Biografie cronologică a poetului O. Goga (1881-1938) (BĂLAN 1980)

<
1881 - 1 aprilie
Se naște la Rășinari Octavian Goga.
1892
Goga intră intern la liceul unguresc din Sibiu.
1893 - 14 mai
Goga scrie primele versuri dedicate țăranului român, care "de dimineață până seara tot lucră necontenit/ Dar cu toată osteneala tot este neprețuit."
1897
Apare prima poezie a lui Octavian Goga: Atunci și acum, semnată Tavi, în "Tribuna", 12/24 decembrie.
1898
- Apare a doua poezie a lui Goga: Nu-i fericire pe pământ, semnată Octavian, în "Revista ilustrată", an I, nr. 5-6, mai-iunie.
- Apare a treia poezie a lui Goga: Așa a fost să fie, semnată Octavian, în "Familia" lui Iosif Vulcan, Oradea, an XXXIV, nr. 44, noiembrie.
1899
Trece la liceul românesc din Brașov.
1900
- Goga își ia bacalaureatul.
- Vara, vizitează pentru prima dată Bucureștiul.
- 11 septembrie: Se înscrie la facultatea de litere și filozofie de la Universitatea din Budapesta.
1902
- 1 iulie: Apare la Budapesta revista "Luceafărul", unde Goga își va publica majoritatea poeziilor.
- 1 decembrie: În "Luceafărul" nr. 11 apare poezia, devenită romanță, Bătrîni.
1903
- Vara, la Rășinari, Goga începe să traducă celebrul poem dramatic al lui Emerik Madach* - Tragedia omului.
- Apare în "Luceafărul" poezia Casa noastră, semnată Nic. Otavă.
1904
- Moare învățătoarea Victoria, sora poetului, care i-a inspirat poezia Dăscălița.
- Goga absolvă facultatea de litere și filozofie a Universității din Budapesta și i se eliberează un Absolutorium.
- Apare în "Luceafărul" celebra poezie Oltul, semnată Nic. Otavă.
- aprilie: Apare, în "Luceafărul", poezia Dăscălița.
1905
- Apar în "Luceafărul" antologicele poezii Plugarii, Lăutarul, Dascălul, Rugăciune, Clăcașii.
-Apare volumul Poezii, la Budapesta, Institutul tipografic și de editură "Luceafărul". Volumul cuprinde 48 de poezii.
- 24 decembrie: Moare Iosif Goga, tatăl poetului, care a fost probabil prototipul preotului din poezia Apostolul.
1906
Apare în "Viața Românească" poezia cu o puternică notă socială Un om.
1907
Izbucnesc răscoalele țărănești, care îi vor inspira lui Goga mai multe poezii precum: Cain, O țară știu, Cosașul și se vor resimți în întreaga atmosferă a volumului Ne cheamă pământul.
1908
Apare revista lui Octavian Goga "Țara noastră".
1909
Apare volumul de versuri Ne cheamă pământul, în Editura Minerva.
1912
Goga e închis în temnița din Seghedin** pentru articolele sale patriotice îndrăznețe. Acolo scrie poezia Eu știu un basm...
1913
Apare. volumul de versuri În umbra zidurilor, în Editura Minerva.
1914
Apare, în volum, piesa  Domnul Notar și se joacă pe scena Teatrului Național din București.
1916
- Apare volumul Cîntece fără țară,  în Editura Sfetea, cu un cuvânt înainte al autorului.
- O. Goga ia parte la primul război mondial și scrie ciclul de versuri Război.
1919
Goga e numit ministru al Instrucțiunii în guvernul de Uniune Națională***.
1923
Goga e ales membru al Academiei.
1924
O. Goga obține Premiul Național de poezie.
1928
Apare piesa Meșterul Manole.
1928-1938
Goga scrie foarte rar versuri, e absorbit de politică**** și gazetărie la zi.
1938
- 7 mai: Moare, la Ciucea*****, Octavian Goga.
- Apare volumul postum Din larg.
>

Sursa
Octavian Goga, Poezii, ed. I. Dodu Bălan, editura Ion Creangă / col. Biblioteca școlarului, București, 1980, pp. 201-203.

Note M. T.
* Imre Madach (1823-1864) = Nobil, jurist, politician și poet maghiar. Opwra tradusă de Goga este supranumită "Faustul" maghiar. (www.britannica.com(
** Szeged în limba maghiară. Al patrulea oraș al Ungariei. Situat în sudul țării, lângă granița cu România și Serbia.
*** În guvernul condus de ardeleanul Al. Vaida-Voevod, în perioada 1-16 decembrie 1919.
**** Fondator al Paetidului Național Agrar și apoi lider al Partidului Național Creștin. Prim-ministru în perioada 28.12.1937-11.02.1938.
***** Sat în județul Cluj. În 1920, O. G. cumpără aici domeniul unui proprietar magjiar, loc în care va fi înmormântat alături de soția sa. Conacul va deveni casă memorială. (ro.wikipedia.org)

„Autostrada lui Henri Coandă” (ONCIU 2016)

Camelia Onciu, Autostrada lui Henri Coandă, Simpozionul „Cucuteni - 5000 Redivivus: Ştiinţe exacte şi mai puţin exacte”, 11, Chişinău, 16-18 septembrie 2016, p. 198-202

Rezumat https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/129278 

Savantul Henri Coandă a inventat un sistem de transport cu tuburi pneumatice prin care braşovenii ar fi ajuns la Bucureşti în jumătate de oră. Acesta a fost primul proiect pentru autostrada Bucureşti-Braşov. Cele mai moderne aeronave, ştiute sau secrete, au toate la bază efectul „Coandă“, descoperirea inginerului român Henri Coandă. Despre el se ştie că ar fi fost ba ungur, ba englez, ba francez. Anul acesta, când se împlinesc 120 de ani de la naşterea lui, se cuvine să reamintim că marele savant era român get-beget. Că multe dintre invenţiile sale le-a brevetat în România.

Un proiect pus în practică, dar nefinalizat, este sistemul de transport pneumatic prin tuburi. Coandă a vrut să lege Braşovul de Bucureşti prin nişte conducte prin care să circule containere şi oameni. De fapt, acesta a fost primul proiect de autostradă Bucureşti-Braşov. 

Un savant pus pe şotii 

Mulţi l-au cunoscut pe Coandă. Era prietenos, se oprea să discute cu oricine se arăta interesat de tainele ştiinţei. Aşa se face că un braşovean l-a întâlnit în 1971. „Eram un proaspăt locotenent de numai 22 de ani. Coandă revenise în ţară de mai bine de un an şi era invitat la fel şi fel de simpozioane de ştiinţă. Aşa am avut privilegiul să-l întîlnesc la Statul Major al Forţelor Aeriene. Savantul avea 85 de ani. Pe toţi ne-a impresionat extraordinara lui jovialitate, era pus pe şotii. Şi povestea romanţat, plăcut, ca un bunic. Dar un bunic atletic. Iar noi, cele patru promoţii de absolvenţi, parcă eram nepoţeii lui“, îşi aminteşte generalul-maior prof. univ. dr. C. Zaharia, rectorul Academiei Forţelor Aeriene „Henri Coandă“ din Braşov. 

Efectul Coandă în trăsură

Henri Marie Coandă s-a născut la 7 iunie 1886 în Bucureşti. Tatăl său, generalul Constantin Coandă, era şi profesor de matematică. Mama lui, Aida Danet, era fiica unui medic francez. A studiat sculptura, împreună cu Auguste Rodin, care îl socotea foarte talentat şi a luat şi lecţii de violoncel. „Ne povestea despre începuturile pasiunii lui pentru zbor. Cum, când era mic, scotea capul afară din trăsură fiindcă îi plăcea să simtă cum îi alunecă prin plete curentul de aer. Observaţii care, mai tîrziu, le va aplica în cadrul experimentelor de deviere a unui fluid în alt fluid, adică efectul Coandă“, spune generalul. În 1905, Coandă a devenit ofiţer de artilerie. „La Şcoala Militară a avut ocazia să aibă acces la atelierele Arsenalului Armatei şi să facă unele experimente“, explică generalul Zaharia. 

Avionul fără elice

Hotărât să se dedice cercetării, Coandă a plecat în Franţa şi, în 1909, a absolvit Şcoala Superioară de Aeronautică din Paris. Apoi a urmat cursuri de specializare la cîteva universităţi europene: Charlottenburg, Torino, Liege şi Paris. Celebrul inginer Gustave Eiffel l-a ajutat să construiască un banc mobil de încercări, montat pe o locomotivă, şi un dispozitiv original de înregistrare a fenomenelor aerodinamice din jurul aripilor. La 16 decembrie 1910, la Issy les Moulineaux, cu ocazia Celui de-al Doilea Salon Internaţional de Aeronautică de la Paris, Coandă a prezentat primul avion cu reacţie din lume. Pe eticheta exponatului scria: „Singurele aeroplane fără elicii. Aeroplanele Coandă“. Prin această invenţie, a intrat în istoria aviaţiei mondiale. A arătat de fapt lumii întregi primul avion cu reacţie. 

„Pietricele în gură“

După ceva timp, Coandă s-a hotărât să ridice în aer invenţia. „Ne-a povestit tot, cum a pornit singur motorul fiindcă n-avea mecanic. De fapt, nu era nimeni pe câmpul de la Issy Les Moulineaux, de lângă Paris. Aripile lăcuite au luat foc. S-a desprins de sol, dar la aterizare, s-a izbit de un zid al unui fost castel. Probabil şi-a pierdut cunoştinţa. Când şi-a revenit a zis: “Aveam gura plină de pietricele. Peste câteva clipe mi-am dat seama că pietricelele erau dinţii mei care se spărseseră“, povesteşte generalul. Macheta primului avion cu reacţie din lume a fost adusă la Braşov, special pentru comemorarea a 120 de ani de la naşterea savantului. 

Invenţii de război 

Ziua de 16 decembrie 1910 a deschis o nouă era în aviaţia modernă. Peste câteva luni, inginerul român a devenit director tehnic al uzinelor de avioane şi motoare pentru avion „Bristol“ din Anglia. Aici a realizat mai multe tipuri de avioane denumite „Bristol-Coandă“. În 1914, Coandă a inventat tunul fără recul, care putea trage cinci lovituri deodată. Era vremea când izbucnise prima conflagraţie mondială. Savantul a demisionat de la Bristol pentru a intra în armata franceză. Repartizat la regimentul 22 artilerie, a fost subordonat colonelului Esteinne. Acesta i-a dat misiunea de a proiecta un avion special. Românul a făcut un mic avion biplan cu aripile repliabile, accesibil pe orice fel de teren. 

Părintele prefabricatelor

În 1916, armata română a cerut întoarcerea sublocotenentului Coandă în ţară. Dar francezii au spus că nu se poate deoarece lucrările încredinţate lui nu pot fi continuate şi realizate decât în Franţa, ţară aliată României. După terminarea războiului, a conceput primele prefabricate pentru construcţii: materialul denumit beton-bois, mult mai rezistent decât lemnul. Invenţia a adus statului francez însemnate economii şi refacerea unor localităţi distruse de război. A început să colaboreze cu românii. Din prefabricatele lui s-au construit câteva clădiri importante din Bucureşti şi Iaşi. Dar moartea tatălui său, în 1932, victimă a atentatului comunist asupra clădirii Senatului, l-a marcat profund şi l-a determinat să părăsească din nou România.

Discul zburător

În 1934, a brevetat în Franţa „Procedeul şi dispozitivul pentru devierea unui fluid într-un alt fluid“. Acesta era, de fapt, efectul Coandă. Un an mai tîrziu, a brevetat „aerodina lenticulară“ sau „discul zburător“. „Ne spunea că seamănă cu o farfurie zburătoare. La vremea aceea, fenomenul OZN era la modă, aşa că îl ascultam fascinaţi, imaginaţia noastră ajungea departe. Ne spunea că vrea să ajute statul român să realizeze aerodina, o aeronavă performantă. Voia ca România să fie prima ţară care fabrică OZN-uri“, îşi aminteşte generalul. 

Invenţii în România

Coandă a revenit definitiv în România în 1969 ca director al Institutului de Creaţie Ştiinţifică şi Tehnică (INCREST), institut fondat de el. Deşi octogenar, inginerul nu a abandonat munca de cercetare în cele mai diferite domenii: medical, acustic, optic, aerodinamic, agrotehnie, căutînd să inventeze noi maşini la care să poată fi aplicat efectul Coandă. În aprilie 1967, ziarul The Washington Post publica un articol intitulat „Bunicul avionului cu reacţie munceşte la vârsta de 81 ani“. Oficialităţile însă ţineau secrete descoperirile lui, aşa încât realizările lui din România au creat multe legende.

Transport pneumatic

În anii 1920-1921, Coandă a propus statului francez darea în exploatare a unui tren aerian, primul din lume, care putea circula cu 600 km/oră, viteză care pentru acea epocă era de domeniul fanteziei. Românul propunea construirea de cabine după modelul avioanelor, care să alunece pe cabluri aeriene ajutate de perne de aer. Experienţa a avut loc la Vincennes, comisia i-a dat aprobarea, dar n-a fost niciodată aplicată, din lipsă de fonduri. Coandă a reluat ideea în România. Proiectul „Aerotubexpres“ era o instalaţie de transport prin conducte, pe baza efectului Coandă. Invenţia a fost brevetată în România la 21 mai 1970, cu titlul „Procedeu şi instalaţie de transport pneumatic în interiorul unei canalizaţii tubulare“. Savantul voia ca primii pasageri din lume să fie compatrioţii săi, iar inaugurarea staţiei-pilot urma să fie la Măneciu-Prahova. Românii mileniului III ar fi trebuit să circule prin tuburi, cu 500 km/oră. Iniţial, tubul avea un metru şi era pentru containere cu marfă. Pentru a elimina frecarea, a prevăzut nişte fante pe traseul tuburilor. Obiectul se învelea cu o pernă de aer şi plutea pur şi simplu. 

Magistrala Braşov-Bucureşti

Coandă avea de gând să aplice sistemul de transport prin tuburi pe trei rute. Una dintre ele era Bucureşti-Braşov, pe care urma să se construiască două conductemagistrale. Una pentru garniturile de tren marfar, deplasate prin propulsie pneumatică, în „zbor ghidat“ la viteze supersonice. A doua conductă era pentru transportul de persoane. Al doilea traseu ar fi trebuit să lege Bucureştiul de litoralul Mării Negre şi al treilea - de Oraşul Viitorului, prin „Autostrada Soarelui“. Savantul a şi testat tuburile transportoare, în baza experimentală de la Măneciu Ungureni, în zona muntelui Ciucaş, pe o pantă cu multe curbe, pe râul Teleajen. Tuburile de transport au fost plasate şi la suprafaţă şi în subteran. Rezultatele au fost excelente. Dar cine a mai auzit de aerotubexpres? Coandă, unul dintre cei mai prolifici savanţi ai lumii, a murit la Bucureşti, în 25 noiembrie 1972, la vârsta de 86 de ani. Dacă ar fi reuşit să realizeze magistrala pneumatică, am fi scăpat de tot circul cu promisa autostradă Bucureşti-Braşov. „Mulţi indivizi din societatea modernă sunt ca barcagiii: trag la vâsle, dar stau cu spatele la viitor. Viitorul este suma paşilor pe care-i faceţi, inclusiv a celor mici, ignoraţi sau luaţi în râs“. 

Henri Marie Coandă

„Băiatul acesta s-a născut cu 30, dacă nu chiar cu 50 de ani prea devreme“ spunea prietenul său Gustav Eiffel. 

120 de ani, la Braşov

 Aviatorii aniversează la Braşov 120 de ani de la naşterea lui Coandă. Nu întâmplător e evocată aici personalitatea marelui om de ştiinţă. Singura instituţie de învăţămînt superior din România - Academia Forţelor Aeriene - care îi poartă numele, fiinţează la Braşov din 1995. Pregăteşte cadre militare pentru Forţele Aeriene, specialităţile naviganţi, artilerie antiaeriană, rachete antiaeriene şi radiolocaţie. O delegaţie de cadre militare şi cadeţi ai Academiei Regale din Breda, Olanda, a venit la Braşov să sărbătorească „Ziua Porţilor Deschise“. „De doi ani suntem în schimb de experienţă cu instituţia olandeză. Dacă la început părea că între noi sunt multe deosebiri, acum constatăm că sunt foarte puţine deosebiri“, observă lt.-colonel Dumitru Dinu. 

700 de invenţii

Inventator prolific, cu peste 250 de brevete şi 700 de invenţii, Coandă a conceput şi realizat aparate de ochire pentru avioanele militare, vagoane de beton, cisterne de beton, o instalaţie solară pentru desalinizarea apei de mare. Platforma mobilă pentru experimente aerodinamice era montată pe un tren, iar experimentele se desfăşurau în mişcare, la o viteză de 90 km/h, pe linia Paris - Saint Quentin. În 1926, în România, Henri Coandă a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol, folosit şi azi în prospectarea petroliferă. În Golful Persic inventatorul român a construit un echipament oceanic de depozitare a petrolului extras departe de malul mării. 

Bunicul avionului cu reacţie

Primul avion realizat de Coandă era dotat cu un motor cu piston de 50 de caiputere. Avionul era împins înainte de aerul absorbit prin faţă şi aruncat cu putere prin spatele lui. Acest principiu stă la baza aviaţiei moderne. Dar aparatul lui era o ciudăţenie şi prin alte aspecte: aripile nu erau de pânză, ca la avioanele cunoscute până atunci, ci din placaj vopsit şi lăcuit. Nu avea elice. Pentru a obţine o portanţă cât mai mare a avionului, a făcut aripa cu fantă (volet) la bordul de atac, „primii voleţi din istorie“, cum spune gen. Zaharia, „şi primul tren de aterizare cu suspensii“. Unii au râs de avionul lui, alţii l-au lăudat. 

Oraşul Viitorului

Unul dintre proiectele ţinute sub tăcere a fost „Delta“, un oraş al elitelor din România, un fel de Sillicon Valley mult mai complex decât cel american. Oraşul Viitorului conceput de Coandă ar fi trebuit să fie un centru de cercetare, dotat cu un computer central ultraperformant şi laboratoare, dar şi locuri de recreere, unele subterane. Amplasamentul era stabilit pe plaja dintre Delta Dunării şi litoral, cu 10 km lungime şi 2 km lăţime.

Bibliografie 

1. http://www.monitorulexpres.ro/?mod=monitorulexpres&a=citeste&p=index&s _id=25950 

10 curiozităţi despre statueta Oscar

Cuget Liber 27 aprilie 2013

Biografie cronologică a poetului G. Coșbuc (1866-1918) (MUNTEANU 1982)

<
1866
La 20 septembrie/3 octombrie s-a născut G. C. în comuna Hordou, jud. Năsăud.
1873-1876
C. urmează școala primară în satele Hordou, Salva, Telciu, clasa IV terminînd-o la Năsăud.
1876-1884
Își face studiile liceale la Năsăud.
1881-1884
G. C. activează în societatea de lectură a elevilor "Virtus romana rediviva", citind în ședințele ei peste 150 de poezii, dintre care aproape 50 îi sînt cuprinse în revista manuscrisă a societății, "Musa someșană". În clasa VII e ales vicepreședinte, iar într-a președinte al societății.
1884
C. trece examenul de maturitate.
Se înscrie la Facultatea de Filozofie din Cluj.
Își face debutul literar cu anecdota Filosofii și Plugarii în ziarul "Tribuna" din Sibiu, semnată C. Boșcu.
1886
G. C. șe retrage de la Universitate, din cauza lipsurilor materiale.
1887
Intră în redacția ziarului "Tribuna", la invitația directorului acesteia, Ioan Slavici.
1889
Publică în "Tribuna" poezia Nunta Zamfirei cu care atrage atenția marelui critic Titu Maiorescu, la chemarea căruia G. C. se stabilește la București.
1890
E numit "desemnător-ajutor" în Ministerul Cultelor.
1891-1893
Lucrează ca redactor la publicația "Lumea ilustrată" a lui Ignatz Hertz, silit de nevoile traiului să îndeplinească o muncă ce satisfăcea doar interesele bănești ale patronului. Aici publică și poezii originale.
1893
Tipărește primul volum de poezii, Balade și idile.
1894-1896
Scoate revista "Vatra", în colaborare cu I. Slavici și I. L. Caragiale.
Aici apare poezia Noi vrem pămînt!
1895
Căsătoria lui G. C. cu Elena Sfetea.
Nașterea unicului său fiu, Alexandru (11 august).
1896
Apare al doilea volum de poezii, Fire de tort.
Tipărește traducerea operelor Mazepa de Byron și Georgicele și Eneida de Vergiliu.
1897
Conduce revista "Foaia interesantă".
Intră în colectivul de redacție al revistei pentru popor "Albina".
Publică în traducere Sakuntala de Kalidassa și Antologie sanscrită.
1899
Tipărește Războiul nostru pentru neatîrnare și Povestea unei coroane de oțel, în care evocă momentele din războiul de independență.
1900
C. este ales membru corespondent al Academiei Române.
1901
În colaborare cu A. Vlahuță conduce revista "Sămănătorul", la care înmănunchează talentele literare ale timpului, și se pun în valoare, într-o formă nouă, bunele tradiții literare ale secolului trecut.
1902
Publică al treilea volum de poezii, Ziarul unui pierde-vară.
Face o călătorie de studii în Italia, spre o mai adîncă documentare în vederea traducerii epopeii Divina comedie de Dante.
E numit referendar la Casa Școalelor.
1903
G. C. și Vlahuță se retrag de la conducerea revistei "Sămănătorul".
1904
Publică culegerea de poezii patriotice Cîntece de vitejie.
1906
Editează revista "Viața literară", în colaborare cu Ilarie Chendi
și Ion Gorun.
1910
Apare traducerea dramei Don Carlos de Schiller.
1912
Face o nouă călătorie de studii în Italia în scopul strîngerii materialului informativ și documentar pentru studiul asupra lui Dante.
1915
Are loc accidentul mortal al fiului lui C., Alexandru, a cărui dispariție a avut ca efect încătușarea forței creatoare a poetului.
1916
Este ales membru activ al Academiei Române.
1918, 9 mai
Moare poetul G. C. Este înmormîntat la Cimitirul Bellu.
1925-1927-1931
Apare traducerea celor trei părți ale Divinei Comedii.
>

Sursa
George Coșbuc, Poezii, ed. II, edit. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 77, București, 1982, pp. 186-188 (Petru Munteanu, Tablou biobliografic).

Umor

Candidând pentru un fotoliu la Academia Franceză, Edouard Palleron (1834-1899), celebrul dramaturg francez a cărui piesă „Lumea în care ți se urăște” e actuală și azi, începu, conform obiceiului, vizitele pe la membri, pentru a le cere susținerea. Începu cu cu Ernest Renan.
Introdus imediat în camera de lucru, e primit cu multă amabilitate:
-Luați un scaun, domnule Palleron.
-Oh! Mă iertați, maestre, eu am venit să vă cer un... fotoliu!

SURSA
”Rebus”, București, iulie 2012.

Atentatul împotriva mitropolitului C. Miclescu al Moldovei (HOGAȘ 18 )

<
Părintele Ghermănuță
(...)
Era, pe vremea aceea, mitropolit fericitul întru pomenire Calinic Miclescu*, acel asupra căruia oftigiosul** călugăr Clement Neculau, profesor de grecește la Academie***, trăsese focuri de revolver; dar, fie că nu-l nimerise, fie că gloanțele se turtiseră de paftalele de aur ale colanului, cu care rangul încingea coapsele măruntului și slăbănogului cap al bisericii, că nu se alese, din toată această dramă călugărească, decît mitropolitul cu spaima, iar Clement cu închisoarea.
(...)
>

Sursa
Calistrat Hogaș, Pe drumuri de munte, ed. I. Creangă/col. Biblioteca școlarului nr. 88, București, 1982, p. 239 (În munții Neamțului).

UMOR: Scriitorul francez O. Feuillet (1821-1890)

În ianuarie 1863, scriitorul francez Octave Feuillet (1821-1890), al cărui talent era contestat de multă lume a fost primit în Academie. Dintr-o eroare, darea de seamă a recepției a apărut în cel mai răspândit ziar din aceea vreme, „Presa”, la rubrica „Crime și delicte”,

SURSA
***, Anecdote cu și despre oameni celebri, REBUS, București, iulie 2012.

Biografia fizicianului Musa Geavit LĂPUȘAN & CIUPINĂ 2011)

 Aurelia Lăpușan & Victor Ciupină, Ctitorii spirituale dobrogene. Universitatea Ovidius din Constanța, Dobrogea, Constanța, 2011

MUSA GEAVIT (n. 23.12.1931) - Fizician. S-a născut în com. Ovidiu - jud. Constanța. Absolvent al Universității București - Facultatea de Fizică, 1955; doctor în fizică, 1969. Întreprinde cercetări fundamentale și aplicative; ține cursuri în învățământul superior în domeniul fizicii plasmei la Institutul Național de Cercetare Dezvoltare pentru Fizica Laserilor, Plasmei și Radiației - Universitatea București, „Ovidius” Constanța; profesor asociat - Universitatea „Osman Gazi Eskisehir”, Turcia. Este director general IFA, între 1998-1999. Premii obținute: „Constantin Miculescu” al Academiei Române pentru Fizică, 1967 și locul I - Expoziția Națională de Brevete, 1978, 1982, 1989; al III lea în 1979, 1982, 1989. Are 300 lucrări științifice în reviste de specialitate; 27 brevete recunoscute de OSIM; 19 produse noi în România, recunoscute oficial, 20 noi tehnologii dezvoltate, fiind citat în 14 cărți și peste 160 de articole străine. Face studii de cercetare la universitățile din Dallas, Essen, Hokkaido. Membru în: Comitetul Științific Internațional al Conferinței Europene asupra Fizicii Atomice și Moleculare a unor Gaze Ionizate (1998-2004; responsabil partea română pentru cooperări internaționale; Societatea Română de Fizică; Colegiul Consultativ al Ministerului Cercetării și Tehnologiei; Consiliul Științific al IFTAR, Grupul Internațional de Legătură Conversie Termoionică CoNar - NATO, New York Academy of Science, Societatea Europeană de Fizică ESP, SPIE. Căsătorit cu Marcelia Musa; un copil.     

„La Constanța, spectacole gratuite, în aer liber, la Sărbătoarea Muzicii”

 În acest an, „Sărbătoarea Muzicii” a ajuns la cea de a XXV a ediție. Celebrată pe 21 iunie de milioane de persoane din întreaga lume în peste o sută de țări, manifestarea va fi organizată și în orașul de la malul mării, de către Alianța Franceză Constanța în parteneriat cu Universitatea „Ovidius”, Academia Navală Mircea cel Bătrân”, Cercul Militar și Teatrul pentru Copii și Tineret.

Având în program numeroase spectacole gratuite în aer liber, evenimentul reunește muzicieni profesioniști și amator, care oferă, an de an, prilejul de a lua contact cu multe genuri muzicale. Astfel, de un sfert de secol, manifestația constituie un bun prilej de a descoperi muzica, deopotrivă de către public și artiști.

Noutatea ediției din acest an a „Sărbătorii muzicii” o reprezintă proiectul „Ecourile sărbătorii”, ce constă în realizarea unui tur multimedia al lumii, în special în țările în care manifestarea va avea loc. În această vară, programul manifestării va cuprinde o expoziție de fotografii găzduită de Cercul Militar, spectacole de animație în aer liber ce se vor desfășura pe platoul din fața Bibliotecii Județene „I. N. Roman”, în fața Casei de Cultură și în stațiunea Mamaia, în fața Radio Constanța.

La ediția a XXV a „Sărbătorii Muzicii” vor participa Fanfara Academiei Navale „Mircea cel Bătrân”, Ansamblul folcloric „Rapsodia mării”, o echipă de dans sportiv din Mangalia, trupa de teatru „Arc de cer”.

(...)

120 de ani de la nașterea geografului C. Brătescu (VLADIMIROV 2002)

 Olimpiu Vladimirov, Constantin Brătescu - 120, „Tomis”, Constanța, noiembrie 2002, p. 70.

Fiu al învățătorului Ioan Brătescu, originar din Brăteștii Romanului, și al Caliopiei Ecaterina Caranfil, viitorul geograf român de reputație europeană Constantin Brătescu s-a născut la 30 septembrie 1882, în acea provincie a României care, privită pe hartă, „se arată ca o peninsulă adânc intrată în hotarul rotund al țării noastre”.

La Mineri (Câșla), județul Tulcea, veche așezare românească, a fost în clasele primare elev al propriului tată, iar apoi, la liceul tulcean „Spiru Haret” face parte din a doua serie de absolvenți, în 1901.

La îndemnul profesorului N. Alexandru, se înscrie la Facultatea de Litere (secția clasică) a Universității din București, dar, audiind cursurile marelui geograf Simion Mehedinți și având în memorie și în suflet meleagurile dragi ale copilăriei, se simte atras către geografie. Licențiat în 1906, ajunge asistentul lui S. M. în 1910 și, apreciat pentru seriozitatea și înzestrarea sa, este trimis la universitățile din Leipzig și Berlin, unde va aprofunda studiul etnografiei, antropologiei și zoomorfologiei. La revenirea în țară, este numit profesor de limba română și geografie la Școala Normală din Constanța, unde rămâne până în 1924. În timpul primului război mondial este mobilizat și ajunge la Iași, unde îi va cunoaște pe George Vâlsan și Gh. Munteanu Murgoci.

Doctor în geografie al Universității din București (1922), funcționează din 1024 la catedra de geografie a Universității din Cernăuți până în 1938, când este chemat la catedra de geografie generală și antropogeografie a Universității din București, urmând ilustrului său profesor S. M., ieșit la pensie.

Membru titular al Academiei Române (1935), C. B. se stinge din viață la 23 octombrie 1945, în plină activitate creatoare.

Un lung șir de lucrări științifice (peste 70) mărturisesc o personalitate proeminentă, de reputație națională și internațională, creator de școală geografică, „geograf al Dobrogei”, promotor al geografiei aplicate, al geografiei istorice și umane: „Metoda geografică în cercetările etnografice”, „Profile cuaternare ale Mării Negre”, „Delta Dunării. Geneza și evoluția sa morfologică și cronologică” (teza de doctorat), „Pământul Dobrogei. Clima Dobrogei. Fitogeografia și solurile Dobrogei. Populația Dobrogei”, „Oscilațiile de nivel ale apelor bazinului Mării Negre în cuaternar”, „Criterii pentru determinarea vârstei teraselor cuaternare”.

Vocația sa constructivă în planul culturii l-a făcut să se implice cu pasiune în etnografie, toponimie, istorie veche, folclor, creație poetică, publicistică.

Astfel, înființează și conduce revistele „Arhiva Dobrogei”, „Analele Dobrogei” (împreună cu Constantin Moisil, respectiv Ioan N. Roman) și „Societatea culturală dobrogeană” „pentru a promova studiul științific al trecutului și prezentului Dobrogei”. A fost președinte al „Ligii Culturale” din Constanța și fondator al „Muzeului regional al Dobrogei” (pe care l-a condu în calitate de director) și al Școlii Superioare de Comerț Constanța.

Între atâtea elogii, de validare a unei autorități științifice europene, unele strălucesc asemenea unor medalii înfruntând vremurile: „Putem afirma, fără teamă de eroare, că de la Herodot, părintele istoriei, geografiei și etnografiei, nimeni n-a privit cu mai mult interes și cu mai multă înțelegere ținuturile Dunării de Jos decât geograful și etnograful Constantin Brătescu” (Simion Mehedinți, 1938); „Într-un timp nu prea îndepărtat, razele soarelui și ale lunii vor lumina, pe lângă statuia lui Eminescu, a lui Pârvan și a altor aleși, fruntea turnată în bronz a celui care a fost Constantin Brătescu, pentru ca generațiile care vin să știe că, aici, un om de înaltă valoare spirituală s-a dăruit până la ultima fărâmă de energie pentru cultura Dobrogei și a țării” (Gr. Sălceanu, 1970); „Geograf al Dobrogei, Constantin Brătescu, până azi nedepășit de nimeni” (Vintilă Mihăilescu, 1970).

Dacă mai avem nevoie de modele întru comportament civic și profesional (și cu siguranță avem) într-un mileniu al informațiilor debordante și al globalizării, spiritul brătescian se numără printre cele mai notabile proiectări în național.

Calcule pe o pagină de gardă (NOVAC 2000)

 Constantin Novac, Alegeri la Uniunea Scriitorilor. Calcule pe o pagină de gardă, „Tomis”, Constanța, decembrie 2000

Aflat în plin proces mediatic, poate mai grăbit decât în precedentele împrejurări similare, evenimentul electoral din aprilie nu promite a cădea în spațiul grav, problematic al bilanțurilor literare. Întocmai ca în campaniile noastre autohtone de desemnare a aleșilor neamului, forma copleșește fondul, interesul personal, imediat, nemijlocit, prevalează și aici asupra strategiilor obștești de anvergură dacă nu, cu adânc ticluită vorbire, acestea par să se confunde. Nu soluțiile de optimizare sau eradicare necesare intră primele în competiție, ci ambițiile aspiranților la scaunul prezidențial, sub al căror drapel mai mult sau mai puțin emblematic se strâng, din rațiuni partizane cu aparențe doctrinare, inși marcați de o dubioasă statornicie. Drept urmare, au crescut alarmant și în chip foarte rapid combativitatea și spiritul clarvăzător al unor, până mai ieri, ațipiți; delațiunea, deghizată în crampe civice, expune precipitat și nedemn obștea scriitoricească oprobriului unui public în necunoștință de cauză, dar predispus temperamental la ieftină vehemență. Cu cine votăm? Dau să se întoarcă acasă fiii rătăciți vremelnic pe coclaurile politicii noastre levantine; zgomotoase personalități care, ani de-a rândul, s-au detașat ostentativ de breasla scriitoricească, sunt traversate subit de idei de asanare morală și de resuscitare organică a Uniunii și, fluturându-și legitimațiile de membru nepreschimbate, restanțieri la cotizație, râvnesc acum la sceptrul decizional. Se elaborează astfel, în laboratoare clandestine, dileme hamletiene cu aparențe reformatoare. Unii (re)văd în această structură vicioasă de tip stalinist, scoțând din mâlul uitării chipuri și fapte care n-o onorează, socotind-o supraviețuitoare printre puținele din Europa, nu atât datorită puterii, cât mai ales slăbiciunilor ei. Alții văd în ea o corporație de tip sindical, cu organisme bine consolidate în teritoriu, menită a veghea la identitatea și prosperitatea membrilor ei, punând pe planul al doilea specificul îndeletnicirii; dimpotrivă, alte voci subliniază nevoia unui for academic cu propensiuni elitiste, mai puțin preocupați de factorul material. În acord cu această alternativă, am avea de ales ca președinte între un personaj charismatic, onorant prin sine însuși, decorativ pentru instituție și un gospodar-scriitor transpirat, cu mânecile suflecate, capabil să asigure baza logistică a supraviețuirii breslei. Pe cine votăm? Ar fi mai potrivit, pentru a ne asigura minima protecție, să ne abandonăm în brațele unui partid sau ale guvernanților, cu tot riscul de a-i scoate din țâțâni cu potențialul iritant al unora din confrații noștri? Sau să ne păstrăm destinul în propriile mâini, apărându-ne glia cu insistență și fermitate?

Dumnezeu știe dacă, trăind, Ulici ar fi fost în stare să reducă toată această tevatură la o simplă speculație de cafenea. Cert este că avem nevoie astăzi de autoritatea unui lider asemenea lui, de un manager experimentat în bătălii de uzură, cu o cutie de viteze adaptabilă la existența noastră accidentală. A pierde astăzi ceea ce s-a câștigat în ultimii ani înseamnă sinucidere. Să nu ne facem iluzii, solidaritatea de breaslă este, deseori, una dintre acestea. Spre deosebire de mineri, fiecare scriitor își are șutul său în care cotrobăie, protestează și contestă, dependent, totuși, de oxigenul lumii de deasupra. Sentimentul acestei funciare dependențe ne-ar putea face mai înțelepți măcar cu prilejul evenimentului așteptat din aprilie. 

„Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală” (ASTALOȘ 1999)

 A treia întâlnire a scriitorilor români din întreaga lume

George Astaloș, Scriitorul român din exil le-a dat literelor noastre strălucire universală, Revista Asociațiunii Transilvania ASTRA, 1999

(190)Recent, la inițiativa Academiei Române, a avut loc o dezbatere asupra viabilității literaturii noastre din anii hegemoniei roșii - reuniune la care au fost luate în discuție toate genurile literare și cu deosebire romanul. Este știut: o literatură nu se recomandă prin poezia ei, cum lăsau să se înțeleagă analiștii de ocazie din anii șaizeci, nici prin dramaturgia ei, teatrul fiind, prin excelență, genul cel mai perisabil dintre toate expresiile creației literare. O literatură se recomandă prin proza ei - „proză” neînsemnând neapărat roman, ci „nuvelistică”, în sensul larg al noțiunii. Vezi semnificația inițialelor PEN Clubul „Poezie, Estetică și Nuvelistică”. Printre cei care cauționau dezbaterile asupra trecutului imediat făceau parte academicienii Gabriel Țepelea și Eugen Simion - ultimul având o remarcabilă inițiativă în acest sens încă din toamna anului 1996, când a oferit paginile „Caietelor Critice” ale Academie unei ample anchete asupra subiectului evocat, la care au răspuns circa patruzeci de scriitori, poeți, critici și universitari angajați direct în procesul creației literare.

Recenta confruntare a fost actul doi al inițiativei lui E. S., al cărei succes putem spune că a fost covârșitor atât prin calitatea semnatarilor acelor considerații, cât și prin diversitatea contribuțiilor publicate. „Selon les bruits qui courent”, în curând vom asista la cel de-al treilea act al decorticării retrospective a creației literare românești din perioada derutei cenzoriale - act ce se va juca tot în dispozitivul „Caietelor Critice”. Este vorba de o anchetă întreprinsă în profunzime asupra romanului nostru din cea de a doua jumătate a secolului douăzeci.

Majoritatea protagoniștilor anchetei din 1996 au scos în evidență condiționarea literaturii de către factorul politic, al cărui absolutism doctrinar le-a impus oamenilor de litere o stare de manifestare subalternă. Or, este de notorietate deontologică: practica literaturii își are proiecția împlinirii ei tocmai în cultivarea unei absolute libertăți de expresie. În ce privește concluziile recentei confruntări, tinerii scriitori prezenți la dezbateri au avansat ireversibila idee potrivit căreia nimic din ceea ce s-a scris între 1948 și 1989 nu va rezista exigențelor unei istorii literare științific întocmite. Așteptăm parametrii estimativi ai literaților incluși în sumarul anchetei despre roman. În așteptarea acestor parametri analitici, preocuparea creatorilor pare să își aibă vectorul îndreptat către literatura viitorului, ceea ce ni se pare mult mai remarcabil și în orice caz mai pasionant, tocmai pentru că scrutarea viitorului invită la investigarea unui trecut ce anunță potențialitatea, dar și virtualitatea noii generații.

S-a bătut monedă pe ideea existenței sau inexistenței unui „sertar” fermecat al literaturii noastre, din care, după 1989, ar fi putut țâșni capodoperele unei literaturi oprimate de cerberii totalitarismului. Concluzia: nu a existat nici un „sertar” cu opere prohibite - adevăratul sertar al literaturii române din anii incriminați fiind în realitate creația literară, poetică și lingvistică a exilului.

Nici nu putea fi altfel: în țară, libertatea de expresie nu a avut drept de cetate timp de peste patruzeci de ani. Dacă însă a existat un sertar (și sertarul a existat într-adevăr), atunci el se află în arhivele securității! În Biblioteca Națională a Franței există o scrisoare a lui Blaga, adresată în anii cincizeci lui Bazil Munteanu la Paris, în care clasicul nostru îi scrie prietenului din exil: „Am manuscrisele a douăsprezece cărți, gata de predat editorilor”. Unde sunt aceste manuscrise și când vom vedea cărțile anunțate de Blaga în galantarele librăriilor și în rafturile bibliotecilor? Poate niciodată. Vom afla însă cu siguranță mai mult despre aceste „sertare” ferecate de poliția politică a comunismului atunci când Ecaterina Țarălungă, terminându-și cercetarea în care s-a angajat, va scoate pe piața literară monografia „Bazil Munteanu”.

Până atunci, însă, rămâne pe rol sertarul exilului - sertar ale cărui piese au dat strălucire universală literelor românești. Ancheta revistei „Luceafărul”, de la începutul anului 1988, lăsa să se înțeleagă că sertarele scriitorilor noștri din țară ar fi fost doldora de manuscrise „nepublicate” în timpul regimului trecut. Și pe bună dreptate propaganda incomunicabilă a fostului ordin politic interzicea publicarea textelor ce contraveneau dogmelor (...).

„Profil. Gabriela Gheorghe” (CRUCERU 1997)

 Fl. Cruceru, Profil. Gabriela Gheorghe, „Tomis”, Constanța, 199?

Pictor, absolvent al Academiei de Arte din București, promoția 1996, elevă a prestigioșilor profesori Vladimir Zamfirescu și Florin Ciubotaru.

Din același an lucrează la Muzeul de Artă Constanța. Încă din anii studenției ia parte la expozițiile organizate de Academie la București - 1993, 1994, 1995, 1996, Budapesta, Berlin 1995 și Maastricht 1996. În 1993 beneficiază de o bursă de studii pentru Germania. Din 1996 este o prezență remarcabilă la expozițiile Filialei UAP Constanța, organizate în localitate, la București, Yokohama și Cluj.

Creația Gabrielei Gheorghe condensează energii nebănuite; ea relevă „apetența” artistei pentru spațiile mari ale compozițiilor „acoperite” de valori armonioase - ades suave - pe care liniile „aleargă” cumpănit, tăind trasee; o pictură a alcătuirilor elaborate, ce pleacă, de obicei, de la bogatele lecturi din Platon și Vechiul Testament sau inspirate de folclor. Gândul urmărește imaginile ce se ivesc după lectura textului și mâna înscrie schițe - zeci - de mici dimensiuni, reluate în format din ce în ce mai mare, în multiple variante. Și drumul acest al apariției compoziției este lent, îndelung decantat.

Artista lucrează cu acrilice diluate cu apă, pentru ca „zemurile” colorate, aproape transparente, o apropie mai mult de tehnica frescei. Desenul său amplu, prin conturi ferme, este susținut de „suporturile” colorate, executate, ele însele, cu reveniri pentru consistență, atunci când este nevoie, pentru că nu folosește materia consistentă, densă, cu ar fi aceea a uleiului. 

În timpul lucrului, după schițele prealabile, artista revine mereu și mereu, până „simte” că lucrarea este încheiată, că ea corespunde ideii care a sugerat-o. Și dacă acest finit nu-i mulțumește exigențele, după scurt timp reia compoziția cu răbdare, temeinic.

Încercând a cunoaște treptat, opera și omul, constați că acesta din urmă are o atitudine fermă - privind creația - pe care o impune cu strășnicie artistului, actului său creator, adică sieși. Pentru că deși mintea este populată cu imagini, virtuale pânze, starea de visare este condusă spre aceea de lucru, prin dificila cale a autoinstruirii; o autonomă autoritate pe care și-o impune propriei persoane. Când afli, apoi, că arta lui Rubliov îi este apropiată inimii, că idolii săi sunt Giotto și Leonardo îi înțelegi căutările picturale, rostul și importanța coloritului, urmărirea clarității desenului ș. a. și - pe o anume scară de valori - conceptul său, privind pictura, care este „una cosa mentale”. Uneori mi se pare că ar urma chiar unul din preceptele davinciene, care spune: „... toate lucrurile ce se află în Cosmos, prin esență, prezență și ficțiune, pictorul le are mai întâi în minte... apoi le trece în însușiri, iar acestea sunt în stare să alcătuiască o armonie îmbrățișată de văz...” Iată, aserțiunea își dovedește, peste secole (fără intenții declarate), importanța, conturând relații, drumuri aflate, crezuri aflate, posibile concluzii... În timpul studiilor cu profesorii V. Zamfirescu și F. Ciubotaru, două temperamente forte, Gabriela Gheorghe a simțit la timp că forța creatoare pe care acești mari pictori o emanau, ar fi putut să i se impună, ceea ce a condus-o la „despărțire”. În acest sens își amintește, cu hazul și detașarea așezate de timp, îndemnul pictorului F. Ciubotaru, care spunea studenților pentru a-i feri de epigonism: „căutați drumurile dintre curente!” Șocul acestor cuvinte a însemnat momentul „trezirii” și al imboldului de a-și căuta drumul propriul drum de creație. În acest fel ipotetica influență a celor doi profesori nu s-a putut produce, nimic din pictura sa nu duce cu gândul la arta vreunuia, dar nici altundeva, spre o cale ce nu i-ar aparține. Cum spuneam, compozițiile sa le sunt ample: spațiile mari denudează setea de ele; dar amplitudinea nu este un dat al dimensiunii necondiționat. Ea poate fi indusă gândirii ordonatoare, căci chiar pânze de mici dimensiuni poartă totuși semnul spațialității, al monumentalului. Suprafața tabloului se amplifică ades mental. Accentul pare acum să fie pus pe expresivitatea liniilor, a desenului, pe vigoarea construcției compoziționale, care se operează cu reduceri succesive, până la esențializarea imaginii, nu departe de un virtual abstract.

Imagini unicat, pânzele artistei sunt suite, dar și secvențe de gând creator, subliniat în detalii rarefiate. Gabriela Gheorghe decupează aceste detalii, le izolează în enclave ce compun, în final, împreună, întregul. Translarea de la mental la imagine se face, cum spuneam, prin eliminări pe care gândirea-control le impune bogatei sale imaginații. Concretul și sugestia, volumul și elementul plat, transparența și matitatea culorii - și încă altele - contraste, dar nu paradoxuri, se alături în imagini, cu dezinvoltură și farmec, dar ele vin spre privitor după îndelungi stadii de cernere, de recompuneri. Totul este cumpănit, condus spre esențial.

Desenul Gabrielei Gheorghe nu este subsidiar culorii, locul lui este - în imagine - egal acesteia. Pentru că nu este vorba de un joc grafic, ci (...) lui ca parte egală, componentă a pânzei. Traseele nu sunt arabescuri decorative, o parte intrinsecă a ansamblului. Sentimentul spațiului este detectabil în mai toate compozițiile sale, indiferent de dimensiunile lor; pe acest spațiu, fantezia prodigioasă a artistei alcătuiește „montaje” simbolice sau aluzive, ades determinate, citatul plastic decurgând, uneori, din cel literar. Poate de aceea pânzele sale întâmpină privitorul cu îndemnul spre dialog, de aceea bucuria privirii este urmată de cea a descifrării. Senină, fără crispări, dar și fără narațiuni anecdotice, pictura sa este ca o curgere lină.

De fapt, creația Gabrielei Gheorghiu este o „mărturisire”. Fiecare pânză este un suport al gestului dezlănțuit și reținut, totodată, aflat în căutarea întregului. Și, prin ritmica liniilor, se descoperă virtuozitatea plastică suverană, dominantă, a mișcării. Pentru că marcată - din studenție - de deprinderea lucrului temeinic făcut, pictorița zăbovește, cu îndărătnică răbdare, asupra fiecărui detaliu, văzut în ansamblul contextului cu rost și scop al acestuia. Suverană, gândirea conduce mișcarea însăși a actului creator.

„Tudor Arghezi despre scris și scriitori” („TOMIS” 1997)

 Baruțu Arghezi, Tudor Arghezi despre scris și scriitori, „Tomis”, Constanța, aug. 1997, p. 1, 2.

Preocuparea hotărâtă și continuă pentru acuratețea limbii vorbite sau scrise a fost un crez intim în viața și activitatea literară a lui Arghezi, mărturisit fie în scrierile lui, fie în discuțiile sau în luările de cuvânt din cadrul Academiei Române sau Uniunii Scriitorilor - unde avea de înfruntat ostilitatea fățișă sau ascunsă a marilor corifei lingviști. Era epoca în care fuseseră eliminate din scris literele W, Y, Q și X și se promova simplificarea gramaticală a limbii vorbite și scrise din motive de incultură generală... A fost bine promite de publicul cititor ultimele „Bilete de papagal” din seria publicată în revista „Argeș” din Pitești, care se înscriu într-o suită neterminată de articole cu opriri pe diferite aspecte și momente importante ale limbii românești vechi, contemporane sau în continuă prefacere. Încetarea lui din viață (1967) a pus capăt, din păcate, unor sinteze de filozofie lingvistică inedită. Am reținut, din diverse convorbiri sau participări la unele întâlniri scriitoricești, când îl însoțeam pe tatăl meu, o serie de aspecte și atitudini, dintre care unele fac obiectul rândurilor de față.

Unul din momentele importante a fost și acela în care a cerut, cu argumente literare, culturale și politice, reintroducerea vocalei A în miezul unor cuvinte de origine latină. Intervenția scrisă și citită cu voce răspicată a avut loc în cadrul secției Academiei din care făcea parte. În urma acestei acțiuni s-a decis, de alte foruri superioare, scrierea corectă adjectivului român și românesc, precum și denumirea țării, România. Deci înlocuirea literei î cu â la toate cuvintele estropiate (pâine, câine, mâine).

Referitor la etapa în care se pregătea elaborarea Dicționarului limbii române contemporane, A. a primit rapoartele din partea colectivului care se ocupa cu elaborarea, după care a făcut următoarele aprecieri:

T. A. - „Nu cred că orice cuvânt e obligatoriu să facă parte din Dicționar, mai ales cuvintele neuzuale, sub cuvânt că sunt contemporane. Contemporaneitatea nu aparține precis unui moment și reprezintă o noțiune elastică și confuză. Un exemplu: cuvântul „creativitate”, de care se dispensează orice profesor, orator și scriitor. Definițiile nu pot fi decât aproximative. În bună parte, cuvintele din dicționare sunt osemintele limbii vorbite și ele capătă viață, nuanță și un sens anumit, influențate unele prin altele, ca în picturi culorile alăturate și de reper. De aceea și circulă în peisajul literar cuvinte imponderabile, ca artă, meșteșug, vocație, măiestrie, stil. Trebuie lăsată sarcina, trebuie să spun geologică, a definiției savanților care au albit săpând în rocile limbii și se văd, după o viață trăită în adâncuri, fără gloria povestitorului și cu satisfacția numai de laborator, luați în derâdere. Colaborarea scriitorilor cu bărbații de știință este chiar de aceea binevenită și ajutându-i pe aceștia ca meseriași calificați, atunci când e nevoie să stilizeze expresia și să o facă, poate, mai literară”.
Citatul era un fel de concluzie referitoare la locul și contribuția scriitorului în păstrarea, promovarea și cultivarea tuturor izvoarelor limbii în care acesta scrie, idee dezbătută în mai multe rânduri de A. și în contrast cu unele păreri academice, oficiale, care apreciază că problemele privind limba scrisă sau vorbită trebuie să aparțină numai oamenilor de știință, filologi și lingviști, scriitorul fiind lăsat în afara participării la discuții. Poziția fermă a lui A. în această privință a făcut obiectul mai multor Tablete sau Bilete de papagal.

Citez o altă concluzie notată prin 1956, în urma unei ședințe academice la care luase parte:
T. A. - „Nimeni nu este proprietarul limbii românești afară de popor. Nici filologul, nici scriitorul nu-și poate aroga drepturi medievale și de imperialism asupra ei. Ea depășește și știința în literatură. Cei care ar putea să se joace cu ea și să ia în bătaie de joc plugarii, insultă pe aceia care i-au îngropat sămânța adânc și au făcut apoi să-i dea spicul sus. Limbă, om și pământ fac o unitate solidară și un singur sentiment”.

Meseria de scriitor, A. a înțeles-o și practicat pe toate dimensiunile ei, dintre care unele le-a descoperit prin muncă, perseverență și  căutarea neîntreruptă a izvoarelor cele mai ascunse ale limbii grăite sau scrise.
T. A. - „Un scriitor nu se fabrică peste noapte și nici nu poate fi desființat printr-o hotărâre de arbitru. El se confundă cu limba, cu vocabularul, cu sensul cuvintelor care îl definesc, indiferent dacă este poet, prozator sau dramaturg. Scriitorul este un meșter cu scule puține și simple în atelierul lui. Materialul pe care-l taie, lipește, arde, topește sau încheagă este limba, inefabila materie a spiritualității unui popor”.

Un exemplu al stilului personal de lucru poate fi luat din titlul volumului de versuri Cuvinte potrivite, în care „potrivirea” trebuie înțeleasă în sensul cel mai adânc. Nu tolera inadvertențe, mai puțin încâlceala cuvintelor care dau faptelor sensuri confuze, ceea ce reproșa destul de des unor scriitori-gazetari care, încurcându-se în cuvinte pompoase, neglijau tocmai linia de frumusețe a exprimării în scris.

Mi-aduc aminte de o intervenție făcută în plenul secției de Limbă și Literatură a Academiei (îl însoțeam pe tata la aproape toate ieșirile din casă, ca sprijin necesar al unei scăderi a vederii), referitoare la păstrarea acurateții limbii și la exprimarea ei corectă de către cărturarii, politicienii și scriitori noștri. Luase ca exemplu însăși titulatura secției academice, ca și titlul unei reviste care corespundea și unui organism de lucru a acestui for academic, Limbă și Literatură. Arghezi își simțea jignit auzul când o asociație de intelectuali de cea mai fină concepție admitea o asemenea apropiere de cuvinte în stare să vulgarizeze expresia cea mai pură a unei spiritualități. O socotea cea mai joasă cacofonie posibilă. De aici, la ideea uceniciei făcută cinstit față de conștiința proprie, el socotea, ori de câte ori era întrebat de tineretul cu chemări artistice, că prima datorie este cunoașterea graiului, vorba și cuvântul devenind materialul cel mai prețios alături de idee și talent.

T. A. - „Unii se grăbesc să iasă în public, fie cu condeiul, fie cu pictura. E bine să izbucnești în lume, dar numai cu condiția lucrului îndeplinit. Dar să faci concesii propriului țel înseamnă să pornești la drum într-un singur picior, șchiopătând. Tinerii noștri și mai puțin tinerii care-și fac din pană un crez și o meserie, uită adesea că limba românească nu e numai a lor și că scrisul nu e un divertisment de circumstanță. Dacă n-ar fi crezut în cuvânt și în limba Mioriței, n-ar fi scris atât de frumos nici Coresi, nici Eminescu, nici noi, cei câțiva care ne-am străduit o viață să facem din limba românească dacă nu un monument, cel puțin o stâncă pe care se vor strădui alții să o cioplească, sper, mai bine ca noi”.

Ceea ce îl exaspera, primind unele manuscrise pentru un „aviz” sperat favorabil, era lipsa de intuire a cuvintelor, de înțelegere a sensurilor, de împerechere a unor expresii culese probabil la întâmplare.

T. A. - „E multă sărăcie de idei în aceste plicuri cu manuscrise. Cultura generală, cultura intimă care trebuie să fie reflexul culturii noastre, atâta câtă este, e prea deficitară. Lipsește plasticitatea, culoarea. Nuanțările sunt imperceptibile. Ce învață acești copii la orele de limba română? Cum li se face iubită limba în care au scris atâția dintre marii noștri scriitori?! Nu simt preocuparea pentru interiorul limbii, pentru cunoașterea bogățiilor ei intime, mai puțin nu înțeleg aceștia care-mi scriu și se vor poeți, să se exprime cu atâta sărăcie și atât de puțin vibrare în frazele lor versificate! Cred că o vină o au și ziarele a căror limbă este prea seacă, prea limitată ca valori aș zice literare, folosindu-se un număr foarte restrâns de cuvinte. Nu sunt nici de părerea celor care scriu în scriitori și gazetari, ca și cum numai unii scriu, pe când ceilalți fac ziarele. Această fisură trebuie să dispară odată, unindu-se eforturile pentru a da cititorului o literatură de calitate, indiferent dacă este nuvelă, pamflet, cronică, știre sau comentariu. În fond pentru cine scriem? Cititorii noștri sunt aceiași și lor le suntem datori o literatură de calitate sub orice formă am profesa-o. Altminteri riscăm să rămânem goi, șubrezi și neîmpliniți.

Îl supăra mult pe A. limba folosită în mai multe articole de ziar, pătrunsă în exprimarea multor scriitori, mai ales când introduceau lozinci politice spre convingerea presupusă a cititorului.

T. A. - „Abundența cuvintelor strict tehnice introduse în vorbire de la un timp, spre a da un fel de aer științific, strică exprimarea literară care trebuie să ție seamă de frumusețile, de bogățiile și de posibilitățile de perfecționare ale limbii noastre. Există o estetică a limbii românești pe care orice purtător de condei se cade să o cunoască: de asta e scriitor și cărturar”.

Adânc preocupat de Estetica limbii românești, el ar fi văzut introdusă în Universitate o disciplină ocupându-se cu studiul și dezvoltarea acesteia, cu obligativitatea din partea scriitorilor consacrați de a contribui la organizarea unui curs obligatoriu cel puțin pentru studenții filologi.

T. A. - „Limba își are misterele ei, izvoarele și resursele inepuizabile de frumusețe, pe care un tânăr scriitor e obligat să le afle, dacă nu le are în sânge. Până acum această estetică venea din bunul simț ce umblă la călimară și condei. Acum Estetica limbii a devenit o necesitate pe care însă lingviștii noștri o cam neglijează, tratând limba matematic. Există, desigur, o logică a limbii de unde apar curente, cercetări și opinii științifice, dar limba unui popor nu trebuie ruptă de sufletul lui, de frământările lui seculare. Aș lua limba cântecelor țărănești: are plasticitate, iscă imagini frumoase, cuvintele se potrivesc stărilor sufletești. E o limbă construită pe emoții, vie și colorată. Compară cu celelalte cântece zise de muzică ușoară, unde cuvintele se cheamă text și sunt de o stupiditate revoltătoare: acestea sunt făcute artificial, aritmetic. Limba Cronicarilor folosită cu perfecționarea evoluției de Sadoveanu sau limba lui Eminescu pot fi primele începuturi ale acestei Estetici a limbii”.

Prin 1946-1947 a fost preocupat de ideea introducerii unor conferințe libere pentru tineret și toți cei ce ar fi simțit o chemare literară, în sensul unui curs de poetică. El vedea astfel închegându-se chiar un curs universitar pe care l-ar fi putut ține, mai amplu, eventual Călinescu și Viziru, dimpreună cu câțiva scriitori. El concepea aceste conferințe ca o introducere și tălmăcire la o Ars poetica văzută prin prisma căutărilor personale și analiza literaturii de valoare, începând cu Cronicarii și ajungând la momentul de debut literar al oricărui tânăr. A și avut unele convorbiri în acest sens, dar formula universitară a timpului nu a răspuns ideii preconizate. În ciclul schițat al primelor prelegeri ar fi intrat, amplificată, conferința Eminescu ținută la Atheneul Român în 1943, urmată de conferința din 1944 intitulată Comentarii în zig-zag, concepută ca o analiză a stilului și valorilor literare generale românești ale epocii.

„Periscop” („TOMIS” 1997)

 Ov. D., Periscop, „Tomis”, Constanța, 1997, mai

*

Clarie Middleton, producător, Lin Coghian, scenarist, și  Philip Osment, regizor, de la Teatrul „Old Vic” din Bristol, Marea Britanie, s-au aflat din nou, în vizită de lucru, la Teatrul Dramatic din Constanța pentru definitivarea coproducției româno-engleze cu piesa „Iarna”. Cu acest prilej, oaspeții s-au întâlni cu reprezentanții presei constănțene în vederea unei colaborări și mediatizări a spectacolului în presa din țara noastră, cât și a României în presa britanică.

*

Muzeul de Artă Constanța a găzduit expoziția personală a unui redutabil plastician contemporan. Este vorba de pictorul Gheorghe Anghel din București, profesor la Academia de Arte, un statornic prieten al Dobrogei. Expoziția a cuprins: compoziții dedicate tinerei și fermecătoarei Melissa, grecoaică din orașul Galați, care i-a fascinat anii tinereții, lucrări dedicate peisajului marin și ținutului pontic, traversate de poezie, lumină și diafanitate.

*

De curând a fost inaugurat, la Constanța, primul studio teritorial Radio Tv din cele cinci pe care Direcția de Relații Publice a Armatei intenționează să le înființeze în toată țara. Prin intermediul studioului sunt mediatizate, cu înalt profesionalism și promptitudine, activitățile Marinei Militare și ale celorlalți luptători din Dobrogea. Redacția, din care fac parte ziariștii militari Marian Moșneagu și Nezir Gelaledin, este condusă de colonelul Lică Pavel, publicist și scriitor binecunoscut în orașul de la mare, întemeietorul, de fapt, al acestei redacții. Urăm colegilor noștri de la „Scutul Dobrogei” să obțină pe viitor, ca și până acum, rezultate cât mai performante.

*

Asociația artiștilor plastici „Amfora” a organizat, la Clubul „Favorit” din comuna Istria, vernisajul unei expoziții de pictură semnată de Iordan Barău, învățător la școala generală din comună, nepotul renumitului pictor tulcean Eugeniu Barău. Despre autor și lucrările sale au vorbit Paul Teodorescu, președintele asociației constănțene, Costin Antonescu, cercetător la Centrul Județean al Creației Populare, și pictorul Valentin Donici, care au relevat pasiunea lui I. Barău pentru pictura miniaturală, în special pentru peisajele pitorești însorite și portretistica expresivă, inspirate din lumea satului în care trăiește.

*

Icoana este, dincolo de actul manifestării obiectuale, un gest de veșnicie sufletească. A fi iconar presupune stăpânirea limbajului ontologic, al semnelor ce compun alfabetul ermineologic. Un iconar este un stabilizator de stări sufletești, un mijloc al dialogului de întărire în cuget, pe care omul îl poartă cu Dumnezeu și nu de puține ori și invers. Aceasta e starea pe care și-a găsit-o în pragul maturizării artistice Viorel Ungureanu, prezent cu 40 de icoane în spațiul galeriilor „Amfora” din Constanța. La vernisaj, prof. univ. dr. pr. Nechita Runcan remarca: „Dincolo de claritatea limbajului, pe care este stăpân, artistul încântă cu o gamă cromatică blândă, liniștită, senină, propice rugii, meditației și regăsirii sufletești, care accentuează valoarea icoanei prin limbajul grafic ce se va putea îmbogăți în timp”.

*

Editată de Liga Navală Română, Filiala Constanța, revista „Marea Noastră” a ajuns la cele de-al 22 lea număr. Având o redacție de profesioniști ai mării aflați acum în retragere, redactor șef col. (r) Ion Aramă, redactor șef adjunct cam. (r) George Petre, secretar de redacție cdr. (r) Doru Ionescu, susținută de colaboratori prestigioși și sponsori puternici, tipărită în condiții grafice excelente, publicația constănțeană este una din cele mai serioase reviste pentru propaganda, orientarea și promovarea intereselor marinărești din țară. Spicuim din sumar: „Viitorul marinei noastre” de vam. (r) Gheorghe Sandu, „Flota națională în fața soluțiilor salvatoare” de Ion Tița Călin, „Rolul comunității portuare în dezvoltarea durabilă a unui port” de Radu Kramer și Haralambie Beizadea, „Eseu despre ieșirea la mare” de cam. (r) G. Petre, „Delfinul mărturisește” de cam. (r) ing. Ilie Ștefan, „Nave... navigatori” de cdr. (r) Ion Borcilă.

*

În zilele de 9-10 mai, la Curtea de Argeș a avut loc  Festivalul Național de Film cu tematică religioasă „Lumină din lumină”, ediția a IV a. Distinsă cu premiile I și III la edițiile anterioare, echipa Centrului Creației Populare Constanța, formată din Costin Antonescu și C. D. Mazilu, a fost din nou câștigătoarea premiului I ex aequo la categoria eseu cinematografic, cu filmele „Chipul” și „Crucile satului”. Primul film, autor C. Antonescu, abordează portretul unei metafore prin care copiii din clasa I a unei școli constănțene descoperă prin desen chipul dumnezeirii din ei. Cel de-al doilea film, autor C. D. Mazilu, încearcă o trecere în revistă a simbolismului crucii în satele dobrogene tradiționale, exprimat prin obiecte cotidiene în existența țăranului: biserica, fântâna, cișmeaua.

„Constantin Grecu” (PĂULEANU 1997)

 Doina Păuleanu, Constantin Grecu, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Lumea muzeelor de artă este restrânsă numeric - mă refer la specialiști desigur - și fără a se constitui ca în alte țări într-o castă, ea însăși ierarhizată prin titluri științifice, reprezintă un teritoriu al colegialității asumate, al unei comuniuni intime și secrete cu care s-a născut prin anii 70. Atunci secția de istorie și teorie a artei a Academiei Naționale de Artă s-a desfășurat în formula care-i adusese recunoaștere; în acea perioadă, muzeele țării s-au reorganizat în funcție de mesajul propagandistic, celor de artă revenindu-le un loc minor în triumfalismul care-și pregătea căile majore de penetrare și anexare. O icoană sau un peisaj de Grigorescu, a căror realitate și valoare patrimonială nu puteau fi spulberată, erau considerate fie primejdioase, fie nesemnificative în procesul oficial de beatificare și canonizare. Muzeele de artă erau astfel tolerate tacit, chiar dacă la nivel județean au existat inițiative profund meritorii. Specialiștii trăiau într-un gen de complicitate savuroasă, ale cărei efecte târzii pot fi detectate astăzi într-o remarcabilă solidaritate de breaslă. Aveam, în deceniul următor chiar mici izbânzi, în momentele în care, în acord cu colecționarul care-și smulgea din suflet câte o lucrare spre a supraviețui, acesta o vindea muzeului și nu gospodăriei de partid, care-i putea oferi un preț superior. Repudiată oficial, arta începuse să pătrundă în numeroase vile de protocol, datorită snobismului celor care le populau, dar și ca o izbândă amară a capodoperei căreia nimeni și nimic nu-i poate altera puritatea și armonia.

Sentimentul pe care-l aveam atunci, când în muzee variațiile de temperatură erau 20 de grade anual, când nu aveam lumină, dar umiditatea din săli era uriașă, iar salariile simbolice, când mulțumea postum marilor noștri creatori pentru că s-au respectat folosind materiale de excepție, nealterabile în timp, era deopotrivă refugiul și izbânda fiecăruia. 

Iată de ce muzeografii au fost și rămân solidari; iată motivul pentru care expozițiile personale sau colective circulă în țară și în lume, indiferent de organizator sau de cei care le itinerează.

Un telefon de la directorul Muzeului de Artă din Brașov, Titus  Hasdeu, a fost suficient pentru ca expoziția pictorului Constantin Grecu să se deschidă în această perioadă la Constanța. Concepută ca o retrospectivă la Brașov, expoziția găzduită apoi la Muzeul de Artă Cluj, urmând ca de la Constanța să ia drumul Iașului.

Formula ei de prezentare a fost mai restrânsă, astfel încât publicului nostru constant nu i-au fost oferite decât aproximativ 100 de lucrări de pictură, grafică și sculptură. Constantin a urmat studiile universitare la Cluj, astfel încât formația sa, întregită din 1980 în Germania, unde s-a stabilit, este mai puțin cunoscută în zona noastră, datoare în întregime, prin creatorii săi profesioniști, Academiei Naționale de Artă din București. C. G. este un pictor al realității, pe care uneori nu o consideră suficient de cuprinzătoare pentru dorința sa de comunicare, astfel încât îi adaugă noi elemente de figurație. Dintr-o asemenea viziune rezultă peisaje compoziționale în care recursul la o recuzită îmbunătățită nu transcende categoria iconică, pentru simplul motiv că lui C. G. natura îi pare suficient de spectaculoasă în sine. O redă cu prospețime și vioiciune, cu spontaneitatea pe care folosirea îndelungată a acuarelei a conferit-o și tehnicii uleiului, în care revenirile sunt posibile. Împătimit de iarna în munți care i s-a impregnat din copilărie pe retină și alimentat de nostalgia plaiului care i-a fost interzis un deceniu, C. G. i-a dedicat cicluri de peisaje, poeme ale pădurii, ale arborelui sau ale rădăcinilor, care le păstrează nealterată culoarea locală, știută și visată. Acestora li se adaugă portrete din mediul familial și nenumărate naturi statice, în care floarea este același necesar element de puritate și esențialitate pentru un pictor care nu ucide „corola de minuni a lumii” situată, indiferent de periplul său european, la poalele munților pe care i-a iubit încă din copilărie.

„Sorin Adam” (DELEANU 1997?)

 Geta Deleanu, Sorin Adam, „Tomis”, 1997?, pagina 11, 15

„Balcicul se confundă astăzi cu pictura românească” scria Alexandru Busuioceanu în 1936 cu referire la pictura interbelică. Și continua: „Orășelul mărunt, răsfirat între falezele albe și unduiri dulci trandafirii este, de mai bine de două decenii, locul de întâlnire al pictorilor noștri, chip familiar în pânzele lor de fiecare vară, model și maestru în care arta noastră își găsește încă inspirația cea mai fecundă”.

Balcicul a devenit peste ani locul imaginar de întâlnire al artiștilor cu spiritul picturii interbelice și cu ei înșiși pe coordonatele spațiului și timpului absolut al artei.

Pentru a reface un traseu întrerupt în timp, pe linia tradiției picturii noastre interbelice, atât de puțin cunoscută dincolo de granițele țării, Sorin Adam pleacă la Balcic în căutarea luminii și culorii ce au inspirat în mod exotic și romantic pe marii noștri pictori. Asemeni lui Ștefan Dimitrescu și Lucian Grigorescu, lui Dumitru Ghiață și Yorgulescu Yor, acest artist tânăr reușește să-și modeleze paleta cromatică conform cu spațiul întâlnit aici. Pentru colegii săi de breaslă, demersul lui este până acum singular. (...) Simți în pictura lui unică și pasionantă de a picta și trăi sentimentul de plenitudine al sufletului în fața naturii transpuse ideal în arta sa. Peisajul, natura statică, nudul transmit lumină, culoare, vibrație, trăire, bucurie de a exista. Fire pozitivă, plină de temperament și vitalitate, S. A. trăiește plenar experiența cestei vieți cărei îi imprimă forța de creație și forța de dăruire a talentului său. Nu cred că S. A. meditează prea mult în fața motivului pictural. Sufletul său de artist debordează de inspirație și vibrează de tensiuni mult prea înalte ca să nu se reverse în șuvoaie de forme și culori ce fascinează privitorul. Artistul este însă conștient că nimic durabil nu se poate ivi în sfera creației artistice fără disciplină și rigoare, fără înțelegerea libertății de creație ca desfătare a spiritului între tensiunea creatoare și emoția estetică. Motiv pentru care artistul adaugă talentului nativ instrucția disciplinată prin lectură și cultivarea prieteniei marilor artiști contemporani, dintre care Vasile Grigore este maestru și model de dăruire în creație. Deși student al lui Teodor Moraru la Academia de Artă „Luceafărul”, pe care a absolvit-o în 1996, S. A. s-a apropiat de profesorul Vasile Grigore simțind acea înrudire spirituală și vibrație sufletească cu marele nostru colorist. Expoziția personală a lui S. A. deschisă la Muzeul de Artă Constanța este un pas important în evoluția artistică a tânărului aflat cu certitudine pe un drum al afirmării depline.

„Periscop” (ROȘCA 1995)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1995, iunie-iulie

*

Ca recunoaștere a incontestabilelor sale merite pe tărâm științific, conf. univ. dr. Vasile Sârbu a fost primit  ca membru activ al prestigioasei Academii de Științe din New York, onoare de care nu se bucură decât puțini români. Dedicând diploma primită primei promoții de absolvenți ai Facultății de Medicină și Farmacie din Constanța, V. Sârbu a făcut un gest care îl onorează.

*

Cotidianului „Cuget liber” i-au fost conferite placheta omagială și diploma de onoare a Federației Naționale a Revoluționarilor din România, în semn de recunoștință pentru activitatea depusă în slujba promovării și apărării idealurilor Revoluției române din Decembrie 1989.

*

Marele Stat Major al Marinei Militare și Cercul Ofițerilor din Constanța au făcut un gest deosebit față de copiii cu handicap fizic și mental, găzduind în ziua de 1 iunie 1995 un emoționant spectacol organizat de Societatea „Caritatea” a handicapaților din județul Constanța. O sală plină a aplaudat pe parcursul a două ore pe micuții artiști și pe invitații acestora, copii și elevi ai Grădiniței nr. 12 și ai Școlii Generale nr. 8, precum și pe membrii trupei de dans „Fan Club Michael Jackson”. Felicitări marilor firme constănțene care au sponsorizat această admirabilă inițiativă!

*

A apărut primul număr al revistei „Universitarium”, editată de studenții Universității „Ovidius”, Facultății de Medicină și Institutului de Marină Civilă. Tânăra și ambițioasa echipă redacțională, căreia îi urăm mult succes în continuare, este coordonată de Alexandru Papadumitru.

*

Muzeul Marinei din Constanța a găzduit o expoziție de grafică, reunind lucrările artistelor plastice Georgeta Călin și Magdalena Cioară. Mesajul lucrărilor nu este doar o transfigurare a realității, el intenționând a fi o meditație spirituală de avangardă. 

*

La Festivalul Filmului Religios „Lumină din lumină”, ediția a II a, organizat la Curtea de Argeș, filmul video realizat de Centrul Creației Populare „Teodor Burada” din Constanța a fost distins cu premiul I. Intitulat „Izvorul creștinismului”, filmul prezintă lăcașul de cult din apropierea comunei Ion Corvin, primul monument de cult creștin din România, cunoscut sub denumirea Grota Sfântului Andrei. Felicitări echipei din care au făcut parte C. D. Mazilu, consultant, și Costin Antonescu, realizator.

*

Asociația Filateliștilor „Tomis” Constanța și Liga Navală Română, filiala Constanța, au organizat cu prilejul Centenarului Flotei comerciale maritime moderne române o amplă expoziție de filatelie, cartofilie și maximafilie. Între expozanți remarcăm pe Viorel Lipovan, Doru Ionescu, Valeriu Sima Francisc Hosciuc, Virgiliu Moroianu, Titu Nicolaescu și Tiberiu Petrilla.

*

Absolventă a Școlii de Arte din Constanța, promoția 1980, la clasa maestrului Mihai Vătămanu, talentata artistă plastică Maria Goșoiu a deschis o nouă expoziție  personală, găzduită de Galeriile „Amfora”. Numerosul public prezent la vernisaj a apreciat deopotrivă admirabilele acuarele și uleiuri ale Mariei Goșoiu, cât și lucrările elevilor de la școlile generale 1 și 2 din Basarabi, între care am remarcat pe cele semnate de Oana Țarălungă, Flavia Curoșu, Cristian Buduroi, Cristina Dina și Florian Lupu.  

*

Firma „Darstel” SRL Constanța a organizat într-un cadru de excepție (complexul „Caraiman”), salonul Bingo Sport Mamaia, pornind de la ideea că organizarea acestui tip de joc într-un cadru improvizat poate prejudicia alte activități de ordin civic și administrativ. Nu lipsesc noutățile (tombola de 1 milion de lei în fiecare dimineață, câștiguri în autoturisme Oltcit săptămânal, Dacia Liberta bisăptămânal, Daewo lunar, jocuri cu taloane pentru elevi și studenți între anumite ore), dar marea surpriză pentru noi este că patronul acestui salon Bingo, Corneliu Baltă, este un împătimit iubitor de cultură și artă. Împreună cu un grup de tineri actori, regizori și oameni de cultură a pus bazele Fundației naționale de teatru experimental „Alternative”, pornind de la ideea că publicul constănțean merită un teatru elevat, spectacole de cea mai înaltă calitate artistică. Reținem afirmația că, dacă afacerile vor merge bine, implicația în fenomenul cultural a firmei „Darstel” și a lui C. Baltă va fi cu mult mai mare. Dacă așa stau lucrurile, îi urăm din toată inima mult succes și la mai mare!

Hosni Mubarak (1928-2020)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 1995


Succesorul lui Anwar Sadat după asasinarea acestuia în 1981, M. a condus Egiptul în aceeași direcție ca S., relevând calități de specialist în politica externă.
Născut în Delta Nilului la 4 mai 1928, în familia unui funcționar în Ministerul de Justiție, H. M. a urmat școli locale înainte de a se înscrie la Academia Militară Egipteană, pe care a absolvit-o în 1949. A urmat timp de doi ani Academia Forțelor Aeriene, unde a rămas ca instructor de zbor pînă în 1959. A făcut două stagii în URSS, antrenîndu-se pe bombardiere perfecționate, și a urmat Academia Militară Frunze. În anii 1960, M. a comandat unitatea egipteană de bombardiere în timpul războiului civil din Yemen.
În 1967, președintele Gamal Nasser l-a numit director al AAF și l-a însărcinat cu refacerea forțelor aeriene distruse la sol de israelieni în Războiul de Șase zile din iunie 1967. A fost promovat la statul-major al forțelor aeriene, iar în 1972, președintele A. S. i-a încredințat funcția de comandant șef al forțelor aeriene. După reconstrucția aviației, S. a declanșat Războiul de Yom Kipur la 6 octombrie 1973, începînd cu o lovitură aeriană la inițiativa lui M. Deși inferioare numeric și dotate cu avioane neperformante, forțele lui M. au distrus peste 90% din instalațiile israeliene pe care le vizaseră, una dintre cele mai mari victorii din istoria militară a Egiptului.
După asasinarea lui S. de către fundamentaliștii islamici în timp ce asista la o paradă, în octombrie 1981, M. i-a succedat la președinție. Imediat după instalarea în funcție, a arestat 2.500 de musulmani radicali, zdrobind o revoltă islamică. A ordonat executarea celor implicați în asasinat și i-a pedepsit pe complici cu închisoarea. El a făgăduit să continue programele lui S., mai ales în direcția încheierii păcii între Egipt și Israel. (....)

„Periscop” (ROȘCA 1994)

 Sorin Roșca, Periscop, „Tomis”, Constanța, noiembrie-decembrie 1994

*

În vreme ce pe mândrele plaiuri mioritice edificarea Tranziției multilateral dezvoltate se desfășoară din plin, în conformitate cu avântatele îndemnuri ale marelui șlagăr „Noi suntem români”, în vreme ce până și banala hârtie de ziar a ajuns o extrem de complicată problemă națională, pogorâtă din senin taman în spinarea guvernului Văcăroiu, care tocmai desăvârșește o nouă capodoperă (impozitul pe folosirea lui în din a), iată că la Constanța a făcut un popas nava „World Renaissance”, având la bord 400 de scriitori și numeroși oameni de afaceri „din 329 de țări europene”, cum bine zice Aurelia Lăpușan din „Cuget liber” (nimeni nu s-a prins că celor 328 de țări din Europa trebuie să le adaugi Țara Vrancei). Mulți dintre scriitorii acestor binecuvântate meleaguri pontice au rămas ca la dentist aflând că 400 de confrați fac agrement gratuit pe mările și prin porturile bătrânului continent, în timp ce lor nu le asigură nimeni nici măcar o pastă de pix, darmite o croazieră pe canalul Dunăre-Marea Neagră!

*

Ministerul Culturii și Uniunea Democratică a Tătarilor Turco-Musulmani din România au organizat la Constanța simpozionul „Originea Tătarilor. Locul și rolul lor în România și în lumea turcă”. Alături de reprezentanții locali ai comunității turco-tătare au răspuns invitației de a participa personalități ale vieții științifice și culturale, între care academician prof. dr. Virgil Cândea și prof. dr. Șerban Papacostea. Numeroși istorici, muzeografi, specialiști, bibliografi, reprezentanți ai cultelor, ziariști, oameni de cultură și studenți au umplut până la refuz sala de festivități a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie. Au onorat cu prezența lor această manifestare personalități ale comunități turco-tătare din Canada, Turcia, SUA, Ungaria, Tataristan, Crimeea, precum și oficiali constănțeni. Editura „Kriterion” a organizat un stand de carte, marcând 25 de ani de activitate editorială.

*

Cu prilejul înființării la Trieste (Italia) a Societății Est și Central Europene de Ecologie Matematică, la care au aderat Rusia, Bulgaria, România, Bosnia-Herțegovina, Croația, Ucraina și Slovacia, dr. Dumitru Iacobaș, de la Universitatea „Ovidius” din Constanța, a fost ales în funcția de președinte al acestui important for științific.

*

După 30 de ani de muncă, compartimentul de informare bibliografică al Bibliotecii Județene Constanța a elaborat „Bibliografia Dobrogei”, instrument de mare valoare documentară, în care sunt cuprinse publicațiile tipărite pe teritoriul Dobrogei și cele privind Dobrogea, articole, poezii, fragmente de text, iconografie etc. Prin tipărirea acestei prețioase lucrări, „Bibliografia Dobrogei” ar putea deveni un excepțional îndrumar practic la dispoziția celor interesați. Pe această temă a fost organizat colocviul „Bibliografia locală, azi” inițiativă a filialei Constanța a Asociației Bibliotecarilor din Bibliotecile Publice.

*

Prestigioasei cercetătoare biochimie marină, conf. dr. Natalia Roșoiu de la Facultatea de Medicină a Universității „Ovidius”, i s-a înmânat Premiul Academiei Române pentru monografia „Substanțe biologice active din organisme marine”, realizată în colaborare cu prof. univ. Mihai Șerban, membru corespondent al Academiei.