Zen Buddhism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
Zen Buddhismul* permite în special adaptarea bazelor experimentale și filozofice pentru o eco-etică: lumea se crede a fi o expresie încântătoare, un artificiu al blândeții și iubirii esenței comune a tuturor lucrurilor. Aceasta este mai degrabă o puternică tradiție, evidentă în poezia și arta Zen, a esteticii naturii. Contemplarea momentului etern, dar atât de trecător al naturii, reprezintă elementele unei naturi estetice față de mediu. Și valoarea estetică a naturii a servit mult timp ca un motiv uman destul de puternic pentru conservarea ei.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, p. 38.

Notă M. T.
* Zen Buddhismul este ramura Buddhismului din China și Japonia, unde a fost adus din India. (www.psychologies.ro - 7 mai 2009)

Bret Easton Ellis / SUA - „American Psycho” / 1991 (BOXALL 2006)

<
American Psycho
Bret Easton Elis

n. 1964 (SUA)
Prima ediție 1991
Primul editor Vintage (New York)
Titlul original American Psycho

American Psycho este, mai ales, o carte urâtă. Se instituie într-o extraordinar de expresivă descriere a violenței obscene, presărată cu recenzii obscene despre muzica lui Phill Collins și Whitney Houston, și cu nesfârșite și repetate descrieri ale modei anilor 1980. Protagonistul romanului, Patrick Bateman, este un psihopat care lucrează pe Wall Street. El prezidează întîlniri de afaceri, merge la restaurante de lux și comite violuri și crime. Romanul nu face diferență între aceste acțiuni. Depravarea, ni se sugerează, este atît de bine inculcată în tapiseria vieții contemporane, încît nu mai este posibil să o depistezi, să distingi unde se oprește capitalismul și  unde începe brutalitatea.
Nu se face nici o încercare de adopta o poziție morală față de Bateman sau față de cultura căreia îi aparține. Dar violența extremă, cuplată cu maniera inflexibilă în care este descrisă, imprimă scrisului o dimensiune eterală, ieșită din comun, prin care romanul se apropie cât de cât de o atitudine etică sau estetică. În timp ce Bateman se străduiește să înțeleagă de ce a fost condamnat la această osândă deosebită, ele este incapabil să-și exprime propria mizerie sau propria stare de confuzie. Drept rezultat, romanul inspiră o dorință de certitudine pe plan etic, de a avea o perspectivă clară asupra unei culturi care a devenit ceva de necitit sau de neconceput. Aceasta este o dorință care relevă un fel de inocență, chiar în mijlocul depravării, și chiar numai și pentru acest motiv American Psycho trebuie să fie citit în continuare. PB
>

SURSA
Peter Boxall (coord.), 1001 de cărți de citit într-o viață, trad. C. Ion & G. Tănase, ed. RAO, 2007,
p. 811.

Postul TV Deutsche Welle în Constanța în 1995-1996 („Tomis” 1996)

<
Într-o perioadă în care cultura este privită condescendent, ca un rău necesar suportabil, ori ignorată ca insignifiantă și neproductivă, postul constănțean de televiziune MTC vine să contrazică această opinie, introducând în programele sale celebrele emisiuni Deutsche Welle, a căror spațiu a tot sporit în 1995, de la 1 ianuarie 1996 devenind accesibile publicului larg prin traducerea lor. Grila de programe a MTC conține atât transmiterea în direct a emisiunilor culturale ale DW (zilnic între orele 14,00-17,00), a jurnalului de la orele 22,00, cât și o jumătate de oră cu înregistrarea tradusă a emisiunii STANDPUNKTE (Politikmagazin), ceea ce îi poate procura telespectatorului nu numai informarea asupra a ceea ce se petrece în spațiul european din punct de vedere cultural și politic, ci și de plăcere estetică. Pentru că DW oferă și o sintaxă a imaginilor realizată cu înalt profesionalism, care le face plăcere, accesibile și educative, recomandabile unei categorii largi de telespectatori.
Amintim câteva din emisiunile culturale DW care au trezit interesul în 1995 și care arată o diversitate ce se adresează tuturor gusturilor: „Vara arhitecturală în Hamburg”, „Festivalul foto din Arles”, „Un colecționar pasionat: Henri Nannen”, „Casa istoriei din Bonn”, „Izizia Mustafa Zadeh: Prințesa Jazz-ului”, „Expoziția din Bonn: Europa, Europa,”etc.
>

SURSA
D. P., DEUTSCHE WELLE LA MTC, „Tomis”, ?.01(?).1996, p.?.

„Vinovată de utopie” (ROȘIORU )

 Ion Roșioru, Vinovată de utopie, „Tomis”, Constanța, 2001

„Am vârsta când femeile / nu-și mai declară nopțile / când zilele se codifică / ating colacul salvării / și mușc dintr-o lacrimă biografică / invocându-l tandru pe Dumnezeu, cel ce și-a luat frumusețea înapoi”, declară Ana Ardeleanu în ultima sa plachetă de versuri, Vinovată de utopie (Editura Ex Ponto, Constanța, 2001), fragmentul citat fiind emblematic pentru vârsta sa literară și biologică, al cărei puls îi ia cu o sinceritate dezarmantă, autoarea renunțând la orice cochetărie de femeie în fața oglinzii. Directețea exprimării îi conferă discursului o senzualitate avivată de angoasa pe care o antrenează acutizarea perceperii implacabilității timpului. Poeta se revoltă, când pe față, când mocnit, împotriva falsificării trăirilor, convențiilor, prejudecăților și ipocriziilor de tot felul. Discursul ei e o pledoarie hedonistă întru împlinirea prin dragoste, întru perfecțiunea „ca preț al intrării în taine”, ca și întru exprimarea plenitudinală a limbajului corporal. Glisarea realului în text devine o terapeutică salvatoare și, implicit, o laudă adusă poemului ființă: „iar tu de pe muchia vântului / dirijezi circulația sângelui  / în poemul ce ți-l propun” (Serile ploioase). Predomină în poemele Anei Ardeleanu metafore de tipul: chipul amiezii, literele trupului, mielul inimii, lâna tăcerii, vegetația memoriei, trupul umbrei, șoldurile apelor, degetele vântului, așchia suferinței, patul de nuc al iluziei, serul fericirii personale, cămașa obișnuinței etc, deși parcă e de preferat scriitura captând adieri kinestezice, de tipul blondă răcoare, cu oximoronice ca mierea amarului, ori construcții eliptice preponderent nominale: „sub rădăcini / rostul durerii / trupul umbrei / circulând în trăsuri / (sub privirea de pază) / descântec cu cerb / vânturile / în tuburile naiului” (De primăvară).

Tăcerea, în ipostaza de concept estetic și de opțiune, e presimțită și comentată ca atare: „Și mii de tăceri / făceau avere / în inima mea” (De toamnă)./Ca și oglinzile / urmăresc înserarea / poemul are etajere / ocupate cu vocale / sângele se subțiază / ca liniștea / după vecernie // tăcerea începe cu mine” (Tăcerea începe cu mine).  Tăcerea nu este însă sinonimă cu neantul, cu pustiul, ci doar cu faza germinativă a prinosului de ființă, atâta vreme  cât și „ferigile cresc / în virgină tăcere”. Acest concept face parte din utopia poetică și el e chiar necesar de vreme ce „n-a fost loc în lume de mulțimea cuvintelor” (Scornind). Alteori, tăcerea e o formă de orgoliu mioritic pentru cea care știe că are „forța poeziei”: „ce miez de rai / picătura de liniște / elixirul tăcerii prin arterele Luminii” (Între stele).

Poezia nu e numai în cuvinte, acestea îi fac, cel mult, transparentă nașterea: „Privesc prin fereastră / cuvântului / felul cum poemul / se așează-n faguri” (Rănile). Ca idee de zbor ori evadare din cenușiul cotidian, ca și de neliniște esențială iscată din conștiința înclinării vieții spre crepuscul, poezia e singura rațiune de a fi a poetei, unica șansă de mântuire și rostuire a condiției umane: „doar pasărea mă ține de aripi / pe porțiunea alunecoasă / a noroiului / la poarta cu salcâmi înfloriți / a doua oară” (Totul se plătește). Într-o lume tot mai profană, natura își mai conservă în secret virtuțile ei sacralizatoare. O brumă de ironie vizibilă în substanța multor poeme ușor marinsoresciene ca scenarizare, o salvează pe autoare de sentimentalism și desuetudine (v. Jucăm tenis). Aparenta grandilocvență și exagerare dimensională a lucrurilor și trăirilor cade bine în acest registru altitudinal contracarând ingenios metaforismul ieftin ori definiționalismul albumistic: „sunt din ce în ce mai convinsă / că negrul / e căpitanul gărzii de onoare // face pe victima / cititor în stelele frumuseții / și mă ia la întrebările principale / peste piciorul cel verde / al anotimpului” (Cititor în stelele frumuseții).

Pe această notă se înscriu ultimele poeme ale plachetei Vinovată de utopie, Ana Ardeleanu descoperindu-și o altă fațetă creator-abordativă ce va fertiliza, probabil, următoarele cărți.

„Ignorarea sistematică și premeditată a culturii” (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Ignorarea sistematică și premeditată a culturii, „Tomis”, Constanța, decembrie 2001

Pentru a deveni un moment de autentică revelație intelectuală, sufletească și estetică, actul de cultură trebuie făcut temeinic și nu lăsat la îndemâna oricui. Ocazionalul, precaritatea, improvizația, amatorismul, lipsa de vocație se abat, încă, asemenea unor boli molipsitoare asupra lui. Iar aceste ... sunt cu asupra de măsură când un asemenea demers se întâmplă în provincie. Multe dintre proiectele, temele și programele realizate în spațiul amintit suferă de „inflație”, sunt lipsite de amplitudine, de miză.

Aruncând o privire în „ograda” noastră euxină, suntem obligați să recunoaștem că nici ea nu face excepție de la regulă. Cu toată țâfna cosmopolită pe care și-o revendica, în momentul de față, în Constanța - al doilea mare oraș al țării, principalul ei port la mare, cu deschidere universală, zonă industrială cu serios potențial economic și financiar, capitala estivală, centru universitar - ignorarea culturii și a instituțiilor care o profesează, este sistematică și premeditată. Puterea locală nu-i consideră pe oamenii din aceste domenii  parteneri de dialog. Accesul lor în organismele județene și locale este limitat. Iar dacă au șansa să se strecoare acolo unul sau doi, împinși în față de interesele și anafoarele tulburi ale eșichierului politic, cei în cauză, de regulă, nu provin dintre vârfuri, ci din spatele plutonului, competența și prestația lor fiind, deseori, îndoielnice.

Cu excepția câtorva oameni e bine din comisiile pentru cultură, învățământ și culte, aleșii noștri sunt robii unei mentalități incompatibile cu gândirea acestui început de secol și de mileniu, într-o țară care face disperate eforturi să intre în rândul statelor civilizate. Chiar dacă nu o spun direct, ei lasă să se înțeleagă, o vădită lipsă de responsabilitate, că în cultură se poate construi, evolua și trăi, cu bugete derizorii, altele sunt prioritățile pentru că trebuie alocate miliarde, că de ea nu e nevoie, pentru că nu produce, în schimb mănânc banii contribuabililor degeaba. Nimic mai grav, nimic mai dezarmant, decât o astfel de optică.

Supusă continuu unei asemenea prese demolatoare, lipsită de mijloacele de existență necesare, contaminată de confuzie, de ambiții deșarte, anacronism, fanfaronadă, de pitoresc al nivel de kitsch, căzută într-un locaș meschin, infatuat, în închistare  și opacitate, fandoseală vulgară, snobism grețos, lipsit de valori puternice, îndrăznețe, capabile să producă mutații fundamentale în imaginea și substanța ei (cele care există, puține la număr, șicanate, hulite, contestate și alungate, condamnată la uitare, asaltată de conservatorismul pervers al mediocrității, nelăsată și neajutată să se dezvolte normal, să se sedimenteze în straturi rezistente , să creeze tradiție, emulație, identitate incontestabilă pentru siguranța în istoria acestui spațiu și a generațiilor ce vor veni, punând în primejdie însăți existența acestui țărm, veche vatră de civilizație și de sinteză românească.

Numai respectând tradiția, moștenirea lăsată de înaintași în domeniu, evitând ce ține de efemer, de regionalismul ...promovând specificitatea locului, investind teamă, energie, pasiune și... bani, manifestările din sfera culturii o pot apuca pe linia de bătaie lungă, a reușitei, pot căpăta deschis înălțime și anvergură națională.

Periodicul „Panait Cerna” din Tulcea (MOTOC 200?)

 Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, 200:

În periodicul cultural „Panait Cerna” editat de revista „Steaua Dobrogei” din Tulcea, bogat în documente (unele inedite) dedicate vieții și operei poetului dobrogean, citesc și un text publicat parcă anume să fie un model pentru felul cum nu trebuie scris un eseu. De mult n-am mai citit propoziții atât de aiuritoare: „Cerna trăiește la nivelul microscopic al simbolului atenuat. Simbolul omului poet care se dovedește a fi teoretician al filosofiei, sub trupul unei estetici de creație”. Cum o fi  să trăiești la nivel microscopic un simbol, fie el și atenuat, al omului poet, teoretician al filosofiei? Și ce înseamnă a trăi sub trupul unei estetici de creație? Așa-zisul eseu despre Panait Cerna al Alinei Sandra este literalmente ticsit de astfel de propoziții și sintagme fără sens, frizând ridicolul: „Să nu lăsăm să se altereze nici solul rustic care alăptează originile poetului umbrit de Dunăre”. (Cum poate solul, fie el și rustic, să alăpteze niște origini? Sau cum poate fi poetul umbrit de Dunăre?) Nu poți să nu râzi când afli că „după ce îl citești pe Cerna simți”. Ce anume simți, rămâne un mister. Dar cărțile poetului (când sunt citite?) „devin materii suspendate în care cuvântul prinde o amploare magică de autoritate fără rezerve la nivelul frazelor, accidentându-se uneori în sintagme poetice. Spontaneitatea surprinde cuvintele lungi, în lire sterline...” Ce-ar fi însemnat dacă le surprindea... în dolari americani?

Dar să mă opresc doar la aceste câteva citate din primele fraze ale unui „eseu”, care se întinde agresiv pe nouă coloane, ocupând cinci din cele 48 de pagini ale buletinului cultural „Panait Cerna”... Asta pentru a nu fi suspectat că sunt sadic, pierzându-mi cititorii.

Estetica (IORGULESCU & PUNGĂ & STROIA 1998)

Adrian Iorgulescu & Doina Pungă & Gheorghe Stroia, Estetica. Manual pentru clasa XII a liceelor de artă, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, 179 p. 

1.Știința esteticii
3 Obiectul esteticii
8 Metodologia esteticii
12 Estetica și alte științe

2.Structuri estetice
17 Esteticul
24 Valoarea estetică
28 Atitudinea estetică
34 Gustul și idealul estetic

3. Categoriile estetice
40 Specificul categoriilor estetice
44 Frumosul
51 Sublimul
57 Tragicul
61 Comicul
67 Categorii estetice secundare

4. Conceptul de artă
71 Specificul și funcțiile artei
80 Originea și evoluția artei
88 Universal și național în artă
97 Arta și civilizația contemporană

5.Opera de artă
105 Imaginea artistică
111 Conținut și formă în artă
124 Sinteze teoretice ale artelor

6.Creația și personalitatea artistică
135 Procesul creator
140 Fazele procesului de creație
145 Personalitatea artistică 

7.Estetica receptării
152 Receptarea operei de artă
157 Comunicarea artistică
163 Aprecierea operei de artă
170 Cultura și educația estetică

 

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

„Riscul în cultură” (BREBAN 1997)

 Nicolae Breban, Riscul în cultură, Polirom/Plural, București, 1997, 300 p.

5 Cuvânt înainte

9 Riscul în cultură

17 Necesitatea opoziției

27 Provocarea estetică

51 Din nou despre riscul în cultură

56 Caragiale contra lui Mitică

69 Mediocritatea ca boală

100 O cultură uitată

108 Stafiile și farmecul exilului

155 Exilul intern

163 Exilul (luptele intestine)

178 Resentimentul

209 Fețele autorității

217 Autoritatea maestrului
217 Utopia praxisului
219 Iisus - primul personaj modern

235 Forța exemplului 
 245 Instituțiile
249 Un autor modern: Friedrich Nietzsche
257 Necesitatea opoziției
265 Das eine Europa 
270 Cazul Lucian Blaga

283 Addenda: Discurs la ținut la redacția revistei „Orizont”, în decembrie 1996. 

Cartea IV: Fantasmele sfârșitului de mileniu, poate la fel de terifiante precum ale celui anterior își fac simțită prezența pentru cel care, având drept mod de a fi cultura, meditează asupra semnificațiilor acestora. Valoarea - categorie esențială în orizontul culturii și al creației - nu se supune doar criteriilor utilității și plăcerii, ci stă mai degrabă sub semnul riscului, cu toate ipostazele pe care le poartă cu sine: ratare, boală, ridicol, îndoială, singurătate, suferință, destin. Toate acestea rămân a fi mărci ale autenticității și, de ce nu, ale unui nou umanism.

„Să spunem da vieții, să ne reîntoarcem la valorile prezentului, aici și acum, obosiți de atâtea utopii ce săvârșesc violențe inimaginabile în numele unei vieți de dincolo de moarte sau de dincolo de prezent. Să redescoperim bucuria de a trăi, să redăm individului întreaga sa valoare, scoțându-l din turma aceea indistinctă, din massă, conceput demagogic și comod instrument în mâna oricărui profitor social, a oricărui tiran.” (Nicolae Breban)    

Dialogul generațiilor literare postcomuniste („TOMIS” 1996)

 C. O., Dialogul între generații, „Tomis”, Constanța, XXXI, 3(316), nov. 1996, p. 1, 3

Un semn sigur că o cultură este vie în actualitate, este cel al dialogului între generații, indiferent de aspectele pe care le îmbracă acestea. Sunt anemice la noi polemicile, confruntările de idei, iar asupra cauzelor ce țin de climatul pre sau post-totalitar nu e de insistat... Mi se pare însă evident că o dispută, dacă nu în planul culturii, cel puțin în cel al literaturii, nu va fi aprobată de scriitori bine așezați în lojele lor literare. Tinerii scriitori sunt obligați să fie „agresivi” și atunci confrații lor mai vârstnici vor fi nevoiți să răspundă la provocare. Desigur, când mă gândesc la agresivitate, nu mă gândesc la a-i invita pe vechii scriitori să părăsească scena pentru a lăsa loc liber în edituri celor tineri. O confruntare în plan literar nădăjduiesc că nu poate trece dincolo de opoziția pe care o stabilește divergența de idei, de idealuri, de sensibilitate - adică antagonismul dintre subiectivități. Fiecare generație, sunt convins, dorește să-și impună propria sensibilitate. Și cum mai multe generații trăiesc alături, polarizarea sensibilității este inevitabilă... Pot fi luate în considerare două ipoteze privind sărăcia discuțiilor provocate de idealuri antietice sau doar deosebite: anemia sensibilității tinerilor, dar aș prefera ca a doua variantă să fie cauza reală: apatia vechilor scriitori. Pe o cale ocolită însă, ambele ipoteze par a fi valabile. Nu pot da decât un singur exemplu de excepție: disputa dintre Corin Braga și Dumitru Țepeneag, provocată de tânăr, care însă nu a găsit resurse (sau drăcească dorință) de a continua, după răspunsul prompt al „oniricului” de la Paris.

„Revizuirea valorilor” sau „reașezarea valorilor” sunt sintagmele sfrijite care arată lipsa dinamismului în planul ideilor culturale - ceea ce, privind literatura, demonstrează o slăbiciune a sensibilității sau extenuarea dorinței uneia sau alteia dintre generații de a se impune. „Reașezarea valorilor” nu poate veni în mod direct de la judecata critică, deoarece aceasta este imparțială utopic vorbind. Altfel, ca tot ce ține de oameni, și judecata critică este tranzitorie și imanentă. Scara valorilor ține de un anumit moment al istoriei literare, pentru că treptele ei sunt susținute uneori nu doar de valoarea estetică a unei opere, ci și de circumstanțele valorizări ei culturale, ori, cum s-a întâmplat, doborâte de suflul unei ideologii factioase. O așezare a valorilor, strict temporară pentru contemporaneitate, nu e posibilă decât atunci când efervescența creatoare și curajul de a afirma idei și sensibilitate, duce la cristalizarea unui Centru, a unei Idei, a unui ideal (cultural, estetic, artistic)  de pe poziția căruia să fie văzute prezentul, valoarea. Trăim în contingent și lipsa unui miez ideatic taie respirația, dispersează energiile. Recuperarea ideilor și a sensibilității interbelice, a valorilor expresiei literare românești a exilului, ori a ideilor europene din ultimul veac nu sunt de ajuns. În jurul a ce se organizează ele, ca să ofere forță creativității și originalitate?... Dacă pare că acest mod de a pune problema înseamnă a așeza carul înaintea boilor, e doar pentru că ne aflăm într-un cerc vicios (desigur aparent și vom vedea de ce). Creativitatea duce la acumularea forței creativității. Când creativitatea lipsește, nici asimilarea culturii nu se face profund și corect,și nici creativitatea nu sporește. A „așeza” negând sau afirmând o ierarhie, nu se poate decât în numele unei credințe, a unei alte axiologii. Comunismul a avut  drept principiu „aplanarea conflictelor”. Pentru că orice divergență sau confruntare este o întâlnire, un. Un dialog al oamenilor din aceeași generație, sau a generațiilor între ele. O întâlnire care face să scapere idei, sensibilitate și creativitate.

Cum am spus, provocare nu poate aparține decât tinerilor. Dar pentru cristalizarea unui „Centru de idei” în cultură, e nevoie ca acel centru să existe deja ca interioritate. Disputa-dialog este cea care-i poate da o formă, o „structură” în contingent... Și astfel viciosul cerc e tăiat.

Ar mai fi în final, de extras o morală, pentru că eseul nu a fost conceput ca o stare de spirit. Cred însă că „morala” nu poate aparține decât fiecărui actor al scenei literare în parte - conform propriei lui subiectivități.

„Construcția ideilor literare” (MARINO)

 Adrian Marino, Construcția ideilor literare, „Tomis”, Constanța, 199?

(...) întrebărilor colective pe care le ridică critica și literatura românească actuală, scrutate cu luciditate și simț al realităților. Încercăm să gândim pentru noi și totodată, în mod împlinit, în numele culturii actuale, al cărui „destin critic” ni-l asumăm. Trecute prin noi, prin modul nostru de receptare și formulare, toate preocupările de acest tip suferă un coeficient inevitabil, nu mai puțin important, de subiectivizare și personalizare. Dar fundalul obiectiv rămâne o mare, permanentă și invincibilă realitate. Cine ignoră acest element construiește, vorba vine, în aer.

Nu stă în intenția noastră de a face în nici un fel, în acest cadru, „procesul” culturii și literaturii actuale (unde unele fenomene de modă, mimetism, superficialitate, „forme fără fond”, de neadecvare la realitățile sociale, morale și intelectuale imediate nu lipsesc) și nici măcar al criticii literare în totalitate. Ceea ce ne preocupă este o problemă precisă, de importanță centrală, și anume: substratul și conținutul de idei estetice al criticii literare, a cărei calitate, evoluție și disciplină sunt adesea, în mod evident, nesatisfăcătoare, cel puțin sub trei aspecte - după noi - esențiale: claritatea, soliditatea și explorarea sistematică.

Dintr-o serie de cauze în a căror analiză deocamdată nu intrăm, peste un fond de idei tradiționale, clasice și mai ales dogmatice, s-au suprapus, îndeosebi în ultimul deceniu, o avalanșă de lecturi foarte moderne, inevitabil neasimilate, nefiltrate, nesedimentate organic. Rezultatul? O mare interferență, concurență și confuzie de idei, o „coexistență” stranie de concepte învechite și de avangardă, de teorii plat „realiste” și „abstracționiste”, de pozitivism și structuralism, de neoimpresionism și estetică „informațională” etc. Peste G. Călinescu se suprapune B. Croce, peste amândoi Wellek și Warren, peste toți Abraham Moles și Mikel Dufrenne și așa mai departe. Totul recuperat „avid”, frenetic, peste noapte și foarte la întâmplare, după hazardul lecturilor de moment, călătoriilor în străinătate, planul de traduceri al unor edituri. A introduce în acest (la unii) cum vrem să-i spunem: mozaic, magazin de actualități, sau potpuriu estetico-ideologic un spirit de oarecare ordine și de asimilare critică, în mod sistematic, în perspectiva unor concepte cât mai limpezi și a unei metode unitare, iată un efort care merită încercat și dus, pe cât posibil, până la capăt.

Din aceleași motive, ceea  ce bântuie - uneori până la saturație - este o anume precipitare, superficialitate, aproximație, divagație și mai ales pseudoeseismul, cultivat de unii cu mari aere de distincție intelectuală, în realitate inconsistent, nebulos și improvizat. Într-o oarecare sferă a jurnalisticii literare, imprecizia conceptelor este bătătoare la ochi, verbalismul și inconsecvența - izbitoare. Pentru unii - verbi gratia - „eseiști” de duzină a avea și a cultiva idei limpezi (ceea ce nu vrea să spună și dogmatice), profesate metodic (ceea ce nu vrea să spună pedanterie sau spirit didactic), pe un fond de lecturi bine selecționate (ceea ce nu vrea să spună erudiție livrescă), în cadrul unui „discurs” sistematic (ceea ce nu vrea spună dogmatism și rigiditate) înseamnă o mare... eroare. Când - dimpotrivă - tocmai neseriozitatea și neadâncirea problemelor, lipsa studiului sistematic, a orientării și documentării teoretice și istorice reprezintă adevărata insuficiență, împotriva căreia o reacțiune (nu obligatoriu deschis polemică) devine necesară.

Lipsește, în sfârșit, ca o consecință inevitabilă, și preocuparea (...) valoarea și funcția sa specifică. Dar și investigația metodică, în adâncime, într-o perspectivă de sinteză și de totalizarea are valoarea sa indiscutabilă. Fragmentarismului excesiv urmează deci să i se opună ori de câte ori este cazul - pentru restabilirea echilibrului - viziunea integratoare, globală: specializării înguste sau „decupate” - orizontul larg, „universalist” și „enciclopedic”. Într-o cultură unde excesul sistematic n-a însemnat niciodată o primejdie, tocmai ideea de „sistem”, „construcție de idei”, „metodă” are, în mod ironic, paradoxal, în unele medii publicistice minore, o presă proastă. Cauza este evidentă: depreciezi, minimalizezi doar ceea ce umilește, îți este refuzat, știi că nu vei realiza niciodată. Complexul de superioritate antisistematic acoperă, în realitate, frustrația, complexul de inferioritate, un stadiu inferior al dezvoltării intelectuale.

Această situație, care nu trebuie exagerată, dar în nici un caz ignorată sau bagatelizată, se reflectă în modul cel mai direct în starea vocabularului critic, a terminologiei literare: destul de aproximativă, empirică, diletantă și, mai ales, la unii, foarte confuză. În legătură cu această problemă a apărut până și o pseudo-teorie ad-hoc: a scepticismului total, a relativismului absolut. Iată o opinie foarte curentă, care are toate notele anonimatului, de unde și caracterul ei reprezentativ: „Critica literară e un domeniu în care „formele” - în sensul speciilor literare - sunt relativ puține la număr, iar preocuparea de a le defini și cunoaște, să spunem așa, un indiferentism definitiv consacrat (?! n. n.). Ce folos cp diverse dicționare propun definiții docte în materie, de vreme ce cutărui „material” i se poate spune tot atât de bine articol, eseu, foileton critic etc”? O mai elocventă și superbă indiferență pentru rigoare, fie și minimală, a conceptelor, un dispreț mai neacoperit pentru un întreg efort istoric, analitic și teoretic, de mari proporții - de la Bayle la Voltaire, de la Chambers la Enciclopedia franceză și la numeroase reluări actuale - ar fi greu de citat. Cu câțiva ani în urmă, o revistă (amintim toate acestea doar cu titlu de document) își punea aceeași întrebare, în termeni dea- dreptul insultători: Cui prodest? Cui folosesc astfel de preocupări? „Și asta tocmai acum - savuroasă autoironie involuntară, n. n. - când istoria, teoria critica literară fac substanțiale eforturi de autodepășire”!

Noi refuzăm acest refuz terminologic și susținem (în baza argumentelor aduse și ale altora care vor urma) că necesitatea clarificării literare este imperioasă, că momentul actual de construcție și consolidare pe fundamente solide cere și o astfel de critică și că noțiunile abuzive, aproximative și haotice impun filtrarea și demistificarea sistematică. Se uzează și se abuzează prea mult de o serie întreagă de cuvinte devenite goale: avangardă, experiment, eseu, modern și altele de asemenea calibru. Rezultatele rectificării pot sta uneori sub semnul incertitudinii și al efemerității tuturor eforturilor omenești. Ele au, chiar în această tristă eventualitate, semnificația lor intrinsecă. Dar că o mică „poliție” a ideilor literare reprezintă o instituție utilă și deci binevenită, iată (nu numai pentru noi!) un adevăr indiscutabil.

„Genul scurt” (ȘTEFĂNESCU 1990)

 Alex. Ștefănescu, Genul scurt, „Tomis”, Constanța, februarie 1990?

Ne asociem opiniei lui Leon Baconsky din articolul Pledoarie pentru proza scurtă („Steaua”, nr. 2, serie nouă). Într-adevăr, se constată în momentul de față o inexplicabilă neglijare a schiței, povestirii, nuvelei în favoarea romanului. Critica încurajează această disproporție prin considerarea genului scurt ca o simplă etapă în drumul spre construcții mai ample. Caragiale, Maupassant, Cehov, Gorki, Twain vin în sprijinul pledoariei lui L. Baconsky. Dar argumentarea poate fi făcută nu numai pe baza unor exemple din istoria genului. Proza scurtă prezintă, teoretic vorbind, avantaje pe care romanul nu le va oferi niciodată. În cadrul ei se pot izola detalii care a căror semnificație s-ar estompa în roman. Romanul trăiește prin cuprindere, iar genul scurt prin punerea în prim-plan. Situația este similară în plastică. Fresca nu poate fi definită printr-o sumă eterogenă de portrete, de atitudini, ci ca un complex de relații ale acestora. la rândul său, portretul nu este o porțiune de frescă, ci o categorie estetică diferită, în care semnificația aparține detaliului. Nu este vorba, deci, de a privi cu îngăduință genul scurt, ci de a recunoaște că acesta își aduce partea sa în echilibrul genurilor literare. În acest sens, putem relua considerația lui Al. Philippide cu care L. B. își încheie interesantul articol: „a judeca importanța operei literare după numărul de pagini este o absurditate ridiculă”.

„Scriitorul sau persoana autorului” (ȘTEFĂNESCU )

 Em. Ștefănescu, Pretexte. Scriitorul sau persoana autorului, „Tomis”, Constanța

Deși concepțiile cu privire la scriitori și la arta literară s-au modificat necontenit și chiar s-au schimbat profund în câteva rânduri, scriitorul a continuat să fie considerat în postura sa reală, concretă, biopsihică și istorică. pentru cei mai mulți cititori el este un om „în carne și oase”. O bună parte a istoriei și criticii literare - și nu cea mai neînsemnată - se străduiește încă să reconstituie condițiile vieții reale și caracteristicile vieții biologice și spirituale ale autorilor literari, cu credința că astfel se ajunge mai ușor și mai eficient la cunoașterea operelor lor.

În istoria esteticii și a ideilor literare, pot fi descoperite, totuși, unele cazuri când caracterul indecompozabil al unității dintre „scriitor” și „om” a provocat îndoieli. Pot fi semnalate teorii mai vechi și mai noi privitoare la artist în genere și la geneza operei de artă, care pun sub semnul întrebării identificarea totală a artistului cu persoana sa fizică.

Una dintre ele este cea a „inspirației” și a rolului pe care-l joacă ea în procesul elaborării operei de artă. Această teorie a fost expusă pentru întâia oară, în termeni logico-mitologici, de Platon în celebrul său dialog Ion. Din cele spuse de Platon reiese că o operă de artă nu se creează prin „meșteșug”, oricât de bine ar stăpâni autorul tehnica alcătuirii ei; opera de artă este provocată de o „virtute divină” asemănătoare efectului pietrei de Magnezia, adică magnetismului, muze. Ea se manifestă printr-o stare de delir similară celei în care cad corybanții când dansează în cinstea zeiței Cibele sau bachantele când sunt cuprinse de frenezia dionisiacă.

Platon separa „poetul”, a cărui esență o socotea ideală, de „om”. În procesul elaborării operei de artă el corela trei factori: zeul, adevăratul creator al operelor, poetul, ce transportă „cântecele” zeului în lumea profană, și omul, prin gura căruia cântecele erau date muritorilor. Acesta din urmă - omul - reprezenta un factor strict mediator, o condiție indispensabilă prin care logosul să poată fi tradus în limbaj uman, fără primejdie pentru  existența omenească.

Desigur,  estetica modernă nu mai acordă credit teoriei platoniciene a inspirației, în special de când, datorită mai cu seamă progreselor făcute de psihanaliză, mecanismele psihologice ale creației artistice au putut fi investigate mai profund, dar ideea că artistul ca om nu poartă răspunderea totală a creației sale s-a menținut, în forme voalate, la unii esteticieni și teoreticieni ai artei, iar, odată cu aceasta, și presentimentul că artistul și omul în care el se întruchipează nu coincid perfect, prin urmare trebuie disociați.

Deseori artiștii înșiși, cei obișnuiți să reflecteze asupra propriei condiții și a artei lor, au fost mai conștienți decât teoreticienii de antinomia dramatică în care se aflau implicați prin firea lucrurilor, iar unii dintre ei au simțit în mod violent  nevoia de a se disocia ca artiști de persoana lor umană. Cazul cel mai cunoscut și mai edificator este cel al lui Flaubert, dar și la noi Eminescu distingea, pe linia  romantismului, între persoana umană, căreia îi sunt hărăzite „toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mână de pământ” și spiritul artistului, a cărui „lumină” se revarsă asupra oamenilor.

În estetica secolului XX, ideea că „omul” și „artistul” sunt două realități distincte, chiar dacă pe plan empiric se între pătrund și se confundă, mijește pe neașteptate din teoriile cel mai noi despre artă. Ea poate fi descoperită, printre altele, în cartea lui G. Picon, L ecrivain et son ombre, în considerațiile privind sinceritatea scriitorilor. Nici Montaigne, nici cardinalul de Retz, nici Rousseau, nici Chautebriand, nici Stendhal și nici Gide, susține esteticianul francez, n-au fost în realitate, ca oameni, așa cum apar în memoriile și confidențele lor: „o forță misterioasă le-a deviat mâna”. Forța aceasta misterioasă este a operei care, avându-și propria sa structură și fiind o „realitate nouă”  se impune artistului ca un obiect pe care el trebuie doar să-l desfacă din neguri și să-l dezvăluie. De aceea scriitorul nu-și poate realiza intenția de a se exprima pe sine ca om, dea-și transmite gândirea, idealul, gustul; opera ascultă de legile ei interne, fiind un obiect „ce se dezvăluie făcându-se”. Dar făcându-l totodată și pe scriitor, adică acea imagine umană refractată, deviată, modificată, ce nu coincide cu cea a persoanei autorului. Care din cei doi trebuie socotit atunci cu adevărat „scriitorul”? Spre care trebuie să se îndrepte prețuirea, admirația și lauda noastră - ca și critica sau chiar dezaprobarea? 

„Vasile Donose: Sinteze estetice” (STORIN 1988)

 Aurel Storin, Vasile Donose: Sinteze estetice, „Tomis”, Constanța, 1988

Să scrii o carte pe care s-o intitulezi „Sinteze estetice” mi se pare, înainte de toate, un gest temerar. Lumea contemporană, atât de preocupată de destinul său, de atâtea răspunsuri care pot fi date unei întrebări formate dintr-un singur cuvânt, „încotro?”, a cam pierdut gustul pentru sinteză. Lumea de astăzi se specializează. Fenomenele, activitățile, planurile, prețuirile, produsele, cărțile, spectacolele, războaiele și chiar bolile - toate sunt supuse astăzi analizei. Secolul XX nu s-a prea dovedit dispus pentru sinteze.

Din fericire însă, autorul care a cutezat aceste „Sinteze estetice” - compozitorul și muzicologul Vasile Donose - și-a intitulat astfel lucrarea în spiritul definiției conform căreia o sinteză este „o lucrare care abordează datele esențiale ale unei probleme sau ale unei discipline” (DEX, Editura Academiei, 1975, p. 866). Astfel că „sintezele” lui V. D. sunt orgolioase, dar nu trufașe. Ele sunt premise, dar nu concluzii. Ele răspund unor întrebări punând alte întrebări. Ele nu pun punct, cu puncte, puncte... Autorul propune cititorului un mod de abordare a unor probleme esențiale ale muzicii care este evident al său, dar el nu spune nicăieri că acesta este singurul posibil. Cartea nu pare polemică, dar, într-un fel, ea este. V. D. parcă ar polemiza continuu cu spiritul pornit spre aventură al condeiului său. El se temperează permanent, impunându-și o linie sobră, cât mai ferită de metafore și înflorituri stilistice, atât a raționamentului estetic, cât și a scriiturii propriu-zise. Demnitatea sa intelectuală, claritatea și sobrietatea modului său de a gândi și a se comporta, se reflectă deplin în modul de a scrie. pe unii, stilul îi trădează. Pe V. D. îl apără. El este un degustător al ideii, al asocierii - niciodată bizară sau forțată - al cuvântului exact. El nu scrie ca un literat, ci ca un om de știință: nu forța imaginii îl interesează, ci claritatea și, uneori, tensiunea argumentării.

Sigur că, în zilele noastre, o carte de estetică nu mai poate conține referiri exclusiv estetice. Disciplinele nu mai sunt disciplinate ca altădată, când se încolonau una lângă alta la apel. Există o stare de întrepătrundere, de condiționare, de „fâșie arată”, pe care disciplinele vecine o trec într-o direcție și cealaltă fără formalități de graniță. Ba chiar, uneori, discipline foarte îndepărtate își fac un fel de „vizită la rude” și abia atunci îți dai seama cât de mult a evoluat estetica în ultimele decenii. Estetica de astăzi cere de la cei care o produc un orizont de cultură care, ca orice orizont, se îndepărtează pe măsură ce te apropii de el. Esteticianul fără cunoștințe solide în mai multe domenii nu mai poate face față esteticii contemporane.

Aș îndrăzni să scriu aici că „Sinteze estetice” nu este o carte de strictă specialitate. Sigur că referirile sale în domeniul fără sfârșit al muzicii sunt preponderente. Dar cartea poate fi citită cu un deosebit interes și pentru deschiderea sa generală de cultură, pentru punțile pe care le aruncă spre cetățile celorlalte arte, mai ales spre arta cuvântului. Un capitol întreg, al cincilea, dedicat evoluției limbajului muzical și care mi se pare a fi cel mai bun din carte, aduce un bogat și înmiresmat buchet de argumente, ale autorului și ale altora, privind întrepătrunderea celor două arte, modul lor, uneori inseparabil, de a coexista.

Sigur, ne este reamintită și aserțiunea lui Wagner că „muzica începe acolo unde sfârșește puterea cuvântului”. 

Dar unde sfârșește oare puterea cuvântului?  Și cine ne-ar putea comunica și în ce mod locul exact locul exact în care începe muzica? Poate că fiecare mare compozitor ne transmite, în felul său și prin chiar conținutul operei sale, această comunicare. Și noi îi ascultăm pe toți, cu urechea mereu atentă la muzica cuvântului, cât și la cuvântul muzicii. Și iar ne întoarcem cu gândul la Wagner și pentru că el nu se putea să nu știe unde începe muzica, îl credem pe puterea cuvântului...

Aceste note nu sunt decât o invitație: vă invită să citiți cartea lui V. D. și veți observa, desigur - printre atâtea altele - cât de bine și cu câtă demnitate și credință artistică pot cuvintele acestei cărți să slujească muzica.

Interviu cu Ion Lăncrănjan (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

G. A. - Care este crezul dvs. artistic?

I. L - (...) Filonul tragic, Filonul popular, Romanul politic și Nevoia de adevăr (...)

- (...) Am tins și tind spre ceea ce este revelator și fundamental în viață, spre abordarea unor conflicte cruciale fără a considera, nici măcar în treacăt (precizarea aceasta vizează pe mărunțitorii de literatură, criticii literari, pe toți iorguleștii și pe toți culcerii actualității), că această simplă abordarde rezolvă totul, automat.

- (...) Aș mai spune, delimitîndu-mă astfel de anumite „opinii critice”, că nu trebuie să se facă nici un fel de confuzie între tragism și negativism, cum se mai întâmplă uneori.

- E vorba de termeni din sfere diferite, tragismul ținînd de estetică, negativismul fiind un termen curent, din sfera mai largă a limbajului politic. Tragismul nu poate fi înțeles decît prin întruchiparea artistică pe care o capătă un anumit conflict, ținînd, așadar, de reflectare, în timp ce negativismul ține de numeroase lucruri, de declarație, de etichetă. Aș reliefa, în ce privește tragismul, fără a încerca o redefinire, caracterul său profund regenerator, limpezitor și optimist. E de-a dreptul ciudată spaima celor care cred că dacă eroii unei scrieri literare pier, piere lumea, nu mai avem nici o perspectivă în fața noastră – „ce ne facem, unde e progresul?” De-a lungul celor 8 ani, cît a trecut de la data la care am predat unei edituri Drumul cîinelui și pînă cînd a văzut lumina tiparului, mi s-a spus, în toate felurile, cu blîndețe sau mai abrupt, că această scriere nu are nici o perspectivă.

G. A. - (…) Din scrierile dvs. , după unii, transpare regretul față de trecerea țărănimii într-o altă clasă socială. Proces istoric firește implacabil, (…).

I. L: - (…) (Cordovanii este romanul cooperativizării și e de mirare că nu a fost observat acest lucru), (…). (…) Mărturisesc că atunci cînd am scris Cordovanii am scris întreaga carte ca un țăran care trebuie să intre în colectivă. Rîzînd cu un ochi și plîngînd cu altul. Îmbrățișînd o nouă formă de conviețuire socială, regetînd-o pe cealaltă, ceea ce e omenște să se întîmple.

- (…) Sper să nu fiu catalogat neosemănătorist dacă voi spune că țăranul a fost, veacuri la rînd, om al muncii, principe și filosof, în același timp.

- (…) Romanul Fiul secetei sintetizează, sper, aceste preocupare. În centrul acestui roman se află un revoluționar de azi, din România socialistă, un erou pozitiv, ceea ce nu înseamnă că acest erou va fi „total”. (…) Fiindcă noi am făcut și mai facem aceeași greșeală, considerînd eroul pozitiv ca o sumă de trăsături aprioric fixate.

- Popor român s-a păstrat în istorie printr-o dorință extraordinară, dusă dincolo de orice limită, de a fi și de a dăinui. (…) L-a păstrat în istorie și-l va păstra în veci bunătatea lui extraordinar de mare, care nu trebui confundată cu lipsa de demnitate.

-(…) Literatura nu poate și nu trebuie să fie o simplă lozincă. (…) Ea trebuie să cunoască neliniștea întrebărilor, nu trebuie să se ferească însă nici de fermitatea răspunsurilor. Trebuie să afirme, dar și să nege. Prin conflict, nu prin afirmații, (…). Iar conflictul se află în miezul luptei dintre nou și vechi – e fratele contradicției, cum se zice.

- (…) Noi, ca scriitori, nu trebuie să ne sfiim să spunem deschis și franc că sîntem scriitori comuniști.

G. A. - Poate un scriitor să nu trăiască potrivit idealurilor pe care le propagă în cărțile sale?

I. L. - (…) Cred că un scriitor nu poate realiza o operă dacă nu se realizează pe sine ca om, ca personalitate.

- (…) Sînt partizanul unui eticism superior și convingător, de extracție transilvană, fiind totodată dușmanul didacticismului și al „demagogiei artistice”.

Pontica 1975 la Constanța

 (...)

*

La fabrica de celuloză și hârtie Palas, caracterul direct al dezbaterii „Realitatea și imaginea plastică” s-a prelungit de-a lungul discuției, încheiată cu vizita pe care grupul de critici și artiști plastici a făcut-o în câteva dintre secțiile întreprinderii. S-a urmărit nu numai procesul de producție, ci și mediul ambiant, odihnitor, plin de lumină și cu calități estetice deosebite, ceea ce a explicat în bună măsură exigența formulată în întrebările referitoare la procesul reflectării realității în opera de artă, la opțiunea pentru peisajul înnoită și figura omului contemporan, la sinteza artă-gust, creație-producție sau la binomul creație-receptare a operei de artă.

*

Clubul DNM a fost gazda întâlnirii grupului de critici și artiști plastici cu tineretul UTC din port în discuția „Omul muncii în fața operei de artă”. Noțiunile de accesibilitate, receptare, artă angajată, ca și indicațiile Programului partidului privind „promovarea creației artistice cu un înalt conținut educativ militant, cât și educarea estetică a maselor”, au format nucleul intervențiilor invitaților, desfășurate ca un expozeu.

(...)

*

Simpozionul „Lucian Grigorescu”, susținut la Medgidia, în muzeul reorganizat care îi dedică o sală omagială pictorului născut în acest oraș, cu participarea unui numeros public și a organelor locale de partid, a beneficiat de intervențiile criticilor de artă Ion Frunzetti și P. Oprea și ale pictorilor S. Chintilă și M. Ionescu, care au evocat personalitatea, biografia, modul de lucru și atmosfera  atelierului artistului. M. I., care a călătorit refăcând itinerariul artistului la Cassis, unde aceasta a poposit în anii 30, a reconstituit ambianța în care L. G. a trăit mai bine de 10 ani.

Printr-un amplu exemplu, I. F. a circumscris datele biografiei interioare a artistului, a subliniat etapele evolutive ale creației sale, ca și caracterele esențiale ale operei lui L. G.

*

Acțiunile culturale Pontica 75 susținute cu artiștii plastici au subliniat faptul că arta contemporană face parte din edificiul societății socialiste, că ea se dezvoltă în strânsă legătură cu evoluția socială, că se împărtășește din caracterul întregului peisaj al țării, în neoprită construcție. Perspectivele nebănuite deschise spiritului creator de revoluția socialistă, de gândirea și practica contemporană captează atenția creatorilor de frumos, declanșează armonii ale creației lor, conexate frumosului vieții și asigură astfel caracterul realist al unei arte legată de popor și patria socialistă, căci - după cum spunea tovarășul Nicolae Ceaușescu - „...arta este cu adevărat valoroasă când omul, ascultând-o, citind-o, privind-o, simte că ea îi devine necesară, indispensabilă, îl transformă, îl educă, îi lărgește orizontul spiritual”.