Vera Cordonescu,
Editurile și economia de piață, „Tomis”, Constanța, XXVII, 272, noiembrie 1992, 3-4
Editurile din sectorul public și privat deopotrivă se confruntă, ca orice unitate economică la ora actuală, cu rigorile sau capriciile unei economii de piață, încă haotică, pe cale de a se constitui poticnit. Nu e ușor, se pare, să fii editor în perioada de tranziție, cu atît mai mult cu cît drumul parcurs de carte spre cititor e lung și anevoios, alcătuit din multe etape - editare, tipărire, difuzare - fapt ce necesită o multiplă adaptare, o angrenare diversificată, nu întotdeauna la îndemîna oamenilor de cultură aflați la cîrma editurilor. Pe de altă parte, cartea fiind în primul rînd un produs cultural și abia în al doilea rînd o marfă, editorul are sarcina deloc ușoară de a reuși să scoată cărți vandabile, cu succes la public, dar care să fie în același timp valoroase din punct de vedere cultural sau științific, să împace în același demers obiectivul mercantil cu cel cultural. Obligativitatea adaptării în sistemul economiei de piață, el însuși în etapa de față imperfect și lacunar, aflat în plin proces de prefacere, este dublată de necesitatea adaptării la noul orizont de așteptare a publicului, la dinamica gustului cititorului momentului pe care-l traversăm.
„A fi editor într-o perioadă de tranziție, mărturisește Olga Duțu, directorul editurii Europolis, un risc și o chestiune de datorie culturală compensată, cele mai mari greutăți fiind generate de lipsa de înțelegere din partea celor care ar trebui să realizeze faptul că editurile nu trebuie plasate pe aceeași poziție cu comerțul obișnuit. Greutățile decurg din costurile foarte mari ale hîrtiei, ale manoperei tipografice și difuzării, care fac prohibitive prețurile pentru carte.”
Poziție susținută și de Rodica Pandele, redactor la Editura Fundației Culturale Române, care avansează și unele soluții: „Greutățile sînt cele pe care le întîmpină la ora actuală să zic aproape toate ramurile economiei naționale și în primul rînd lipsa de bani. Pe lîngă lipsa de bani, probabil că nu avem o îndemînare, ca să nu spun altfel, a găsirii piețele propice, în special pentru difuzarea cărții, dar lucrurile sperăm să se îmbunătățească și, prin prospectarea pieții, prin înființarea unui serviciu special de difuzare, printr-un devotament pe care redactorii și ceilalți angajați ai editurii îl au și îl profesează cu onestitate, sperăm totuși să depășim unele greutăți.”
Pe lîngă lipsa de fonduri, conjugată cu prețurile ridicate ale hîrtiei și prestațiilor legate de tipărirea și difuzarea de carte, editorul se izbește de incompletitudinea sau imperfecțiunea cadrului legal în domeniul culturii de absența unor legi și reglementări vitale pentru bunul mers al unei edituri. Susținând necesitatea unui patronat al editurilor, organism care să apere interesele profesionale ale editorilor în raporturile cu Patronatul tipografilor și Patronatul difuzorilor de carte, Paul Marinescu, directorul editurii Cartea Românească, apreciază că un asemenea patronat, în colaborare cu cel al tipografilor și cel al difuzorilor, reprezentînd grupuri profesionale cu interese comune, ar putea propune și susține legi care să îmbunătățească activitatea producției de carte. „La ora actuală nu există un sistem de legi în această activitate, apreciază P. M. Lipsesc legea sponsorizării și a subvențiilor pe titluri, legea dreptului de autor, legea contractelor, nu există reglementări foarte clare cu privire la copy-right, la acordarea unor credite cu dobînzi diferențiate, care să încurajeze producția de carte. Privatizarea e un fel de poveste fără un sistem de legi.” Se poate vorbi așadar vorbi în prezent de un cadrul legal favorabil culturii? Nicidecum. „Cadrul legal actual nu diferă foarte mult de cel vechi și deci nu poate fi apreciat ca foarte favorabil culturii, opinează directorul editurii Europolis, editură cu capital priva care, spre deosebire de cele publice, nu beneficiază de nici un fel de subvenție, trebuind să stea pe propriile picioare, în condiții de egalitate cu societăți comerciale neproductive, avînd drept profil activități cu rentabilitate imediată.
Editorul nu poate exista fără tipograf, după cum o parte deloc neglijabilă a activității tipografice se datorează editurilor. Realizînd poziția dependentă a editorului vizavi de tipografie, ne-am pu sfiresc o întrebare: este relația editor-imprimerie o relație dificilă?
Să dăm cuvîntul reprezentantului unei imprimerii, dl. Mihail Zamfirescu, șef serviciu comercial Arta Grafică S.A., care, pe lîngă imprimerie, și-a înființat nu de mult o editură proprie. „Arta Grafică poate să execute orice lucrări poligrafice, prin aceasta înțelegînd de la material publicitar, pliante, cataloage de prezentare pentru diverse firme din țară sau străinătate, carte, afișe, ba în ultimul timp am executat și foarte multe cărți de vizită pentru că, în sfîrșit, și la noi oamenii au început să înțeleagă că mai întîi pun pe masă cartea de vizită, înainte de a intra în discuții de afaceri.”
Dacă activitatea unei tipografii este extrem de diversă, tipărirea de carte reprezintă, orice s-ar spune, un domeniu important al acestei activități. „Nu facem deosebire între editurile de stat și editurile particulare, relatează M. Z., ne interesează un singur lucru, ca partenerul nostru de afaceri să fie solvabil. De asemenea, un alt aspect care ne interesează este calitatea lucrărilor. La A. G. am avut clienți care au cerut lucrări pe care le-am considerat în afara normelor estetice normale, am considerat că sînt de prost gust, așa că, din acest punct de vedere, am practicat o... <cenzură>”. Și iată punctul de vedere al editorului în persoana d-nei O. D., asupra problemelor pe care le ridică tipărirea unei cărți: „Dificultatea rezultă din costurile mari și dinamice acestora între antecalculul de preț și cel final. Dotarea învechită învechită a tipografiei Poligraf S. A. determină mari deficiențe în realizarea tehnică, cu consecințe în desfacerea cărții. O treime din tirajul „Patrulaterului cenușiu” conține greșeli de tipar, de legătorie, tăiere. Deosebit de dificilă este condiția achitării anticipate integrale a comenzii către tipografie. Deși imprimeria se poate considera prejudiciată, dacă plata se face cu întîrziere, prejudiciul mai mare îl înregistrează editura prin întîrzierea cu care se execută comanda (depășind frecvent un an), cu consecințe în modificarea prețului și apoi în calitatea necorespunzătoare a tipăririi, care nu asigură desfacerea integrală a tirajului.”
Legat de costuri, un amănunt legat de condițiile în care pot apărea lucrări în regia autorului la editura Litera: tirajul acestor lucrări este de 1.000 de exemplare, costul ridicându-se la 150.000-200.000 de lei pentru 48 de file, recuperabil prin vînzare, difuzarea revenind autorilor. Datele ne-au fost furnizate de Nicoleta Ardeleanu, economist la Litera, editură care-și tipărește cărțile la Tipografia de Vest din Oradea, apreciată de multe edituri (Vest, Sophia, Litera) pentru promptitudinea și corectitudinea dovedite. Cît privește tirajul, acesta poate varia, ne informează N. A., „între 40.000 de exemplare, în care s-a tipărit spre exemplu Forsyte Saga, care s-a vîndut cel mai bine, și în jur de 2.000 de exemplare pentru poezie. De exemplu, volumul Ioanei Ieronim s-a tipărit în 2.000 de exemplare, iar cel al Ioanei Mălăncioiu în 1.500 de exemplare.” Dacă tipărirea ridică nu puține probleme, difuzarea cărții reprezintă problema cea mai spinoasă în lanțul blocajului financiar de care se vorbește atît de mult la ora actuală.
„Atît editurile particulare, cît și cele publice, cum sîntem noi, apreciază Dana Diminescu, redactor la Editura de Vest, sînt blocate în această verigă care înseamnă distribuție și desfacere a cărților și retrunare a banilor în conturile editurilor. Acest drum este blocat pentru că în primul rînd nu ni se comandă tiraje, nu avem o verificare exactă a cărților care se vînd, o diagramă a ceea ce merge, a ceea nu merge, pe unde ar merge, ce ar putea să meargă și în același timp, firește, nu sînt depuși banii în conturile noastre. Or tipografii atunci sînt nemulțumiți, ne blochează, nu ne primesc manuscrisele și planează spaima falimentului, pentru că editura noastră are un bilanț pozitiv, deci un profit, prin urmare nu am avea de ce să nu ne continuăm activitatea editorială.”
Din perspectiva editurilor, difuzarea cea mai optimă se realizează direct cu centrele de librării sau librăriile din întreaga țară, atît prin rețeaua de stat, cît și prin cea particulară, evitîndu-se în general Regia Autonomă Arcadia, ideal fiind o regie proprie de difuzare, ceea ce de altfel unele edituri sînt pe cale de a întreprinde prin înființarea de librării proprii. Iată cîteva opinii privind modul în care se realizează în prezent difuzarea și dificultățile care decurg de aici și felul în care s-ar putea organiza ea în viitor.
N. Ardeleanu:
„Difuzarea se face direct cu centrele de librării din țară, cît și prin rețeaua de difuzori particulari, nu prin Arcadia, fosta IDC. Prin conlucrarea directă sînt interesați și difuzorii, care încasează un rabat de 23% față de 20% cît le revine prin Arcadia, care ia 28%. Întîmpinăm însă unele probleme cu încasarea facturilor, fapt ilustrat de bilanțul trimestrului III, cînd ar fi trebuit să fi încasat 10 milioane, dar am încasat numai 3 milioane, ceea ce ne grevează situația de trecere la statutu de societate pe acțiuni. În trimestrul II am fost pe minus cu 5 milioane tocmai ca urmare a neîncasărilor. Dacă am fi încasat cele 10 milioane am fi avut un plus de 5 milioane lei.”
P. Marinescu:
„Te poți apuca să faci pe cont propriu difuzare, dar, într-o rețea cu 41 de noduri singur e sinucidere, pentru că e vorba de mijloace de transport. Șapte-opt oameni asociați, avînd același obiectiv, pot să creeze și baza tehnică necesară, faxul pentru prospectarea de piață, micro-calculatorul pentru gestionarea valorilor materiale, urmărirea retururilor, tehnoredactarea etc. trebuie să existe depozite de carte en gros, trei-patru depozite mari. Nu-i vorba de întoarcerea la un mecanism anchilozat, ci de asociere cu oameni care au aceleași interese, dar reale. Această asociere nu exclude rolul centrelor de librării sau a rețelei particulare. Toți, tipografi, editori, difuzori, ne aflăm în aceeași barcă, prin urmare trebuie să învățăm să înțelegem.”
Pentru a depăși carențele legislative, dificultățile legate de tipărire sau difuzare a cărții, mutațiile suferite în preferențele cititorului, editurile trebuie să-și dovedească capacitatea de adaptare la condițiile economiei de piață. E momentul apariției managerului cultural, „zonă de interes în jurul căreia gravitează totul”, după opinia lui P. M. „Un manager, apreciază directorul editurii Cartea Românească, trebuie să fie dotat nativ, să anticipeze evenimentele, să coreleze, să transforme aparentele dezavantaje în avantaje, să aibă puterea să selecteze informația utilă pentru domeniul în care lucrează, să selecționeze oameni și să simtă unde este locul fiecăruia. Un manager trebuie să fie deopotrivă un bun cunoscător al tehnologiilor de vîrf și să știe cînd să le aplice. Managerul primește semnale din diverse sectoare ale sistemului pe care-l conduce, le corelează și semnalează la rîndul lui ceea ce e optim pentru fiecare zonă de interes. O problem importantă este cea a raportului dintre dorință și putință, fiindcă una e să dorești și alta să pui umărul. Managerul are nevoie de curaj, dar nu de inconștiență. Acești oameni trebuie să aibă și puțin idealism în ei.”
Un mod de adaptare la economia de piață este și strategia planului editorial, care să conțină titluri vandabile, nerenunțînd la a impune nume noi, fapt subliniat de directorul Europolis: „Adaptarea la economia de piață se realizează prin plan editorial echilibrat, care să garanteze supraviețuirea editurii. Un număr oarecare de best-selleruri cu desfacere garantată poate asigura fondurile necesare publicării tinerilor debutanți.”
