Campionatul de șah al scriitorilor români din 2000 de la Chișinău („Tomis” 2000)

<
Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Scriitorilor din Republica Moldova a organizat la Chișinău, în cadrul Întâlnirii prietenești  a scriitorilor de limbă română din cele două țări, încă o ediție a deja tradiționalului Campionatului (internațional) de șah al scriitorilor. Ținut doar la câteva zile de la vizita Președintelui CSI, Valentin Putin (întâmpinat cu entuziasm de populația locală) și a directivelor acestuia privind reglementarea regimului vizelor și pașapoartelor în țara vecină mândră de independența recent obținută (pe cale diplomatică), participanții din Țară se pot considera, probabil, printre ultimii turiști români care au mai trecut frontiera doar cu buletin de identitate.
Întîlnirea a fost entuziastă, Chișinăul este un oraș pitoresc - o mostră a arhitecturii comuniste triumfaliste a jumătății secolului XX, construit consecvent și unitar  pe principiul unei grandori „moskovite” de capitală autonomă sovietică europeană. Liniștit și mult mai populat decît Bucureștiul, cu multe spații verzi dar și cu clădiri somptuoase în spirit ultramodern, cu o viață mai puțin agitată și violentă decît în regat, capitala  Republicii Moldova găzduiește bilingv o mulțime de comunități (români, ruși, evrei, ukraineni, turci, tătari etc.) conviețuind îndeobște pașnic și binevoitor. Satele din drumul de la frontieră pînă în capitală par destul de depopulate în pofida caselor și saivanelor  din plăci de prefabricate arătînd aparent încă bine, dar părăsite.
Cu disponibilități financiare limitate, basarabenii s-au dovedit, totuși, gazde ospitaliere. Scriitorii celor două țări au făcut schimburi de opinii, publicații, autografe. S-au dat interviuri. S-au recitat poezii. Uniunea Scriitorilor din Moldova a decernat premiile pe anul 1999-2000 (Ioan Liviu Stoicu a fost și el printre laureați) iar Primarul orașului a subvenționat concursul oferind bani și medalii primelor trei locuri și diplome pentru toți participanții.
S-a jucat semi-activ (15 min.), sistem turneu. Pe primul loc în clasament  s-a situat Maestrul Dieter Fuhrman (ca și la edițiile precedente din România). pe locul al doilea, basarabeanul Victor Vasilache, iar pe locul al treilea, președintele USR, Laurențiu Ulici. Arbitrajul a fost asigurat de Tudor Scripcenco.
Din partea basarabeană s-au afirmat frații Valeriu și Victor Vasilac. Reprezentanța regățeană a mai fost alcătuită din Mihai Grămescu (locul IV, la egalitate de puncte cu locul III, dar cu un forfait), Vociu Bugariu, Draga Mirianici și Nicoale Turtureanu.
Printre gazde: academicianul Mihai Cimpoi (preșdintele USdRM), Serafim Urecheanu (președintele FeSaRM), regizorul Silviu Fusu de la Teatrul epic de etnografie și folclor, scriitorii Arcadie Suceveanu. Nicolae Rusu, Nicoale Dabija, Grigore Vieru, Nicolae Esinencu și Leo Butnaru.
Laurențiu Ulici a propus încă o întîlnire șahistă în acest an în țară, iar Mihai Cimpoi a asigurat participanții că va face tot posibilul să permanentizeze anual acțiunea moldoveană, considerată ca o reușită.
>

SURSA
Mihail Grămescu, Campionatul de șah al scriitorilor români, „Tomis”, Constanța, 2000.

Tabăra de creație literară Carsium `98 („Tomis”)

<
Mișcarea culturală de excepție pentru creatori și public, Tabăra de creație literară și videopoem Carsium `98, girată de Centrul Creației Populare Constanța s-a bucurat de un mare succes.
Au fost șapte zile de tabără în care s-au condensat patru lansări de carte, patru vernisaje, cinci vizite documentare prin istorie și geografie spre privatizarea cotidiană, două colocvii literare cu participarea Filialei „Dobrogea” a Uniunii Scriitorilor și de redactorilor revistei de cultură Tomis, două spectacole în aer liber, cinci ateliere de creație cu făptași de toate vîrstele, că te întebi cînd s-a mai mîncat și dormit. Iar la sfîrșit, în ultima noapte, pe platoul de la cruce, uriașul con al focului de tabără a desenat în ochii tuturor hieroglifele spirituale ale adevăratei comuniuni cu arta a constănțenilor și a carsioților.
>

SURSA
C. D. M., Carsium `98, „Tomis”, Constanța, 1998.

Duel literar la Constanța: M. Țuglea vs. M. Grosu („TOMIS” 2002)

Nicolae Motoc, „Tomis”, Constanța, 2002

 În cearta dintre cei doi tineri scriitori din Constanța - Mircea Țuglea și Mugur Grosu, „cel scârbos”, cum cu blândețe ironică îl califică preopinentul său, făcută public în „Timpul”, februarie 2002 - nu am de gând să intervin , chiar dacă despre țâfna și aroganța celui de-al doilea, debutat în „Tomis”, aș avea și eu câte ceva de spus. Am de făcut o precizare, însă, vizavi de afirmația, dorită malițioasă, a domnului M. Ț., cum că M. G. „este fericitul câștigător al unui premiu al revistei Tomis”. Premiul lui M. G., acordat de un juriu din care am făcut și eu parte, prezidat de Dan Cristea, directorul editurii Cartea Românească, nu este numai al revistei „Tomis”, ci și al Filialei Uniunii Scriitorilor din Dobrogea. Detaliul e scăpat din vedere, probabil, pentru a-i reproșa Grosului, având în vedere adversitatea grupului mortolin față de revistă, că pe lângă alte defecte semnalate, mai e și labil, inconsecvent sau, spus direct, trădător.

„Un blazon literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul cu busolă. Un blazon literar, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Citind paginile consacrate de revista „Porto Franco” (nr. 68) marei prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu, de la nașterea căreia s-au împlinit 125 de ani pe 8 decembrie 2001, cu un melancolic orgoliu de dobrogean prin adopție, mi-am reamintit cât de fertil i-au fost cei treisprezece ani - perioada 1920-1932 - cât a locuit în Constanța, poate tocmai pentru că a trăit într-un fel de exil, departe de lumea literară bucureșteană. În această perioadă îi apar comedia cu accente sociale Bătrânul și volumul de nuvele Sfinxul. Un an mai târziu va publica Femeia în fața oglinzii, iar în 1923 - romanul Balaurul. Apoi, după volumele de nuvele Romanță provincială și Desenuri tragice, văd lumina tiparului romanele Fecioare despletite (1926), Concert de muzică de Bach (1927) și Drum ascuns (1933). Izolarea în care trăia în Constanța era una relativă, de vreme ce în 1921 devine membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români. Ca să nu mai vorbesc de relațiile pe care le avea, nu numai prin corespondență, cu marii scriitori contemporani care îi comentau elogios cărțile în presa vremii. Fie și numai pentru că și-a elaborat capodoperele aici, la mare, numele scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu (despre care Eugen Lovinescu spunea că odată cu afirmarea ei definitivă „o nouă literatură începe”), ar trebui să devină, alături de cel al lui Ovidiu, blazonul literar de marcă al Dobrogei. Și în acest scop cei chemați să răspundă de cultura Constanței poate ar fi momentul să inițieze o acțiune de depistare a casei în care a stat scriitoarea (criticul și istoricul literar Enache Puiu deține unele date culese în urma unei investigații pe cont propriu) și să organizeze acolo, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, un muzeu al literaturii care să-i poarte numele.

„Culorile mării” (ROȘCA 199?)

 Sorin Roșca, Culorile mării, „Tomis”, Constanța, 199?

Vreme de câteva săptămâni, Cafeneaua Literară a Librăriei Uniunii Scriitorilor de la Constanța a avut ca oaspete Marea. Cele câteva zeci de ipostaze, surprinse în taină și imortalizate cu delicatețe și har pe pânză de artistul plastic Traian Marinescu, aceste veritabil patriarh al culorilor și poeziei nesfârșitelor întinderi marine, au transformat spațiul într-o strălucitoare capelă sui generis a „mișcătoarelor cărări”. Nici că se putea închipui un dar mai nimerit făcut scriitorilor urbei de la Pont! Străluminate de o văpaie misterioasă, cărțile lui Eminescu și Ovidius Naso, ale lui Blaga, Arghezi și Nichita și ale atâtor alți mari scriitori ai lumii, mi s-au părut parcă și mai frumoase, așteptându-ne degetele în liniștea încremenită a rafturilor. Împătimit poet al nuanțelor diafane, al transparenței și al luminii topite pe orizont ori pe coamele de mătase ale talazurilor, T.M. ne îndeamnă, încă și încă o dată, să ne bucurăm privirea și sufletul dinaintea măreției și frumuseții copleșitoare a mării. Fără a-ți da nici o clipă sentimentul că sunt banale fotografii ale realității, fără a oferi nici cea mai neînsemnată concesie stridențelor coloristice la modă, uleiurile pictorului constănțean, laolaltă, compun o cronică, o frescă a stărilor și metamorfozelor acestui personaj obsesiv. Somnoroasă, calmă, lascivă în amurg, abia urmându-și prin aerul neclintit rotunjimea aurie a unui val ca o șoaptă, pusă pe șotii sau răzvrătită, năpustindu-și talazurile înspumate peste diguri și stânci. Nenumăratele ei ipostaze, încheiate parcă cu greu în ramele albe, sunt tot atâtea metafore ale unui poem fără început  și fără de sfârșit, pe care T. M. ni-l șoptește de aproape șase decenii. Discursul său plastic impresionează prin armonie și echilibru, prin vibrație coloristică și prin puterea sa de sugestie, accesibilă doar artistului autentic.