Eveniment cultural de excepţie la MINAC

Cuget Liber 20 iulie 2013

„Florin Ferendino” (ȘERBAN 2002)

Carmen Șerban, Florin Ferendino - transparență și liniște muzicală, „Tomis”, 2002, mai

Florin Ferendino este un pictor al spațiilor de meditație, exprimând fuga de lume, Peisajele sau naturile statice stau sub semnul dematerializării prin filtrarea luminii, refuzându-se mimetismul naturii în numele exprimării unei viziuni ce poartă amprenta propriului psihism.

Dacă este vorba de uleiuri, ochiul privitorului este captat de petele de culoare ce acoperă mari spații geometrizate (Lan de rapiță, Mai, Primăvară), aceasta provocând rupturi în ansamblul peisajul. Jubilația galbenului sau atotcuprinderea albastrului liniștitor se realizează prin culori saturate ce transmit privitorului o stare specifică. Dacă privim o acuarelă a sa, surprindem nuanțe dantelate infinitezimal și decorativ „a la japonaise”, în formalități difuze, creând o lume transparentă și fluidă. Copacul hieratic își proiectează tentaculele într-un spațiu hibernal construit din diverse tipuri de alb, brun, gri rupt. Sunt niște peisaje fantasmatice, transferând privitorului liniște și melancolie. Siluete delicate de cai, bărci mohorâte sau ambarcațiuni ce își expun culorile estivale într-o lumină crudă dau seamă despre o bună stăpânire a tehnicilor desenului.

Se remarcă o izbutită valorificare a albului, care își aduce aportul său la sugerarea impresiei de transparență. Pomii în floare, o emblem semantică a picturii sale, contribuie, prin sugestia de puritate, la transmiterea unei stări de ataraxie. Peisajele surprinse în plină lumină, cu tonuri joviale, alternează cu cele peste care trece o undă gri, exprimând tensiuni crepusculare. Verdele cel mai viu, așezat lângă o pată de culoare închisă își pierde din jovialitate, iar griurile rupte imprimă peisajului o notă de tristețe.

Peisajele și naturile statice ale lui Florin Ferendino emană o liniște muzicală, iar vibrația inimii pictorului pulsează discret în desenele inefabile.

Florin Ferendino (DUNĂREANU 2001)

 Ovidiu Dunăreanu, Florin Ferendino, „Tomis”, Constanța, martie 2001, p. 12

Pictorul cu care ilustrăm numărul de față al revistei noastre, Florin Ferendino, este un artist lesne de remarcat  indiferent de contextul în care expune, prin siguranța, originalitatea, rigoarea și echilibrul demersului său plastic. Născut la 12 aprilie 1947 la Constanța, a urmat Liceul de Artă din orașul natal, apoi a absolvit Academia „Nicolae Grigorescu” din București. Este membru al UAP Filiala Constanța din anul 1979. Profesează, încă din 1971, în învățământul gimnazial și liceal, îndeplinește pentru o perioadă, după 1990, funcția de director al Liceului de Artă Constanța, unde este și în prezent profesor. Numeroase lucrări ale sale sunt cuprinse în colecții de stat din Constanța, București, Tulcea și în cele particulare din SUA, Belgia, Franța, Germania, Canada, Italia, Turcia, Grecia, Norvegia, Japonia etc.

După terminarea facultății primește repartiție la Tulcea. În acei ani de început îi plăcea în mod deosebit sculptura și se pregătea să devină sculptor. Dar neavând condiții - îi lipsea un atelier adecvat, locuia la bloc într-un apartament la etajul al treilea - s-a apucat de pictură. Din anul 1972 a început să participe la expozițiile cenaclului din Tulcea, unde a fost repede remarcat, iar de atunci a expus constant la Tulcea, București și Constanța numai pictură.

Artistul este legat cu toată ființa sa de mare, de Deltă și de Dobrogea, peisajele și oamenii acestui meleag binecuvântat, stăpânit de un duh propriu, de o lumină misterioasă și subtilă și de suflul desăvârșirii ocupând în creația sa un loc primordial.

Florin Ferendino abordează toate genurile picturii, dar predispoziția sa, sensibilitatea și temperamentul său se îndreaptă mai mult spre peisaj, pe care-l realizează fie în culori de ulei, fie în culori de apă.

Acuarelist din stirpea rară a lui Constantin Găvenea, Florin Ferendino conferă acestei tehnici speciale nu la îndemâna oricui, o notă personală ce se impune într-o fluidizare rafinată a culorilor, printr-o transparență, un lirism, o prospețime și o atmosferă care urcă în fantastic, inconfundabile.

În genere pictura sa nu este una executată în fața motivului. Pictorul iese în peisaj numai să-și facă schițele obligatorii. Actul compunerii și definirii motivelor se consumă după aceea în intimitatea elegantului său atelier de acasă, subiectele fiind doar niște pretexte pentru redarea unor trăiri insolite și complexe, a unor stări sufletești generate, la rândul lor, de feeria coloristică, de lumina specială a spațiului pontic. Lor li se adaugă nostalgia mării, a vastității ei nesfârșite și metaforice. Marea pentru artist nu reprezintă numai o pată de culoare, ci și un stimulent pentru o armonie cromatică, pentru o gamă coloristică.

Lucrările recente reprezintă un salt calitativ al artei sale, o perspectivă nouă, configurând o diversitate de motive abordate cu experiența deplinei maturități de creație: dealurile nord-dobrogene cu spectaculozitatea pământurilor lor cu case pitorești și câmpuri înverzite și pomi explodând în floare în prag de primăvară, grinduri cu sălcii înmugurite, pâlcuri de sălcii inundate în Deltă, liziere de mesteceni năpădite de cuiburi, câmpuri aprinse de lanuri de rapiță înflorită, grupuri de arbori în singurătatea deșertică a plajelor din fața mării, dimineți albastre cu irizări sângerii și bărci în port la mare și multe altele. Toate aceste lucrări, absolut toate, excelent determinate compozițional și coloristic, emană o poezie aparte un plus de claritate și siguranță, finețe a nuanțelor, fervoarea și verva lor stăpânită mizând pe contrastul de calitate al culorilor.

În peisagistică Florin Ferendino propune o perpetuă reînnoire a tradiției și continuă consecvent, inventând o lume a sa, linia care definește esențialitatea picturii românești.

„Constantin Grecu” (PĂULEANU 1997)

 Doina Păuleanu, Constantin Grecu, „Tomis”, Constanța, februarie 1997

Lumea muzeelor de artă este restrânsă numeric - mă refer la specialiști desigur - și fără a se constitui ca în alte țări într-o castă, ea însăși ierarhizată prin titluri științifice, reprezintă un teritoriu al colegialității asumate, al unei comuniuni intime și secrete cu care s-a născut prin anii 70. Atunci secția de istorie și teorie a artei a Academiei Naționale de Artă s-a desfășurat în formula care-i adusese recunoaștere; în acea perioadă, muzeele țării s-au reorganizat în funcție de mesajul propagandistic, celor de artă revenindu-le un loc minor în triumfalismul care-și pregătea căile majore de penetrare și anexare. O icoană sau un peisaj de Grigorescu, a căror realitate și valoare patrimonială nu puteau fi spulberată, erau considerate fie primejdioase, fie nesemnificative în procesul oficial de beatificare și canonizare. Muzeele de artă erau astfel tolerate tacit, chiar dacă la nivel județean au existat inițiative profund meritorii. Specialiștii trăiau într-un gen de complicitate savuroasă, ale cărei efecte târzii pot fi detectate astăzi într-o remarcabilă solidaritate de breaslă. Aveam, în deceniul următor chiar mici izbânzi, în momentele în care, în acord cu colecționarul care-și smulgea din suflet câte o lucrare spre a supraviețui, acesta o vindea muzeului și nu gospodăriei de partid, care-i putea oferi un preț superior. Repudiată oficial, arta începuse să pătrundă în numeroase vile de protocol, datorită snobismului celor care le populau, dar și ca o izbândă amară a capodoperei căreia nimeni și nimic nu-i poate altera puritatea și armonia.

Sentimentul pe care-l aveam atunci, când în muzee variațiile de temperatură erau 20 de grade anual, când nu aveam lumină, dar umiditatea din săli era uriașă, iar salariile simbolice, când mulțumea postum marilor noștri creatori pentru că s-au respectat folosind materiale de excepție, nealterabile în timp, era deopotrivă refugiul și izbânda fiecăruia. 

Iată de ce muzeografii au fost și rămân solidari; iată motivul pentru care expozițiile personale sau colective circulă în țară și în lume, indiferent de organizator sau de cei care le itinerează.

Un telefon de la directorul Muzeului de Artă din Brașov, Titus  Hasdeu, a fost suficient pentru ca expoziția pictorului Constantin Grecu să se deschidă în această perioadă la Constanța. Concepută ca o retrospectivă la Brașov, expoziția găzduită apoi la Muzeul de Artă Cluj, urmând ca de la Constanța să ia drumul Iașului.

Formula ei de prezentare a fost mai restrânsă, astfel încât publicului nostru constant nu i-au fost oferite decât aproximativ 100 de lucrări de pictură, grafică și sculptură. Constantin a urmat studiile universitare la Cluj, astfel încât formația sa, întregită din 1980 în Germania, unde s-a stabilit, este mai puțin cunoscută în zona noastră, datoare în întregime, prin creatorii săi profesioniști, Academiei Naționale de Artă din București. C. G. este un pictor al realității, pe care uneori nu o consideră suficient de cuprinzătoare pentru dorința sa de comunicare, astfel încât îi adaugă noi elemente de figurație. Dintr-o asemenea viziune rezultă peisaje compoziționale în care recursul la o recuzită îmbunătățită nu transcende categoria iconică, pentru simplul motiv că lui C. G. natura îi pare suficient de spectaculoasă în sine. O redă cu prospețime și vioiciune, cu spontaneitatea pe care folosirea îndelungată a acuarelei a conferit-o și tehnicii uleiului, în care revenirile sunt posibile. Împătimit de iarna în munți care i s-a impregnat din copilărie pe retină și alimentat de nostalgia plaiului care i-a fost interzis un deceniu, C. G. i-a dedicat cicluri de peisaje, poeme ale pădurii, ale arborelui sau ale rădăcinilor, care le păstrează nealterată culoarea locală, știută și visată. Acestora li se adaugă portrete din mediul familial și nenumărate naturi statice, în care floarea este același necesar element de puritate și esențialitate pentru un pictor care nu ucide „corola de minuni a lumii” situată, indiferent de periplul său european, la poalele munților pe care i-a iubit încă din copilărie.

„Farmecul discreției” (ANTONESCU 1996)

 Costin Antonescu, Simeza. Farmecul discreției, „Tomis”, noiembrie 1996

Apreciativul din titlu nu se referă neapărat la o conduită stilistică, ci mai degrabă, în mod paradoxal, la un anumit stil de a dialoga cu obișnuiții sălilor de expoziții. Paradoxul vine din aceea că Eugenia Coman este o persoană deosebit de industrioasă, pentru domnia sa pictura fiind un fel uzual de respirație. Locuința a devenit neîncăpătoare pentru atâta energie plastică și poate că una din explicațiile parcimoniei cu care E. C. apare pe afișele manifestărilor plastice vine și din greutatea de a alege, din greutatea de a da coerență discursului plastic, atât de des întâlnită la persoane care, dedicate picturii și, în general, limbajului plastic, le vine adesea greu de a renunța la etape, la maniere sau la mici „retușuri” atunci când, în calitate de persoană publică, toate acestea trebuie aduse la cunoștința... publicului.

Ca orice artist care nu este preocupat în a exprima programe, adesea obsesii rătăcite în spațiul speculațiilor infertile, ci este preocupat în a se exprima pe sine, E. C. a ales întotdeauna acele incinte expoziționale în care avea certitudinea că i se vor afla prietenii, acele ființe care fac parte din biografia sa neromanțată și care adesea i-au confirmat impresia că gesturile sale plastice au un sens în metabolismul lor sufletesc.

Așa se face că, în mai bine de un deceniu, E. C. nu s-a încumetat decât la trei expoziții personale, dintre care numai una într-o sală constănțeană.

Specifică eternului feminin, pictura Eugeniei Coman rămâne în aria tematică a florilor și a peisajelor nu neapărat figurate, ci esențializate până la consecința impresiei pregnante.

Dualismul infailibil al ființei umane se exprimă și în cazul artistei noastre, antrenând de această dată, într-o relație  adesea productivă, forța și suavitatea. Dacă pictura în ulei divulgă știința artistei de a modela materia colorată, aducând-o la transparențe elegant temperate în compoziții florale de o sesizabilă sensibilitate, în cazul acuarelelor intervine, ca factor de mediere sensibilă, apa, ceea ce permite artistei accesul spre aburul diafan și misterios al atmosferelor din plastica tradițională asiată.

S-ar putea crede că discreția existenței expoziționale a Eugeniei Coman motivează entuziasmul supralicitat. Ar fi nepotrivit cu felul de a fi al acestei artiste care recunoaște că pictura este un gest zilnic,  E. C. fiind astfel dependentă de pictură și că numai în anumite momente, de grație sufletească, este bine să te mărturisești asupra cotidianului care sălășluiește în tine.

Căci, de altfel, ce altceva este viața decât perseverență în pasiune?

„Culorile mării” (ROȘCA 199?)

 Sorin Roșca, Culorile mării, „Tomis”, Constanța, 199?

Vreme de câteva săptămâni, Cafeneaua Literară a Librăriei Uniunii Scriitorilor de la Constanța a avut ca oaspete Marea. Cele câteva zeci de ipostaze, surprinse în taină și imortalizate cu delicatețe și har pe pânză de artistul plastic Traian Marinescu, aceste veritabil patriarh al culorilor și poeziei nesfârșitelor întinderi marine, au transformat spațiul într-o strălucitoare capelă sui generis a „mișcătoarelor cărări”. Nici că se putea închipui un dar mai nimerit făcut scriitorilor urbei de la Pont! Străluminate de o văpaie misterioasă, cărțile lui Eminescu și Ovidius Naso, ale lui Blaga, Arghezi și Nichita și ale atâtor alți mari scriitori ai lumii, mi s-au părut parcă și mai frumoase, așteptându-ne degetele în liniștea încremenită a rafturilor. Împătimit poet al nuanțelor diafane, al transparenței și al luminii topite pe orizont ori pe coamele de mătase ale talazurilor, T.M. ne îndeamnă, încă și încă o dată, să ne bucurăm privirea și sufletul dinaintea măreției și frumuseții copleșitoare a mării. Fără a-ți da nici o clipă sentimentul că sunt banale fotografii ale realității, fără a oferi nici cea mai neînsemnată concesie stridențelor coloristice la modă, uleiurile pictorului constănțean, laolaltă, compun o cronică, o frescă a stărilor și metamorfozelor acestui personaj obsesiv. Somnoroasă, calmă, lascivă în amurg, abia urmându-și prin aerul neclintit rotunjimea aurie a unui val ca o șoaptă, pusă pe șotii sau răzvrătită, năpustindu-și talazurile înspumate peste diguri și stânci. Nenumăratele ei ipostaze, încheiate parcă cu greu în ramele albe, sunt tot atâtea metafore ale unui poem fără început  și fără de sfârșit, pe care T. M. ni-l șoptește de aproape șase decenii. Discursul său plastic impresionează prin armonie și echilibru, prin vibrație coloristică și prin puterea sa de sugestie, accesibilă doar artistului autentic.

„Se distribuie rațiile de ulei și zahăr!” („CONTRAST” 1991)

 Se distribuie rațiile de ulei și zahăr!, „Contrast”, Constanța, 1991

Societatea Comercială Municipală aduce la cunoștința populației că începe distribuirea în Capitală a uleiului pe luna iulie și a zahărului pe lunile iulie, august și septembrie.

Distribuirea uleiului se va face pe baza bonurilor de ulei din cartela pe luna iulie pentru rațiile scrise pe bonuri. Pentru cartela „E” nu se va distribui ulei. Zahărul se va distribui odată întreaga cantitate pe 3 luni sau parțial, la cererea consumatorilor.

Rațiile lunare de zahăr sunt: pentru cartela A - 1500 grame; pentru cartela B - 750 grame; pentru cartela C - 500 grame; pentru cartela D - 300 grame; pentru cartela E - 250 grame. 

Zahărul și uleiul se vor distribui centrelor pe măsura prezentării borderourilor cu înscriși și se vor ridica de la oficiile respective contra cost. Valabilitatea bonurilor de ulei expiră la 31 iulie a. c., iar a bonurilor de zahăr la 31 august a. c.

(N. R. - Anunțul a apărut în ziarul „Scânteia” din 12 iulie 1948!!!)