„Cultura, aproapele nostru” (MOCANU 2000)

 Virgil Mocanu, Cronică tv. „Cultura aproapele nostru”, „Tomis”, Constanța, 2000

În acest număr al revistei ne vom exprima, în deplină cunoștință de cauză, câteva opinii referitoare la o emisiune a postului de televiziune MTC care se ridică peste media altora, mai mult sau mai puțin anodine, pur formale, ticluite sub imperiul precipitării. Este vorba de Cultura, aproapele nostru, semnată frecvent de Mircea Pânzaru. De ce ne oprim și stăruim asupra acesteia? Pentru că își concentrează atenția asupra celor semnificative aspecte și evenimente ale spiritualității pontice (Festivalul Internațional de Operă și Balet de la Constanța, Gala anuală de balet a Teatrului specializat „Oleg Danovski”, Festivalul Național al Teatrelor de Revistă, găzduită de opt ediții, consecutiv, de Teatrul „Fantasio”, Festivalul de Muzică Ușoară de la Mamaia), abordând frontal politica repertorială a instituțiilor profesioniste de spectacol tomitane, precum și manifestările culturale de prestigiu, nu pe cele ostentativ elitiste. Mă refer în mod deosebit la saloanele de carte, la activitatea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor, la Simpozionul Național de Haiku, la Festivalul Național de literatură „Colocvii tomitane”, la concertele și recitalurile unor instrumentiști sau voci celebre. Emisiunile culturale ale lui Mircea Pânzaru poartă pecetea unei minuțioase și atente documentații, fiind redactate accesibil, grație vehiculării unui limbaj accesibil de o incontestabilă plasticitate și expresivitate, vehiculând sintagme și construcții lexicale non-redundante. Reperele fenomenului cultural analizat sunt alese inspirat și prezentate explicit, dialogurile sale cu interlocutori de marcă (maestrul coregraf Gigi Căciuleanu, prozatorul Pavel Chihaia, regizorul de operă Cristian Mihăilescu, sopranele Felicia Filip, Elena Rotari și Niculina Cârstea etc), distingându-se prin precizia și claritatea întrebărilor, prin indiscreția benefică în sondarea universului sensibil al personalității invitate, ca și prin caracterul exhaustiv al răspunsurilor oferite.

În afara interviurilor, a reportajelor culturale cultivate cu obstinație de profesionist-teleast, Mircea Pânzaru, interferând comentariul avizat cu imaginea sugestivă, prezintă cronici de spectacole care incită la reflecție și violentează atitudini sau viziuni comode asupra spectacolului. Unele emisiuni ale lui Mircea Pânzaru reprezintă consistente viziuni asupra culturii.

La emisiunea „Pianiști de excepție” (Dan Grigore și Dimitrie Zgouros) am remarcat pertinența judecăților de valoare avansate, admirația ingenios temperată la adresa celor doi monștri sacri ai claviaturii, satisfacția, chiar bucuria reporterului de a fi ascultat „muzica sferelor”. Imaginea și sunetul au argumentat cu brio considerațiile lui Mircea Pânzaru.

„Justiția mon amour” (RUSU 1999)

 Titus Rusu, Justiția mon amour, „Tomis”, Constanța, 1999

După aterizarea la Montreal, în timp ce așteptam îndeplinirea formalităților vamale și de frontieră, două funcționare ale aeroportului Dorval ne-au identificat și ne-au anunțat că Ovidiu, vărul soției mele, ne așteaptă împreună cu soția lui. Cei doi veri nu se văzuseră din 1948. Ovidiu are studii juridice temeinice, începute la București și continuate la Paris și Montreal și a făcut o frumoasă carieră în Canada.

Cât am stat în această țară, mi-am propus și am reușit să intru în lumea juriștilor canadieni. Am vizitat facultățile de drept, mai ales bibliotecile și palatele justiției și am adunat ziare, reviste și cărți juridice. La Montreal am doi colegi de facultate. Un admirabil ghid mi-a fost Lucian Grigore, cunoscutul avocat constănțean stabilit aici. Printre alții l-am cunoscut pe Jerome Choquette, un strălucit jurist, care seamănă cu fostul meu profesor Tudor R. Popescu de la Facultatea de Drept din București. Choquette, fost ministru al justiției în două legislaturi, mi-a dăruit cartea sa „La Justice contemporaine”, cu un autograf măgulitor. Această carte, de dimensiunile „Istoriei” lui G. Călinescu, ar putea fi citită cu folos de înalții dregători ai justiției române. Am reușit să culeg o serie de cazuri interesante pentru modul de tratare și rezolvare a lor ce privesc magistratura canadiană și cred că vor stârni curiozitatea, dar și mirarea colegilor din România.

În istoria magistraturii canadiene există un singur judecător trimis în judecată și condamnat penal. Este cazul lui Flahiff, condamnat pentru o infracțiune comisă înainte de a fi judecător. S-a dovedit că a fost complice la spălarea unor importante sume de bani de către infractori pe care îi apăra ca avocat.

Judecătorii sunt cercetați și trași la răspundere disciplinară pentru așa numita „betise judiciare”. Unele afirmații negândite, nepotrivite pot să pună capăt unei cariere. Se consideră că aceste greșeli violează imparțialitatea, integritatea și independența judecătorilor și sunt de natură să ducă la pierderea încrederii din partea publicului.

Recent s-a dispus ca trei președinți de instanțe superioare - Constance Graube din Noua Scoție, Pierre Michaud din Quebec și Roy McMurroy din Ontario - să-l cerceteze disciplinar pe judecătorul John  McLung de la Curtea de Apel din Alberta. Judecătorul anchetat a achitat un inculpat pentru agresiune sexuală. La Curtea Supremă a Canadei, judecătoarea Claire L Hereux-Dube a casat hotărârea de achitare și l-a condamnat pe acuzat. În motivația hotărârii de condamnare s-a menționat că achitarea de către prima instanță se datorează unui viziuni arhaice asupra relațiilor dintre bărbat și femeie. Judecătorul McLung, într-o scrisoare publicată de ziarul „National Post”, arată că „viziunea feministă” a doamnei judecător care l-a condamnat pe inculpat, după casare, este de natură să ducă la creșterea numărului de sinucideri în rândul bărbaților...”.

Același judecător a afirmat că un funcționar, inculpat pentru că a pipăit o jună din subordinea sa, ar fi avut un comportament mai mult „hormonal decât criminal”. Judecătorul a mai spus despre domnișoara, victimă agresiuni sexuale, „ că nu purta bonetă, criolină, ci  un șorț și o bluză strâmtă, decoltată și că nu venea de la mănăstire...”.

În discuție a mai fost pusă și opinia aceluiași judecător despre homosexuali. Referindu-se la un proces în care era implicat un homosexual, judecătorul a afirmat că se va ajunge „să se facă din sodomie, un drept constituțional”, „negându-se astfel un mileniu de învățătură morală”.

Cei trei președinți de instanțe superioare au respins afirmațiile lui McLung, reținând totuși că homosexualii reprezintă un pericol pentru tineri. Ținându-se seama de scuzele cerute de judecător, precum și de cariera sa ireproșabilă, s-a ajuns la concluzia că nu se impune îndepărtarea sa din magistratură.

Procurorul general al al Canadei și procurorul generala al provinciei Quebec au înaintat o plângere împotriva judecătorului Binevenue de la Curtea Superioară din Quebec, pentru că a făcut afirmații incompatibile cu demnitatea sa de magistrat. Într-un proces de omor comis la Trois Rivieres, aceasta afirmat că evreii au suferit mai puțin într-un lagăr de concentrare decât victima căreia i s-a tăiat gâtul de către inculpat. Același judecător a făcut declarații defăimătoare la adresa femeilor. Femeia, după opiniile sale, dacă se hotărăște, poate să ajungă la o perfecțiune atât de înaltă, la care nu se pot ridica cei mai buni dintre bărbați. De asemenea, dacă se decide să „coboare”, poate să ajungă mai jos decât cel mai abject dintre bărbați”.

În timpul cercetărilor, Bienvenu și-a exprimat regretul și și-a cerut scuze persoanelor care s-ar fi simțit ofensate. A refuzat să recunoască prejudecățile privind femeile. Comisia de anchetă a propus eliberarea lui din funcție. Consiliul Magistraturii și-a însușit reproșurile aduse judecătorului, însă apreciat că greșelile comise nu sunt de natură să pun capăt unei cariere strălucite. Astfel, în deplină transparență cu accesul nelimitat al presei, s-a permis pătrunderea în intimitățile magistraților canadieni, o adevărată Terra incognita.

Nu ne iluzionăm că justiția canadiană ar fi perfectă. Chiar Choquette, în monumentalul său volum, arată că „justiția, ca orice instituție umană, este perfectibilă” și combate aplicarea livrescă și rigidă a legii.

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

Rezistența anticomunistă din Bucovina (1949-1958)

 (310) (...) Putna, care este condamnat de autoritățile române instalate de sovietici la 107 ani închisoare în contumacie. I se alătură Vasile Motrescu din Vicov, Ioan Gherman din Moldova-Sulița și Cosma Pătrunceanu din Straja. Acest grup este neutralizat în 1952. Vladimir Macoveiciuc cade rănit și se împușcă. Ceilalți rămân în casa din Vicov, luptă toată ziua, dar spre seară casei se dă foc. Așa dispare grupul Macoveiciuc.

În jurul orașului Gura Humorului acționa grupul condus de Ghimici. Din grup făceau parte și Săvuleț Hrehronciuc din Sucevița. Cu toții au fost secerați cu  un pistol mitralieră de plutonierul Olaru.  Acesta era în civil și s-a dat drept partizan. Astfel infiltrat în mijlocul partizanilor, după un timp a folosit un moment favorabil și i-a ucis pe toți.

În al treilea val vin și eu. În 1949, după ce am fost scos din cadrele armatei, am plecat în munți. În 1950, mi s-au alăturat doi frați, Ion și Gheorghe Ghiraș. Au căzut în luptă în 1955. Apoi mi s-au alăturat Vasile Marciuc și Vasile Motrescu. În urma unei trădări, după 6 ani de rezistență, am căzut în mâinile Securității, în noaptea de 17 octombrie 1955. După 9 luni de anchetă am fost condamnat  la 40 de ani de închisoare 9 (sentința 96/19.07.1956).

Tot în acest timp, pe versantul de N al Obcinei Mari, în jurul orașului Câmpulung, acționa un grup condus de locotenentul Jenică Arnăutu, decorat cu ordinul „Mihai Viteazul”. În urma unei trădări sunt arestați, el și, între alții, Sandu Grigore din Vatra Dornei. Acesta făcea parte din organizației doctorului Vasilache, care avea ramificații în 5 județe. Arnăutu moare eroic în greva foamei, în închisoare din Râmnicu Sărat, în ziua de 2 noiembrie 1959. În 1958, în ianuarie, este prins ultimul partizan din Bucovina, Vasile Motrescu. Este condamnat la moarte și împușcat în iulie la Botoșani. Pe lângă procuror, la execuție au asistat și șeful anchetei din Suceva, maiorul Felix Moritz, care din câte știu trăiește în Suceava, după cum în Onești trăiește vestitul călău, căpitanul Cârnu.

În legătură cu rezistența din Bucovina, numai în intervalul 1950-1956 au fost 17 procese cu un total de 1.332 de ani de detenție. Mulți din condamnați au murit în închisori. Trei au fost asasinați după eliberare. Numai împotriva mea au avut 3 tentative. Iată o metodă originală de a scăpa până și de memoria acelor acte de demnitate.

(...)