,mai răriţi-le şi mai scurtaţi-le durata.
Dicitus...''
Revenind la primul text - expediat prin poştă la o revistă - remarcăm începutul surprinzător. Nici pomeneală de felul în care învăţase expeditorul că ar trebui să conţină partea introductivă a unui discurs: captatio benevolentiae. Acest verb la imperativ (Liniştiţi-vă!) poate fi interpretat drept ceva original dar şi ca o ''poză''. Ne amintim de capitolul Domnul redactor din Romanul adolescentului miop. Întâlnirea eroului nostru cu factotum-ul revistei îi provoacă dezgust şi oboseală. Interlocutorul e ironizat:
''Eu am, mă înţelegi, un volum de versuri şi n-am parvenit să găsesc încă un editor... Un editor, domnule, mă înţelegi? E o batjocură.
Domnul redactor se înflăcărase. Se scărpina la răstimpuri în cap. Eu îl priveam zâmbind. Mi-a vorbit mult. Şi la sfârşit, ne-am strâns mâinile, aplecându-ne fiecare din şale. Am recunoscut că izbânda a fost a domnului redactor''...
Nu e exclus ca ciorna alăturată să fi fost redactată în astfel de momente de lehamite. Nu cumva destinatarul era Emil Corbu de la Orizontul? Tot ce e posibil...
(...)
Pentru dl. Redactor.
Liniştiţi-vă. Conştient de însuşirile şi posibilităţile mele literare, n-am să vă cer scuze în aceste rânduri de ''curajul'' pe care l-am avut trimiţîndu-vă o ''încercare'' a cărei ''soartă'' o aveţi între degete; n-am să mărturisesc că ''voi aştepta cu palpitantă nerăbdare revista ce cu onoare o conduceţi''; n-am să vă fac confesiuni. Ceva mai mult: n-am să mă umilesc în faţa Domniei Voastre, n-am să vă laud versurile şi nici n-o să aflaţi de la mine dacă mă entuziasmează sau nu menţiunile dumneavoastră critice. Nimic din toate acestea. Ca un tânăr conştient al veacului XX vă trimit o schiţă şi - fără rugăminţi, implorări sau ameninţări de sinucidere - vă amintesc că aveţi datoria s-o citţi cu luarea aminte până la capăt şi s-o publicaţi dacă veţi crede de cuviinţă.
Sfârşind rândurile de introducere - scrise ca să vă convingeţică nu aveţi în faţă proza unui sentimental cu veleităţi de glorie - nu vă adresez nici o rugăminte ''fierbinte'' şi vă comunic că n-am ataşat nici marcă pentru răspuns.
Totuşi mă aştept la un răspuns personal.
Mircea Eliade
(...)
SURSA
Mircea Handoca, Mircea Eliade inedit, ''Origini'', Norcross/USA, VOL. IX, No. 4-5 (94-95), May-June 2005, pp. 58-59
>
luni, 31 decembrie 2012
joi, 4 octombrie 2012
Umor
Din Florența, unde fugise de prim-ministrul francez Richelieu, nobilul de Guise îi scria lui Bassompieree, care se afla închis la Bastilia: „Dragă prietene, eu sunt aici, ca să nu fiu acolo...”
SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.
SURSA
Gh. Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București, ianuarie 2013.
vineri, 3 august 2012
joi, 2 august 2012
miercuri, 25 iulie 2012
vineri, 13 iulie 2012
joi, 5 iulie 2012
miercuri, 23 mai 2012
Biografia împăratului vietnamez Minh Mang (1792-1841) (AXELROD & PHILLIPS 1995)
<
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).
Ming Mang, împăratul Vietnamului, și-a cîștigat o tristă reputație prin persecutarea misionarilor creștini.
Născut Chi Dam în 24 mai 1792, M. M. era al patrulea fiu al împăratului Gia Lang, dar a fost ales ca succesor din cauza antipatiei sale nedisimulate pentru europeni. El a adoptat numele de M. M. la urcarea pe tron, în 1821.
M. M. a fost un confucianist înflăcărat, fapt care a dominat politica sa mai mult ca orice alt aspect. El credea că toate celelalte religii, inclusiv budismul și taoismul, dar mai ales creștinismul, veneau în contradicție cu principiile de bază ale vieții culturale, politice și teologice vietnameze. După părerea lui, credința non-confucianistă reprezinta o amenințare directă la adresa esenței divine a împăratului și a nevoii de supunere absolută față de împărat.
Disprețul lui M. M. față de străini s-a manifestat mai întîi atunci cînd i-a trimis o scrisoare personală lui Ludovic al XVIII lea al Franței, declarînd în termeni lipsiți de echivoc că nu va îngădui nici un comerț între Franța și Vietnam. De asemenea, nu a fost de acord ca în guvern să fie înființat un oficiu care să se ocupe de afacerile externe, numindu-i pe europeni „barbari” și declarîndu-i nedemni de atenția guvernului său. Din dorința de a-i supraveghea pe misionarii francezi aflați în număr mare în sudul Vietnamului, el i-a chemat în capitala Hue, pretinzînd că avea nevoie de interpreți. M. M. a interzis intrarea tuturor misionarilor în 1825. Suspectîndu-i pe catolici de implicare în revolta condusă de Le Van Khoi în 1833 (lucru confirmat ulterior), M. M. a scos în afara legii propovăduirea creștinismului în țară. El i-a închis pe toți preoții, nu numai pe cei francezi, ci pe toți catolicii. Cîțiva misionari au evadat, dar unul dintre ei, reverendul Francois Gagelin, a fost capturat și adus la Hue înlănțuit ca un animal. Judecat pentru „predicarea religiei lui Isus”, el avea să fie executat prin strangulare în octombrie 1833. În următorii șapte ani, M. a mai omorît zece misionari cu o cruzime asemănătoare.
M. M. a făcut prea puțin pentru îmbunătățirea soartei poporului său. El nu a inițiat nici un program de lucrări publice și nici nu a introdus vreo reformă socială sau agrară. Sprijinul de care se bucura a început să se erodeze pe cînd el continua să-i îndepărteze pe străini, iar în clipa morții, în ianuarie 1841, avea motive întemeiate să se îndoiască de loialitatea propriului popor. Persecutarea creștinilor a reprezentat o cauză directă a invaziei franceze în Vietnam în 1858, ocupația străină prelungindu-se pînă în 1954, cînd francezii au fost învinși la Dien Bien Phu.
>
SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, pp. 332-333/MINH MANG [Chi Dam] (1792-1841).
vineri, 27 ianuarie 2012
joi, 22 decembrie 2011
Dr . Vogel despre lacul Ciad din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)
Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.
„XXXVI
De insulă, nici urmă! Se scufundase în timpul nopții! În locul ei se întindea imensitatea Lacului Ciad. (…) Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele obișnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populația de pe țărmuri îi adăpostise pe nenorociții salvați din asemenea cumplite catastrofe.”
De insulă, nici urmă! Se scufundase în timpul nopții! În locul ei se întindea imensitatea Lacului Ciad. (…) Cutezătorul tânăr fusese salvat de unul din fenomenele obișnuite ale Lacului Ciad; numeroase insule, care păreau rezistente ca stânca, dispăruseră astfel. Deseori, populația de pe țărmuri îi adăpostise pe nenorociții salvați din asemenea cumplite catastrofe.”
„Nu știa că, în ultimele lui scrisori, doctorul Vogel atrăsese atenția asupra acestei ciudățenii a malurilor Ciadului, (...).”
„Dacă aș putea ajunge la unul din marile orașe din jurul lacului, m-aș găsi în situația călătorilor despre care-a povestit Fergusson. De ce oare n-aș scoate-o la capăt ca și ei? Câțiva s-au întors!”
Abonați-vă la:
Postări (Atom)