„Vinovată de utopie” (ROȘIORU )

 Ion Roșioru, Vinovată de utopie, „Tomis”, Constanța, 2001

„Am vârsta când femeile / nu-și mai declară nopțile / când zilele se codifică / ating colacul salvării / și mușc dintr-o lacrimă biografică / invocându-l tandru pe Dumnezeu, cel ce și-a luat frumusețea înapoi”, declară Ana Ardeleanu în ultima sa plachetă de versuri, Vinovată de utopie (Editura Ex Ponto, Constanța, 2001), fragmentul citat fiind emblematic pentru vârsta sa literară și biologică, al cărei puls îi ia cu o sinceritate dezarmantă, autoarea renunțând la orice cochetărie de femeie în fața oglinzii. Directețea exprimării îi conferă discursului o senzualitate avivată de angoasa pe care o antrenează acutizarea perceperii implacabilității timpului. Poeta se revoltă, când pe față, când mocnit, împotriva falsificării trăirilor, convențiilor, prejudecăților și ipocriziilor de tot felul. Discursul ei e o pledoarie hedonistă întru împlinirea prin dragoste, întru perfecțiunea „ca preț al intrării în taine”, ca și întru exprimarea plenitudinală a limbajului corporal. Glisarea realului în text devine o terapeutică salvatoare și, implicit, o laudă adusă poemului ființă: „iar tu de pe muchia vântului / dirijezi circulația sângelui  / în poemul ce ți-l propun” (Serile ploioase). Predomină în poemele Anei Ardeleanu metafore de tipul: chipul amiezii, literele trupului, mielul inimii, lâna tăcerii, vegetația memoriei, trupul umbrei, șoldurile apelor, degetele vântului, așchia suferinței, patul de nuc al iluziei, serul fericirii personale, cămașa obișnuinței etc, deși parcă e de preferat scriitura captând adieri kinestezice, de tipul blondă răcoare, cu oximoronice ca mierea amarului, ori construcții eliptice preponderent nominale: „sub rădăcini / rostul durerii / trupul umbrei / circulând în trăsuri / (sub privirea de pază) / descântec cu cerb / vânturile / în tuburile naiului” (De primăvară).

Tăcerea, în ipostaza de concept estetic și de opțiune, e presimțită și comentată ca atare: „Și mii de tăceri / făceau avere / în inima mea” (De toamnă)./Ca și oglinzile / urmăresc înserarea / poemul are etajere / ocupate cu vocale / sângele se subțiază / ca liniștea / după vecernie // tăcerea începe cu mine” (Tăcerea începe cu mine).  Tăcerea nu este însă sinonimă cu neantul, cu pustiul, ci doar cu faza germinativă a prinosului de ființă, atâta vreme  cât și „ferigile cresc / în virgină tăcere”. Acest concept face parte din utopia poetică și el e chiar necesar de vreme ce „n-a fost loc în lume de mulțimea cuvintelor” (Scornind). Alteori, tăcerea e o formă de orgoliu mioritic pentru cea care știe că are „forța poeziei”: „ce miez de rai / picătura de liniște / elixirul tăcerii prin arterele Luminii” (Între stele).

Poezia nu e numai în cuvinte, acestea îi fac, cel mult, transparentă nașterea: „Privesc prin fereastră / cuvântului / felul cum poemul / se așează-n faguri” (Rănile). Ca idee de zbor ori evadare din cenușiul cotidian, ca și de neliniște esențială iscată din conștiința înclinării vieții spre crepuscul, poezia e singura rațiune de a fi a poetei, unica șansă de mântuire și rostuire a condiției umane: „doar pasărea mă ține de aripi / pe porțiunea alunecoasă / a noroiului / la poarta cu salcâmi înfloriți / a doua oară” (Totul se plătește). Într-o lume tot mai profană, natura își mai conservă în secret virtuțile ei sacralizatoare. O brumă de ironie vizibilă în substanța multor poeme ușor marinsoresciene ca scenarizare, o salvează pe autoare de sentimentalism și desuetudine (v. Jucăm tenis). Aparenta grandilocvență și exagerare dimensională a lucrurilor și trăirilor cade bine în acest registru altitudinal contracarând ingenios metaforismul ieftin ori definiționalismul albumistic: „sunt din ce în ce mai convinsă / că negrul / e căpitanul gărzii de onoare // face pe victima / cititor în stelele frumuseții / și mă ia la întrebările principale / peste piciorul cel verde / al anotimpului” (Cititor în stelele frumuseții).

Pe această notă se înscriu ultimele poeme ale plachetei Vinovată de utopie, Ana Ardeleanu descoperindu-și o altă fațetă creator-abordativă ce va fertiliza, probabil, următoarele cărți.