La cererea Patriarhiei 

Mănăstirile şi bisericile posesoare de moaşte, obligate să le „omologheze”

 Monitorul de Suceava 28 februarie 2014

Cum a petrecut Familia Regală a României Marea Unire de la 1 Decembrie 1918

Digi 24 1 decembrie 2013

“Îmi voi da viața atunci când îmi vei cere”. Scrisori inedite, adresate lui Adolf Hitler

ȘTIRILE PROTV, București, 25 iulie 2012

Florin Bădescu, India a stopat vânzarea scrisorilor lui Gandhi care ar fi putut dezvălui homosexualitatea acestuia

MEDIAFAX, București, 13 iulie 2012

Gheorghe Buzatu & Dana Beldiman, 23 august 1939-1944. România şi proba bumerangului (18.01.2011)

''Fan-Page Corneliu Coposu''

Video: Câini dresaţi de militarii ruşi pentru a detona încărcături explozibile în liniile inamice

''JURNALUL NAȚIONAL'', Bucureşti, 13 noiembrie 2011

Stelian Ţurlea, Iuliu Maniu, trădat de spionajul britanic, 

''ZIARUL FINANCIAR / ZIARUL DE DUMINICĂ'', Bucureşti, 14 ianuarie 2011

Radu Stancu, Între neputință și iresponsabilitate

MAGAZIN ISTORIC, Bucureşti, noiembrie 2010, pp. 31-32

„O monografie așteptată”

 ?, Lecturi critice. O monografie așteptată, „Tomis”?, Constanța, 2003?, p. 29

Până la apariția monografiei lui Ilie Rad (Aron Pumnul, Fundația Culturală Română, Cluj-Napoca, 2002), despre mentorul lui Eminescu - Aron Pumnul - s-au scris câteva studii referitoare mai cu seamă la activitatea lingvistică și concepția filosofică.

Elaborată de-a lungul unui deceniu, cartea prof. univ. Ilie Rad, bazată în primul rând pe cercetări de arhivă (e meritul cercetătorului de a fi descoperit documente noi în arhivele din Viena și Budapesta, la Arhivele Naționale din București, precum și în bibliotecile publice din Alba-Iulia și Blaj), pornește de la următoarea idee - sesizată în prefață de V. Fanache: „Biografia unei personalități dintr-o anumită epocă sintetizează, în unele împrejurări, epoca însăși”.

În Argument, se arată că procedându-se la comentarea scrierilor importante ale lui Aron Pumnul, au fost relevate concepția pedagogică, dublată de cea teologică, subliniindu-se de fiecare dată valențele artistice ale scriiturii. 

Primele capitole ale monografiei prezintă nașterea, copilăria și primii ani de școală ai lui Pumnul, la Odorhei, apoi ca elev de gimnaziu și de liceu, la Blaj, precum și la Liceul Piariștilor din Cluj, student la Universitatea din Viena și profesor de filosofie la Liceul „Sf. Vasile” din Blaj. Dacă primele cinci capitole urmăresc mai ales odiseea spirituală a lui Pumnul, începând cu capitolul al șaselea - În vâltoarea Revoluției de la 1848 - sesizăm și odiseea politică și socială a acestuia. Să remarcăm mai întâi faptul că monografistul surprinde activitatea revoluționară a lui Pumnul în contextul epocii. Apoi, să reținem că se comentează in extenso textul propriu-zis al Proclamației, după ce se va fi menționat că: „Dacă marea majoritate a proclamațiilor din epocă erau niște manifeste politice, textul elaborat de Aron Pumnul urmărea un scop practic, având o finalitate imediată: convocarea unei adunări populare la Blaj...”(p. 92). Nu în ultimul rând, textul Proclamației e analizat și sub aspect stilistic, remarcându-se că aceasta este „concepută în spiritul regulilor clasice ale oratoriei”(p. 96).  

Activitatea jurnalistică a lui Aron Pumnul trebuie corelată cu cea revoluționară. De altfel, cercetările lui I. Rad, la finele capitolului IX către o atare opinie converg: „... fără a fi deosebit de prolific în cei cinci ani de activitate publicistică (...), Aron Pumnul a publicat totuși câteva studii și articole de valoare, care-i definesc concepția lingvistică și ideologică revoluționară” (p. 130).  

Pornind de la ideea că „toți marii oameni de cultură români, care au contribuit la emancipare națională și socială a poporului din care proveneau au avut (...) și preocupări lingvistice”(p. 135) - iar Aron Pumnul a fost unul dintre aceștia - monografistul se oprește în capitolul X asupra ideilor și teoriilor lingvistice ale acestui cărturar. După ce discută de pe poziția filologului sistemul scrierii fonetice propus de Pumnul. I. Rad inserează reacțiile contemporanilor față de teoriile pumniste, cele mai multe ironice. Merită reținută critica exigentă și obiectivă formulată de Maiorescu în cunoscutele studii Despre scrierea limbii române, Limba română în jurnalele  din Austria și Observări polemice, precum și opinia lui Eminescu din articolul O scriere critică (apărut în „Albina”, la Pesta, 1869), în care se explică „nu numai cauzele care l-au dus pe Aron Pumnul la un fonetism exagerat, ci și faptul că teoria sa lingvistică este cronologic vorbind <dreaptă și scuzată>(p. 154).  

Capitolul XI al cărții în discuție este rezervat Lepturariului. Aici, este discutat conținutul fiecărui tom din cele patru câte a realizat Aron Pumnul, menționându-se și ecoul în mediile didactice, literare și culturale - de la părerea lui Al. Hurmuzachi (consemnată într-un articol publicat în „Foaia Soțietății”), pentru care Lepturariul este „un adevărat tezaur național”(p. 168), până la osândirea formulată de T. Cipariu și rezervele lui Maiorescu. În ciuda vizibilelor minusuri ale acestei cărți a lui Pumnul, concluziile la care ajunge I. Rad sunt juste: „Lepturariul (...) constituie, cronologic, vorbind, prima istorie a literaturii române, incluzând texte ale unor scriitori culți din toate provinciile locuite de români, creații populare, scrieri vechi și literatură bisericească”(p. 171) s. n.

Capitolul Ctitor al bibliotecii învățăceilor români gimnaziaști din Cernăuți ar fi trebuit să stea în prelungirea celui despre Concepția pedagogică. În primul, se discută despre organizarea și funcționarea bibliotecii, necesitate îmbogățirii fondului de carte (susținută, pe bună dreptate, de către Aron Pumnul), ca și despre conținutul și importanța bibliotecii. Concepția pedagogică a lui Aron Pumnul, detectabilă din studii Viața năciunei rumâne și Neatârnarea limbei românești, vădește influența lui J. J. Rousseau, în ceea ce privește „înțelegerea adecvată a vârstei infantile” (p. 212), ca și necesitatea „unui învățământ formativ”(p. 212). De altfel, studiile amintite mai sus constituie baza exemplificării artei scriitoricești a lui Aron Pumnul, ilustrându-se, cu citate elocvente, interogația și exclamația retorică, procedeul comparației, ca și arta dialogului, care transpare și din studiul  Convorbire între un tată și între fiul lui asupra limbei și literelor românești. 

„Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu” (POPESCU 2001)

 Florentin Popescu, Un mister încă nedezlegat după șaizeci de ani: moartea lui Nicolae Titulescu, „Tomis”, Constanța, 2001

Despre rolul fundamental avut de Nicolae Titulescu (1882-1941) în diplomația și politica externă a României într-o perioadă în care țara s-a aflat la mari răscruci ale istoriei, prinsă în jocul de interese ale marilor puteri, s-a scris relativ mult. S-a scris atât în timpul vieții marelui om de stat, cât și după moartea lui. Și totuși - pentru tinerele generații, mai puțin cunoscătoare ale mersului evenimentelor istorice - s-a făcut puțin.

Viața și opera lui T. sunt, din păcate, insuficient cunoscute în ciuda aparențelor care lasă impresia că s-a cam spus și s-a scris totul, ori poate totul. Momente politice (și în egală măsură biografice) au rămas cvasi-necunoscute, comentate în treacăt ori chiar ignorate de către cei care s-au apropiat până acum de această mare personalitate, cunoscută și apreciată pe toate meridianele lumii. Îndeosebi „secvența” mazilirii lui T. din fruntea Ministerului Afacerilor Străine și moartea acestuia (pusă de către doi medici pe seama unei absconse otrăviri a lui de către adversarii străini ai politicii de pace duse de el) n-au fost elucidate pe deplin, un văl de ceață acoperind - încă! - și azi faptele.

George G. Potra, un mai vechi admirator al lui T. și ambițios și scrupulos cercetător al vieții și operei lui, a tipărit de curând o interesantă carte: Titulescu - Spre Țara Drepților (apărută la Editura Fundației „Universitatea pentru toți” din Slatina, cu ajutorul Inspectoratului pentru Cultură și Culte Olt și cofinanțată de Consiliul Județean Olt prin Muzeul Județean de Istorie și Artă a Fundației căreia îi aparține editura). Volumul (apărut într-un tiraj mic și trecând neobservat) ne-a reținut atenția din mai multe motive, pe care le considerăm suficient de serioase pentru a le face publice.

Pe scurt, motivația lecturii și a semnalării cărții constă în unghiul, cu totul nou, din care autorul valorifică documente inedite (însemnări memorialistice, un jurnal aflat în arhiva Ministerului de Externe ș. a.) titulesciene, legate de momentul 1936, când marele diplomat a fost înlăturat printr-o „mazilire perfidă”, interesele oculte ale marilor puteri europene fiind în contradicție cu politica de pace dusă cu toate puterile și inteligența de T.

Cu multă probitate, meticulos, „gospodărește” am zice, G. P. încearcă (și în cea mai mare parte reușește!) să contureze o „ramă”, un cadru politic internațional în care a avut loc debarcarea lui T., apoi aduce, în tot locul, argumente ale ideilor furnizate de varii surse: presa vremii, declarații ale unor personalități din țară și peste hotare, măturii ale unor oameni care s-au aflat atunci în preajma „personajului” cărții etc. Rezultanta „punerii în pagină” a tuturor acestora nu este un simplu colaj, un mozaic de texte mai mult sau mai puțin revelatoare, ci o carte vie, dinamică, un volum în care pulsează viața, iar în prim planul ei se află un om cu toate meandrele gândirii și trăirilor lui, adesea dramatice.

Învăluită în mister și astăzi, după șase decenii, moartea lui T. (asupra îmbolnăvirii lui pronunțându-se diferit mari medici ai lumii; însuși T. era convins  că a fost otrăvit într-un vagon restaurant, printr-o subtilă administrare a otrăvii într-o peliculă invizibilă așternută pe veselă și pe tacâmuri, astfel încât ea să-l conducă încet și sigur către un sfârșit inevitabil) formează un alt aspect al biografiei marelui om, aspect asupra căruia P. se oprește îndelung, recompunând un „dosar” cu multe necunoscute, dar tocmai de aceea incitant pentru cititor.

Iar dacă autorul cărții nu se poate pronunța categoric în favoarea uneia sau alteia dintre ipotezele privind sfârșitul personajului său, n-o face tocmai pentru că , respectând documentele, nu-și poate permite nici o clipă să divagheze ori să se hazardeze în emiterea unor idei speculative, cu totul în afara realității. De aceea (și nu numai de aceea), volumul se citește cu interes și rămâne de referință pentru viitorii biografi ai acestei personalități de talie universală.

 

„Domnul profesor Cioran” (ITU 1999)

 Ion Itu, Domnul profesor Cioran, „Astra”, Brașov, II, 13, 1999, p. 84

(...) Baciu optează pentru cea mai proastă dintre soluții. El rostește aceste cuvinte năucitoare: „După spusele profesorului meu de filosofie și logică, etica nu există!” E notat cu 6, ceea ce trebuie să-i fi apărut ca o salvare. După examen, Ion Chinezu îl invită pe tânărul său colaborator la o masă, la care se aflau Valeria Braniște-Căliman și Octavian Șuluțiu. Lipsea tocmai Cioran, tânărul profesor de filosofie și logică. Chinezu îi mărturisește elevului că i s-a acordat nota de trecere întrucât răspunsul a făcut deliciul comisiei.

Cioran va face tot posibilul ca relațiile sale de cancelarie să fie și mai dificile. Astfel, la apariția volumului Lacrimi și sfinți, el nu oferă exemplare cu dedicație nici directorului și nici profesorilor liceului, în afară de profesorii Șuluțiu și Baciu, precum și de fiul acestuia, viitorul memorialist. Scuza invocată atunci, că editura i-ar fi pus la dispoziție exemplare puține, și că nimeni nu i-ar fi înțeles cartea, trebuie contrazisă, deoarece autorul va oferi un exemplar pentru portarul liceului, cu următoarea dedicație: „Lui nenea Ion Ardeleanu, cu stimă, Emil Cioran”. Portarul ia cartea și o poartă ostentativ, sub braț, pe coridoarele liceului. Explicația este și în acest caz pur cioraniană. Portarul își merită darul, deoarece el distribuie zilnic corespondența, contra 1 leu ciubuc, iar profesorilor nu le lua nimic, știind că ei dau un ciubuc lunar, de care autorul autografului putea fi scutit.

Firește profesoratul lui Cioran la liceul „Andrei Șaguna” din Brașov este consemnat și în actele de cancelarie. Dosarul Statelor de plată păstrate în Arhiva liceului (10) îl menționează pe Cioran ca profesor suplinitor de la 1 septembrie 1936 până la 30 noiembrie 1937, cu obligația unui orar săptămânal de 15 ore. El este remunerat cu un salariu de 4.350 lei pe lună, din care 316 i se rețin pentru chirie. Încasează lunar, deci cu cele 15 semnături de rigoare, 4.049 lei, în timp ce prietenul Șuluțiu, colegul de la română și franceză, încasează, ca profesor definitiv, un salar de 5.450 lei.

Tânărul Cioran nu va fi scutit, în scurtul său exercițiu profesoral, nici de pacostea controlului la clasă. Registrul de inspecții al liceului (11) consemnează pentru anul școlar 1936/1937 o inspecție la 17/18 mai 1937. Sunt vizitate 9 cadre didactice de inspectorul I. Sandu de la Sibiu. Aceștia sunt profesori de clasele I-IV și un pedagog. Singurul la clasele liceale este, la număru 3 al Procesului verbal de inspecție, profesorul suplinitor de filosofie Emil Cioran, vizitat tocmai la clasa VII, la care era elev și Ș. Baciu. Inspectorul notează : „Se face rezumarea cunoștințelor învățate în cursul anului școlar. Se insistă asupra filosofiei lui A. Compte. Elevii dau în general răspunsuri bune. profesorul are o bogat cultură filosofică, operează cu mare ușurință cu termenii filosofiei și e în măsură să trezească în sufletul elevilor interesul pentru studiul problemelor filosofice. Ar fi de dorit să se insiste mai mult asupra noțiunilor fundamentale și să se lucreze cu clasa întreagă.” Ar fi fost de dorit, desigur. După cum ar fi fost de dorit ca și numel lui A. Comte să apară în Procesul verbal fără forma barbară cu p. Textul este redacta cu o caligrafie de abecedar. Și semnat: „Inspector I. Sandu, inspector delegat al VCA Sibiu”.

Destinul profesoratului brașovean al tânărului Cioran se încheie imediat după începutul anului școlar următor. Plecat de la Brașov, el se reîntâlnește cu Ș. Baciu, toamna, la București, înainte de plecarea definitivă în Franța. Fostul elev îi povestește întâmplarea de la examenul de bacalaureat, pe care fostul profesor o ascultă jenat. Memorialistul rămâne cu impresia că povestea îi este cunoscută profesorului din altă parte. Cei doi se vor reîntâlni, pentru o revedere fugace, 20 de ani mai târziu, într-un bistrou parisian din Cartierul Latin, tot „pe-o zi cețoasă de toamnă”. Baciu tocmai sosise de la Rio de Janeiro. Companionii evocă amintirile din Brașov, București, Râmnicu Vâlcea, Sibiu, „care trăiau la fel de intens în sufletele lor”. Și se despart tot atât de rapid, pentru a se reuni definitiv în eternitate.

Note 
1.Ștefan Baciu, Praful de pe tobă (unde se acordă subiectului un capitol special), Eminescu, 1993, p. 395.
2.Octavian Șuluțiu, Brașov, monografie, 1937.
3.Ș. Baciu, loc. cit., p. 400.
4.Idem, p. 103.
5.Idem, p. 365.
6.Idem, p. 262.
7.Idem, p. 486.
8.Idem, p. 530.
9.Idem, p. 397.
10.Dosar State de plată pe anii 1936/1937.
11.Registrul de inspecții școlare pe anii 1924-1940.

„Fantoma lui Gheorghiu -Dej” (TISMĂNEANU 1995)

Vladimir Tismăneanu, Fantoma lui Gheorghiu-Dej, trad. M. Mihăieș & A. Ghimpu & I. Ploeșteanu & D. Roțcu & L. Sion, pref. M. Mihăieș, Univers/Recuperări, București, 1995, 215 p.

Cuprins

5 Mircea Mihăieș, „Stilistica” discursului politologic

19 Tragicomedia comunismului balcanic
Discipolii români ai lui Stalin
Cominternul și PCR ( I, II, III, IV)
Un stalinism pentru eternitate
Platforma antidestalinizării
Drumul spre puterea absolută
Manipulatorul manipulat
Atacul asupra aparatului de partid
Note

75 Chei pentru descifrarea comunismului național („Hobbyul meu personal este edificarea comunismului în România”, N. Ceaușescu, august 1989)
Comunism național și stalinism național
Cultura politică a stalinismului românesc
Cum să înțelegem comunismul românesc (Antiintelectualism și conformism - Sectarism și ultracentrism - Fracționarism și tricentrism - Destalinizare și desatelitizare)
Concluzii 
Post-Scriptum
Note

105 Fantoma lui Gheorghiu-Dej
Dej și rivalii săi
Dej și bizantinismul politic
Acoliți și complici
Stilul lui Gheorghiu-Dej
Vendeta ca principiu politic
Geneza stalinismului național în România
Despre Dej și Ceaușescu

151 Putere personală și criza politică în România
Moștenirea Gheorghe Gheorghiu-Dej
O liberalizare de scurtă durată
Degradarea vieți politice din anii 80
Un regim vulnerabil
Nemulțumirea universală

172 Renașterea politicii în România
Sfârșitul comunismului dinastic al lui Ceaușescu
Renașterea politicii
Război civil sau reconciliere națională?

Addenda

192 În căutarea arhivelor pierdute (M. Mihăieși - V. Tismăneanu)

202 Labirintul de intrigi: Un microdicționar al personalităților marcante din PCR (Gh. Apostol, Emil Bodnăraș, N. Ceaușescu, Iosif Chișinevschi, Miron Constantinescu, Gh. Gheorghiu-Dej, Vasile Luca, Ion Gh. Maurer, Ana Pauker, Lucrețiu Pătrășcanu, Leonte Răutu)

„Concursul revistei „Observator” - Munchen” („TOMIS” 1994)

 ***, Concursul revistei „Observator” - Munchen, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

Pentru cea de a treia ediție a concursului cu premii pentru poezie, proză, eseu, reportaj bazată pe recent deschiselor arhive, epigramă etc, redacția OBSERVATOR invită pe eventualii candidați să-și expedieze manuscrisele - nu mai ample de 15 pagini pe două rânduri - la adresa Gorzerstrasse 105 A, 815549 Munchen, Deutschland, Radu Bărbulescu, până la data de 5 martie 1995. Rezultatele concursului și premierea vor fi anunțate și apoi susținute la Constanța în cursul lunii mai, la o dată ce va fi comunicată în timp util. Condițiile de prezentare a manuscriselor sunt cele obișnuite.

Bucuria lecturii (ARGAT 1989)

 C. Argat Argeșanu, Bucuria lecturii, Cartea Românească, București, 1989, 147 p.

5 Nicolae Iorga și ideea unității românești

10 Viața lui Iorga povestită de el însuși

18 N. Iorga - reflectând asupra unei posterități

25 N. Iorga, călătorul

44 N. Iorga, „Locul românilor în istoria universală”

52 Vasile Pârvan

59 O restituire

65 Atitudinea reflexivă

71 O cercetare asupra gândirii arhaice românești

77 Un gânditor portretist

83 Adevărata bogăție

88 Învățăturile lui Neagoe Basarab

93 Alexandru Pelimon, „Impresiuni de călătorie în România”

99 Alexandru Mateeevici, poetul „limbii noastre”

106 Muzica românească de expresie bizantină

112 Dintr-o arhivă inedită

118 Mateiu I. Caragiale și Italia

123 „Inscripție” argheziană

126 Damian Stănoiu, monograf

133 Însemnare autografă a lui Pierre Emmanuel

135 La centenarul unei cărți consacrate României

142 Concluziile unei cercetări arheologice asupra reședinței voievodale de la Curtea de Argeș 

Atlas folcloric

 (33-34) (...) Atlasul. Nu a lipsit un interes istoric în ceea ce privește atlasul folcloric, manifestat timpuriu. Arhivele noastre s-au îmbogățit, uneori pînă la împovărare, cu importante colecții utilizate pentru dialectologia folclorică. Din păcate, de fiecare dată, ocazia elaborării atlasului a fost ratată din motive ce nu mai trebuie cercetate. Dacă s-ar încerca post-festum întocmirea celor trei variante de atlas în maniera discutată mai sus, aceasta ar însemna o muncă de recuperare a științei și de reconstituire ca tehnică a cercetării, în sensul că textele culese în scopuri arhivistice ar trebui preluate, cu multe riscuri, din alte perspective. Nici măcar cercetările de teren din ultimii ani nu sînt destinate dialectologiei folclorice și, în consecință, atlasului. Institutul de studii etnologice și dialectale, după ce și-a pus la punct, în cîteva decenii, problema terenului, are ca obiectiv principal Colecția națională de folclor, la drept vorbind operă de recuperare, iar secțiile specializate din țară, înființate nu de mult (Timișoara, Craiova, Baia Mare, Iași) au mereu aceleași preocupări colecționare. Experiența din alte domenii a pus în evidență faptul că întocmirea unui atlas pretinde o anumită strategie a cercetării, care începe și nu se sfîrșește cu identificarea ariilor stilistice, ca în cazul colecțiilor discutate mai sus (Hasdeu, Densusianu, Arhiva fonogramică) recuperabile, totuși din motive arătate, pentru dialectologia folclorică.

Este regretabil că ne lipsește experiența practică a unui atlas folcloric. De aceea, o discuție în detaliu mi se pare prematură. cel mult, pot fi abordate următoarele aspecte ale problemei:

Stabilirea criteriilor. Pentru aprecierea corectă a fenomenelor artistice din perspectiva dialectologiei  folclorice, propunem două tipuri de criterii: criterii-cadru și criterii-specifice. Prin  criterii-cadru înțelegem un sistem de fenomene geografice, etnografice, lingvistice, estetice, istorice, politice și sociale care permit dezvoltarea unitară în timp și spațiu a culturii. În limbajul lingviștilor, acestea ar echivala cu criteriile genetico-structurale, asociate cu altele de ordin politic și psihologic (conștiința vorbitorilor). Cu ajutorul acestora, poate fi pusă în evidență forța de expansiune a elementelor de cultură, precum și funcția lor uniformizatoare. Pentru dialectologia lingvistică ele sînt de însemnătate maximă. Prin criterii-specifice înțelegem fenomenele variabile de la o regiune la alta, de la o ramură a artei folclorice la alta. Ele se opun criteriilor-cadru prin tendința centrifugală de individualizare stilistică a creațiilor în timp și spațiu. Primele pun probleme comune tuturor dialectelor folclorice , celelalte permit să urmărim procesul de ramificare a fenomenelor artistice, de la categorii la subcategorii  și de la dialecte la subdialecte și graiuri. Prin criteriile-specifice, dialectologia folclorică se întîlnește cu tipologia folclorică (sînt autori care le și confundă), iar atlasul reprezintă o modalitate de clasificare a creației orale, pe lîngă cea de valorizare.

Luate împreună, criteriile-cadru și criteriile-specifice devin sinonime cu legea estetică unitate în varietate și numai sub acest raport trebuie conceput atlasul folcloric. Despre dubla dimensiune a folclorului românesc, existența lui în unitate și în varietate (tipologică și zonală) s-a scris în repetate rînduri. În special, au făcut-o muzicologii (C. Brăiloiu, Gh. Ciobanu, Emilia Comișel) și coregrafii (A. Bucșan). Este o caracteristică a etnoculturii. Din acest punct de vedere, fenomene artistice se dezvoltă paralel și în corelație cu limba vorbită. Va trebui să apelăm din nou la lingviști pentru ca, după modelul lor deja experimentat, să acceptăm existența unor dialecte folclorice. Deocamdată, rămînem la nivelul ipotezelor, nefăcîndu-se nici o încercare de delimitare a zonelor caracteristice, faza esențială în munca de elaborare a atlasului. (...)

(39) (...) Iată și exemple de aplicare limittaivă a criteriilor specifice. Să pornim de la fapte concrete:
„Frunzî verdi baraboi
ni-o făcut maica pi doi
ț-o umplut țările cu noi.
Frunzdileana lozioari,
s-o pornit maica prin țarî
sî ni stringî grămăzioari.
Grămăzioarî nu ni-o strîns,
numai mi-o pornit la plîns.
Astî varî n-o fost varî
ș-o fost om potop șț-o parî
și ni-o ars la inimioarî”.

Modelul acestor texte îl constituie următorul cîntec de largă circulație pe teritoriul nord-dunărean:

„Frunză verde lozioară,

La Focșani între hotară

Este un nuc cu frunza rară.

Se strîng cucii toți din țară

Și cîntă de se omoară...”

Exemplele fac parte dintr-o familie de variante aparținînd liricii de înstrăinare. Pentru dialectologia folclorică, ele sînt interesante și ca ilustrări ale convergenței și divergenței stilistice. Ultimul segment, de circulației modlo-munteană, apar mai unitar ca structură, iar în privința lexicului se apropie de limba literară. (...) 

(44) (...) Cît privește cea de a doua serie de termeni indicată mai sus, pledăm pentru formula atlas folcloric, nu dicționar ori album, cum s-a mai propus, iar disciplina cer îl elaborează să se numească dialectologie folclorică. Toate acestea ni se par utile și pentru eventualele și necesarele corelări cu discipline și sectoare înrudite ale cercetării: dialectologie lingvistică, Atlasul Etnografic al României (AER), bazele dialectale și folclorice ale literaturii scrise.

Tipul de atlas. Tipologia atlaselor lingvistice este bogată: fonetice, lexicale, morfologice, fonologice (48), istorice (49) și pentru diminutive (50). Interesează două categorii: atlase folclorice analitice și atlase folclorice sintetice, în această fază incipientă a dialectologiei folclorice. Ca să ne folosim de informația ui Romulus Vulcănescu, atlasul, indiferent de conținutul tematic, este un tip de reprezentare cartografică a culturii, la un anumit nivel de abstractizare (51). Pentru ca simbolurile utilizate să reflecte corect realitatea de pe teren, factorii indicatori, eșantioanele, schemele, modelele au nevoie de o bună corelare într-un sistem logic și coerent, astfel încît să permită oricînd jocul gîndirii și al cunoașterii, de la faptele particulare la cele generale. De aceea, firesc pare să se înceapă cu elaborarea atlaselor folclorice analitice, pe zone, pe țări și pe dialecte. La un alt nivel de abstractizare se poate realiza un atlas folcloric general, fiind corelate fapte caracteristice din toate ramurile artelor populare, ca, la nivelul țării, să putem vorbi de un model românesc. Cît privește „elaborarea unei opere etnografice de tipul AER, se poate trec gradat  de la ancheta generalizată pe țară asupra elementelor și aspectelor civilizației și culturii populare, efectuată prin concursul științelor etnologice particulare, la un sistem corelat de modele culturale analitico-descriptive  și stilistico-matematice, relevate de ancheta interdisciplinară, care să acopere nevoile unei imagini complexe și viziuni unitare despre viață și lume a poporului român” (52).

Pensionarea profesorul Vasile I. Cotovu din Hârșova în 1928 (DUMITRAȘCU)

 Gheorghe Dumitrașcu, Două documente inedite, „Tomis”, Constanța

În arhiva Liceului din Hîrșova am descoperit un mănunchi de interesante documente privind istoricul școlii din localitate. Prezentăm două documente - copii - originalele fiind în arhiva Ministerului Instrucțiuni Publice și în arhivele familiei.
Ne-a îndemnat la acest gest, al publicării lor, pe de o parte respectul pentru înaintașii școlii, apostoli ai satelor și tîrgurilor în care au trăit, iar pe de alta natura deosebită a documnentelor și, de ce nu, parfumul pe care îl degajă, venind din vremuri ce nu mai sînt.

COPIE DE PE CEREREA DEMISIUNII D-LUI DIRECTOR AL ȘCOLII PRIMARE DE BĂIEȚI DIN HÎRȘOVA, JUDEȚUL CONSTANȚA, ȘI REZOLVAȚIUNEA D-LUI MINISTRU AL INSTRUCȚIUNII PUBLICE

Domnule Ministru, 

L a 1 noiembrie 1928 s-au împlinit 40 de ani decînd subsemnatul a intrat pentru prima oară înslujba Ministerului Instrucțiunii Publice și al Cultelor, ca funcționar la serviciul contabilității cum se numea atunci.

După o lună, în urma intervenirii Primului Revizor Școlar al Dobrogei, am fost numit institutor la școala primară urbană de băieți din Hîrșova, jud. Constanța, iar de la 1 octombrie 1892 mi s-a încredințat și direcțiunea școli, prin trecerea la pensie a întemeeitorului școlii românești de stat din acest oraș, la 1 ianuarie 1879, Ioan Cotovu, părintele meu.

Activitatea mea atît didactică cît și cea în afară de școală în acest curs de ani a fost binevoitor apreciată și recompensată prin distincțiuni de către Minister.

A sosit timpul cînd trebuința și dreptul de a mă odihni după o muncă de 40 de ani, adusă învățămîntului în genere și în special celui dobrogean cu mîngîiere că în acest interval am dat societății din numeroșii mei elevi, elemente vrednice, cetățeni harnici și patrioți din care unii ocupă situații sociale remarcabile.

Mai am satisfacția sufletească și împlinirea celor 40 de ani de activitate a mea școlară în serviciul public coincide cu 50 de ani de la revenirea Dobrogei la Patria mamă și că mi s-a rezervat cinstea de colaborator ca membru al Comitetului de organizare a Serbărilor Semicentenarului dobrogean de la Constanța, în ziua de 29 octombrie 1928 și că am putut contribui - în parte - la luminarea trecutului istoric al Dobrogei prin participarea la expoziția retrospectivă a Provinciei Sărbătorite prin muzeul regional al Dobrogei, întemeiat de mine în Hîrșova acum 30 de ani și dezvoltat sub fericite auspicii.

Am onoare, Domnule Ministru, a depune în mîinile Domniei Voastre demisia din postul de institutor-director al școalei primare de băieți din Hîrșova pe ziua de 1 ianaurie 1929, după un serviciu de 40 de ani și 2 luni neîntrerupt și la aceeași școală, spre a-mi regla drepturile la pensie pe ziua demiterii mele din serviciu.

Domnule Ministru, nu voi pregeta - în viitor- a depune toată energia în afară de școală - de a veghea și contribui la propășirea învățămîntului în genere din Dobrogea și în special din Hîrșova, unde am închinat toate forțele tinereții pentru realizarea pe deplin a Culturii Naționale în această parte a țării.

Am onoarea, D-le Ministru, a vă ruga să binevoiți a primi asigurarea celui mai profund respect și devotament ce vă păstrez.

Domniei Sale

Domnului Ministru al Instrucțiunii 

Institutor-director al Școlii primare de băieți din Hîrșova, județul Constanța (Vasile I. Cotovu)

Ministrul Instrucțiunii Publice

Nr. 146739  - 5 Nov. 1928

Registratura Generală

Nr. 1688 - 5 Nov. 1928

Registratura Biroului personalului

3 Novembrie 1928

Cu părere de rău Ministrul primește demisiunea d-lui Cotovu pe ziua de 1 ianuarie 1929 și ține a-i exprima adînca sa mulțumire pentru marile servicii aduse învățămîntului și pentru activitatea extraordinară atît de folositoare culturii românești.

Exemplul său trebuie să servească drept pildă de dascăl care-și face din învățătură un apostolat.

Se aduc aceste mulțumiri în scris.

(Semnat) Dl. Angelescu

În același dosar, între alte documente, unul cu antetul „Direcția școlii primare de băieți din Hîrșova, jud. Constanța, nr. 69 din 1928, luna dec., ziua 19”, există copia unei adrese a lui Vasile I. Cotovu către revizorul școlar al județului Constanța. După ce-i spune motivul scrisorii, autorul „ține a exprima adînca mea recunoștință colegilor mei, prețioșii mei din trecut și celor de astăzi, concetățenilor mei pentru sprijinul moral și material, precum și autorităților școlare care au binevoit de a aproba și bine aprecia toate inițiativele luate într-acest scop”.

După alte cîteva rînduri scrie: „sub imboldul dragostei pentru lumina poporului și ca un semn material acestuia, am de exprimat cîteva propuneri imediate de a se înfăptui, cu toată speranța că ele vor fi aprobate în total”.

Propune ca direcțiunea școlii să fie încredințată fostului său elev și coleg, institutorul Stan I. Frățilă, care a desfășurat și o bună activitate extrașcolară prin conducerea băncii populare „Carsium”. Propune de a i se da ordinul „Coroana României” în grad de cavaler.

Cere pentru colegul săi cu care iese în același an la pensie, învățătorul Sterea Xenofon, fost 20 de ani director al școlii din comuna Saraiu, o recompensă sub forma medaliei „Răsplata muncii pentru învățămînt cls. a I a”.

Aceeași recompensă o cere pentru soția sa, Aspasia Cotovu, care a fost alături de el 30 de ani. Face această propunere gîndindu-se la meritele școlare ale acesteia și activitățile extrașcolare în societățile corale, de Cruce Roșie, în contribuția la ridicarea culturală a orașului.

Cum din această școală ies în același timp 2 învățători la pensie, directorul Cotovu cere să fie aduși foștii elevi ai școlii din Hîrșova, învățătorii Ioan I. Ionescu de la Vadu Oii și Radu Fătu de la Gîrliciu. „Aceste două propuneri fiind bine socotite în interesul școlii am onoarea a vă ruga a le aproba, ca și celelalte propuneri de emulațiune și atenție față de colegii mei”.

Documentele prezentate, integral, prin citate sau parafrazări, deși deosebit de grăitoare au nevoie de cîteva lămuriri. Vasile I. Cotovu este fiul lui Ioan Cotovu (1835-1897), profesor de limbă latină în Ismail, care, stabilindu-se la Hîrșova în 1878, a rămas aici pînă la sfîrșitul vieții. Traducerile sale din Cezar, Ovidiu, Tit Liviu îi aduc premiul Academiei Române și recunoașterea latiniștilor din Statele Unite și Italia.V. Cotovu, dincolo de ceea ce a scris în autobiografie, se caracterizează printr-o dăruire foarte rar întîlnită față de urbea în care și-a trăit viața, înzestrînd-o cu Muzeul Regional al Dobrogei, care, în ciuda vicisitudinilor, a trăit pînă după cel de-al doilea război mondial. În 1906, meritele sale au fost recunoscute print-o medalie jubiliară.

Documentele amintite de noi îl arată ca pe un cetățean al urbei, un om între oameni, conștient că opera pe care a înfăptuit-o, apreciată de toate forurile, îi dă autoritatea morală de a cere forurilor superioare măsuri bine gîndite pentru prosperarea învățămîntului din localitate. Documentele de mai sus sînt de natură a ne face să intuim un profil moral de excepție și poate, nu în ultimul rînd, acesta este mobilul publicării lor.

Pentru că este frumos și tonic să crezi că la sfîrșitul unei vieți de muncă ești apreciat, ți se recunosc meritele și cuvîntul tău are greutate.

Cun alt prilej poate ne vom opri asupra familiei Cotovu din Hîrșova, una din „dinastiile” de învățători și profesori din Dobrogea timp de mai bine de jumătate de veac.