„Constantin Grecu” (PĂULEANU 1997)

 Doina Păuleanu, Constantin Grecu, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Lumea muzeelor de artă este restrânsă numeric - mă refer la specialiști desigur - și fără a se constitui ca în alte țări într-o castă, ea însăși ierarhizată prin titluri științifice, reprezintă un teritoriu al colegialității asumate, al unei comuniuni intime și secrete cu care s-a născut prin anii 70. Atunci secția de istorie și teorie a artei a Academiei Naționale de Artă s-a desfășurat în formula care-i adusese recunoaștere; în acea perioadă, muzeele țării s-au reorganizat în funcție de mesajul propagandistic, celor de artă revenindu-le un loc minor în triumfalismul care-și pregătea căile majore de penetrare și anexare. O icoană sau un peisaj de Grigorescu, a căror realitate și valoare patrimonială nu puteau fi spulberată, erau considerate fie primejdioase, fie nesemnificative în procesul oficial de beatificare și canonizare. Muzeele de artă erau astfel tolerate tacit, chiar dacă la nivel județean au existat inițiative profund meritorii. Specialiștii trăiau într-un gen de complicitate savuroasă, ale cărei efecte târzii pot fi detectate astăzi într-o remarcabilă solidaritate de breaslă. Aveam, în deceniul următor chiar mici izbânzi, în momentele în care, în acord cu colecționarul care-și smulgea din suflet câte o lucrare spre a supraviețui, acesta o vindea muzeului și nu gospodăriei de partid, care-i putea oferi un preț superior. Repudiată oficial, arta începuse să pătrundă în numeroase vile de protocol, datorită snobismului celor care le populau, dar și ca o izbândă amară a capodoperei căreia nimeni și nimic nu-i poate altera puritatea și armonia.

Sentimentul pe care-l aveam atunci, când în muzee variațiile de temperatură erau 20 de grade anual, când nu aveam lumină, dar umiditatea din săli era uriașă, iar salariile simbolice, când mulțumea postum marilor noștri creatori pentru că s-au respectat folosind materiale de excepție, nealterabile în timp, era deopotrivă refugiul și izbânda fiecăruia. 

Iată de ce muzeografii au fost și rămân solidari; iată motivul pentru care expozițiile personale sau colective circulă în țară și în lume, indiferent de organizator sau de cei care le itinerează.

Un telefon de la directorul Muzeului de Artă din Brașov, Titus  Hasdeu, a fost suficient pentru ca expoziția pictorului Constantin Grecu să se deschidă în această perioadă la Constanța. Concepută ca o retrospectivă la Brașov, expoziția găzduită apoi la Muzeul de Artă Cluj, urmând ca de la Constanța să ia drumul Iașului.

Formula ei de prezentare a fost mai restrânsă, astfel încât publicului nostru constant nu i-au fost oferite decât aproximativ 100 de lucrări de pictură, grafică și sculptură. Constantin a urmat studiile universitare la Cluj, astfel încât formația sa, întregită din 1980 în Germania, unde s-a stabilit, este mai puțin cunoscută în zona noastră, datoare în întregime, prin creatorii săi profesioniști, Academiei Naționale de Artă din București. C. G. este un pictor al realității, pe care uneori nu o consideră suficient de cuprinzătoare pentru dorința sa de comunicare, astfel încât îi adaugă noi elemente de figurație. Dintr-o asemenea viziune rezultă peisaje compoziționale în care recursul la o recuzită îmbunătățită nu transcende categoria iconică, pentru simplul motiv că lui C. G. natura îi pare suficient de spectaculoasă în sine. O redă cu prospețime și vioiciune, cu spontaneitatea pe care folosirea îndelungată a acuarelei a conferit-o și tehnicii uleiului, în care revenirile sunt posibile. Împătimit de iarna în munți care i s-a impregnat din copilărie pe retină și alimentat de nostalgia plaiului care i-a fost interzis un deceniu, C. G. i-a dedicat cicluri de peisaje, poeme ale pădurii, ale arborelui sau ale rădăcinilor, care le păstrează nealterată culoarea locală, știută și visată. Acestora li se adaugă portrete din mediul familial și nenumărate naturi statice, în care floarea este același necesar element de puritate și esențialitate pentru un pictor care nu ucide „corola de minuni a lumii” situată, indiferent de periplul său european, la poalele munților pe care i-a iubit încă din copilărie.

„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)

 Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996

Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.

Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.

Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.

Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.

Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație  adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.

S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic,  E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.

Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?