Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta nuvelă. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta nuvelă. Afișați toate postările

miercuri, 30 ianuarie 2002

„Un blazon literar” (MOTOC 2002)

 Nicolae Motoc, Acul cu busolă. Un blazon literar, „Tomis”, Constanța, ianuarie 2002

Citind paginile consacrate de revista „Porto Franco” (nr. 68) marei prozatoare Hortensia Papadat-Bengescu, de la nașterea căreia s-au împlinit 125 de ani pe 8 decembrie 2001, cu un melancolic orgoliu de dobrogean prin adopție, mi-am reamintit cât de fertil i-au fost cei treisprezece ani - perioada 1920-1932 - cât a locuit în Constanța, poate tocmai pentru că a trăit într-un fel de exil, departe de lumea literară bucureșteană. În această perioadă îi apar comedia cu accente sociale Bătrânul și volumul de nuvele Sfinxul. Un an mai târziu va publica Femeia în fața oglinzii, iar în 1923 - romanul Balaurul. Apoi, după volumele de nuvele Romanță provincială și Desenuri tragice, văd lumina tiparului romanele Fecioare despletite (1926), Concert de muzică de Bach (1927) și Drum ascuns (1933). Izolarea în care trăia în Constanța era una relativă, de vreme ce în 1921 devine membră fondatoare a Societății Scriitorilor Români. Ca să nu mai vorbesc de relațiile pe care le avea, nu numai prin corespondență, cu marii scriitori contemporani care îi comentau elogios cărțile în presa vremii. Fie și numai pentru că și-a elaborat capodoperele aici, la mare, numele scriitoarei Hortensia Papadat Bengescu (despre care Eugen Lovinescu spunea că odată cu afirmarea ei definitivă „o nouă literatură începe”), ar trebui să devină, alături de cel al lui Ovidiu, blazonul literar de marcă al Dobrogei. Și în acest scop cei chemați să răspundă de cultura Constanței poate ar fi momentul să inițieze o acțiune de depistare a casei în care a stat scriitoarea (criticul și istoricul literar Enache Puiu deține unele date culese în urma unei investigații pe cont propriu) și să organizeze acolo, cu sprijinul Uniunii Scriitorilor, un muzeu al literaturii care să-i poarte numele.

joi, 3 ianuarie 2002

Premii la Colocvii Tomitane la Constanța în 2002 („TOMIS” 2002)

?, ?, „Tomis”, Constanța, 2002


Dan Mateescu, câștigătorul premiului revistei „Tomis” pentru debut (București)
Mă bucură foarte mult faptul că încercările mele literare au avut ecou. Am pornit de la ideea atitudinii ferme pe care un scriitor este obligat să o ia față de răul ce proliferează în lume. Premiul obținut la „Colocvii tomitane” mă bucură și mă onorează, este neașteptata „recompensă” pentru doi ani de muncă. Noua serie de nuvele la care lucrez sper să confirme încrederea pe care mi-ați acordat-o.

Ștefan Cucu, scriitor  (Constanța)
Am fost înștiințat din partea revistei „Tomis” că va fi pusă cartea în discuție , pentru că prezintă un mare interes. De fapt, nu mă așteptam la premiu, dar știma că urma să fie abordată în primul număr al revistei. În ceea ce privește geneza Portretelor literare, am început acum 10 ani, în paginile revistei „Tomis”,să încondeiez câte un scriitor. Are rădăcini adânci, iar zece la sută dintre aceste portrete sunt publicate în revistă, în vechiul format, după 1990. Primul portret a apărut prin 1992, celelalte sporadic, lunar, printre cei surprinși fiind și scriitori mai vechi ai Uniunii Scriitorilor din Constanța: Constantin Novac, Nicolae Motoc, Octavian Georgescu... Și în prefață, această carte are ca motto „sine ira et studio” - fără mâni eși părtinire - citat ce îi aparține istoricului Tacitus. Este, de fapt, o erudiție aplicată pe om.

marți, 1 mai 2001

„Lucian Blaga - Filozofia prin metafore” (SĂVULESCU 2001)

Geo Săvulescu, Lucian Blaga - Filozofia prin metafore (II), „Tomis”, Constanța, VI (XXXVI), 5 (369), mai 2001, p. 4

Dacă destinul omului este creația, în diverse domenii, să vedem ce părere au psihanaliștii despre creatori. Creația, mai ales cea artistică, ar fi un fel de „tratament”, omul creează încercând să-și vindece complexele. Acest punct de vedere cam biologic, medical, este sărac și nu are în vedere că toate creațiile culturale sunt judecate după conținutul lor, după calitatea lor și mai puțin după realizatori. „Creația culturală nu poate fi în esența ei adusă în legătură cu altceva decât cu însuși destinul creator al omului. Toate încercările naturaliste de a deriva atitudinea creatoare din necesități precum aceea de echilibru, de compensație, de risipire a energiei de prisos, de satisfacere a unor dorințe refulate etc, cad alături de fenomen sau pătrund cel mult până la periferia lui. Nici una din încercările naturaliste nu vrea să ia în considerare de o împrejurare, fundamentală totuși: creațiile culturale sunt dominate de o matrice stilistică, fiind structurate pe calapoade abisale. Cultura n-o privim în înțeles umanist, ca mijloc de atenuare a animalității sau ca reacțiune împotriva animalității ca atare. Ne dăm, dimpotrivă, seama că atât crearea culturii, cât și unele faze sau tipuri de cultură, chiar dintre cele mai mărețe, își au cruzimile și barbaria lor aproape incredibile. Să ne gândim numai la metoda faraonică de a crea cultura sau la cruzimile inerente ale medievalismului, izvoditor și el de monumentală cultură. Crearea culturii cere câteodată negrăite jertfe: ea ucide și devastează. Creația își are pârjolul ei. Meșterul Manole și-a zidit soția sub pietre și var, pentru ca să înalțe biserica. Surprindem în această legendă ecoul crud al conștiinței sau al presimțirii că o creație trece peste vieți și-l devastează adesea chiar pe creator. A crea nu înseamnă pentru creator dobândirea unui echilibru, după o prea naivă și plată interpretare. Se creează cu adevărat, cel mai adesea, numai la înalte tensiuni, cărora organele de execuție nu le rezistă întotdeauna. Creația sfarmă adeseori pe creator. Creatorul de cultură nu poate să aibă măcar mângâierea că atenuează cruzimile inerente vieții. Dimpotrivă, uneori el le agravează sau îi adaugă noi cruzimi. Creatorul de cultură poate să spună cu Iisus: „N-am venit să aduc pace pe pământ, ci sabie” 17. (L. Blaga, op.cit., p. 471)

Deci, creator poate fi orice oricât de sănătos, și asta pentru că sănătatea este destul de greu de definit. Mai mult, sănătatea trupească și mentală nici nu sunt obligatorii. Ceea ce se impune este matricea stilistică, asociată arhetipurilor, care să corespundă unei pulsiuni creatoare. Cât despre părerea că o pornire creatoare este în stare să vindece un dezechilibru psihic, mă îndoiesc de asta. Este ușor să greșim, când știm că exist o terapie ocupațională folosită de psihiatri. Dar asta e cu totul altceva, cu totul altceva decât expozițiile de pictură ale schizofrenicilor. Realmente se poate depista în aceste picturi dezechilibrul psihic care-l domină pe pacient, pentru că dezechilibrul este, de data asta, regula, iar dacă unii se simt ameliorați după ce pictează, asta nu este o creație artistică, este numai o terapie printr-o activitate plăcută. Cât despre marii creatori? Agamemnon își sacrifică fiica pentru a putea cuceri Troia, Abraham trebuia să-și sacrifice fiul pentru a-l îndupleca pe Dumnezeu. Amerindienii sacrificau tineri zeului Soare pentru a avea recolte bune și a nu muri de foame. Faust își sacrifică sufletul pentru a avea tinerețe. Odin și-a dat un ochi ca să poată cunoaște. Biblia și toate mitologiile sunt pline de sacrificiile pe care oamenii trebuie să le facă î schimbul creației. Oamenii simpli de la țară nu se bucură dacă au un câștig nemuncit, pentru că știu că va trebui, cândva, să plătească pentru el. Legea implacabilă a Karmei spune același lucru: nimic nu vei căpăta fără să plătești. Pentru fiecare acțiune, rea sau bună, există o plată.

Nostalgia abisală propusă de B. deschide o perspectivă nebănuită pentru înțelegerea inconștientului, a cunoașterii înțelegătoare cu noțiunile și categoriile ei abisale. Psihanaliza rămâne un domeniu medical și importanța ei n-ar trebui să depășească prea mult clinica.

Înainte de a încheia, nu cred că este posibil să trec peste informațiile valoroase pe care ni le oferă doctorul Gheorghe Brătescu în Freud și psihanaliza în România, informații valoroase (pentru că au fost culese cu grijă și puse cap la cap) ne permit să ne formăm o imagine de ansamblu. Este curios, după lectură, ai senzația că majoritatea medicilor și gânditorilor din România au ceva în comun chiar atunci când au puncte de vedere divergente. Poate că numitorul comun ni-l comunică, cel mai bine, N. Steinhardt, în Jurnalul fericirii. Stând de vorbă, în celula de la Jilava, cu Anatolie Hagi-Beca despre fenomenul românesc, se opresc la nuvela Călătorului îi șade bine cu drumul a lui Brătescu-Voinești. Ambii sunt de acord că nuvela este cam schematic scrisă și de un caragialism din care s-a dus orice acid și orice venin. Cu toate acestea, nuvela are darul de a pune pe tavă sufletul românesc. „Apare... fondul arhetipal al sufletului românesc așa cum este: voios, ahtiat de prietenie, doritor să vadă mulțumirea altora (Măi Năiță, dacă mă iubești, ia de aici bucățica asta grasă), incapabil de a se bucura de unul singur, arzând de a împărți cu altul orice noroc (... la noi petrecerea implică pe comeseni și voia bună generală)... Conștientul dispare și - cu toate că se urmărea o psihanaliză - se dezvăluie inconștientul. Dar ce surpriză! De unde psihanaliza ne învață că înapoia conștientului aparent clar, demn și curat clocotește inconștientul sumbru, mocirlos, complexat și abject, iată că în privința sufletului românesc lucrurile stau anapoda.

... Straturile mai adânci ale nuvelei lui Brătescu-Voinești ne dezvăluie străfundurile unui lac de o mare limpezime, ca și balada Mioriței...

... vezi, Anatolie, Călătorului îi șade bine este o bucată de mare însemnătate pentru tipologia românească... rămâne ca o radiografie... a caracterului unui norod... straturile adânci ale sufletului românesc sunt calme și senine, în lacul mioritic - modest ca suprafață, așezat la periferia marilor centre ale civilizației, la răscrucea marilor imperii - se reflectă un cer cu totul curat”. (N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Dacia, 162-163)

sâmbătă, 1 februarie 1997

„Exerciții după clasici” („TOMIS” 1997)

 În 1996, constănțeanul Costache Tudor debuta cu volumul de nuvele Nurie (ed. Dobrogea) și scrisul său făcea dovada că autorul nu scrie doar sporadic și dintr-un simplu orgoliu „autorlâcesc”, ci dintr-o profundă necesitate interioară.

Anul acesta C. T. e din nou prezent în librării, de data aceasta în ipostaza de ucenic la clasicii poeziei române. Apărută la Editura Metafora din Constanța, placheta poartă un titlu incitant: Scrisori dintr-o livadă de cireși, titlu trimițând nedezmințit la același univers pe care îl consolidaseră nuvelele. Cartea se deschide cu un ciclu de peisaje marine îndemnând la visătorie și la voiaje în imaginație, la introspecție și interogații existențiale care aureolează ambientul și-l conferă mister direcționat spre vagi melancolii romantice.

În ciclul secund, Vis cu magnolii, poetul adună efuziuni de miresme florale din grădina simbolismului, via Macedonski sau Dimitrie Anghel, cenzurate de vagi tristeți ori intensificate de apariția ființei iubite (Vitralii, Rochia de mac). Un poem în ritm folcloric precum Ochii tăi sparge aici în chip benefic monotonia alexandrinilor împovărați de imagini baroce învârtoșind poezii cu strofe obositor-redundant-otios-explicitive și găzduind locuri comune cu iz romanțios-albumistic, păcătuind prin diluție descriptivistă și supărătoare discordanțe temporale: „Pe fire nevăzute se odihneau lăstunii / Tu mă încălzeai la jarul ce ți-l sloboade sânii”.

În cel de-al treilea ciclu, Livadă sub brume, bucuria ceasului de rod împlinit e subminată în mai în fiecare poem de tristeți generate de senzația acută a trecerii timpului, a navigării spre niciunde, a morții speranțelor și a pâlpâirii iubirii întrucât: „La țărmuri de mare, bat orele grav / Lumina-i de ceară, albastru-i bolnav / E toamnă, iubito / Acolo-ntre dealuri izvoru-i plecat / Pe vadul de brume și soare-nnoptat” (E toamnă, iubito). La această stare de inconfort psihic contribuie nemilos intruziunea factorului tehnologic distructiv care, în numele civilizației moderne, atentează la intimitatea și echilibrul naturii: copacii cad „sub rânjetul de fierăstraie mecanice” și a „tăișului lor îmbenzinat” (Ordin); florile își pierd culoarea, armăsarii mănâncă potasiu, peștii uită să înoate, iar oamenii dorm și visează - urmare a exploziei de la Cernobâl - „pe-o pernă de atomi” (Pe-o pernă de atomi). Peisajul ambiental se golește de timp, precum de sânge fețele celor ce „cu cărucioarele scârțâind se apropie de barierele cu moarte”. În absența iubirii îndumneizitoare ce-l făcea cândva să poată păși pe crestetele valurilor, „haina-nsingurării” devine tot mai strâmtă, iar brazdele de pe frunte i se adâncesc fără a fi primit binecuvântarea rodului. Autorul află însă în ultimul ciclu al plachetei, Rădăcini, forța de a se replia dinspre durerile de ordin personal cu care l-a potopit destinul lumesc, spre valorile spirituale ale colectivității cu care se simte solidar. Suspinele subminează în cântec sărbătoresc hrănit de ceea ce a fost cândva frumos nădăjduitor, „steaua ce scânteie-n colind / se trece în memoria clipei”, căci ni „s-au întors „zăpezile acasă” (Ninge la Tropaeum Traiani).

vineri, 1 ianuarie 1982

Interviu cu scriitorul german A. Hauser (1929-1988) (ARION 1982)

GEORGE ARION, Interviuri, II, Albatros, București, 1982, 82-88.

(...)
-Cît de mult se răsfrînge biografia dv. în literatura pe care o scrieți?
-Cei mai buni scriitori din lume, în orice limbă s-ar fi exprimat ei, și-au extras substanța operei din realitate, din propria experiență de viață. Însă eu nu mă consider un scriitor important.
-(...) Cîți scriitori importanți au curajul să spună despre ei înșiși că nu sînt importanți! (...)
-Nu tot ceea ce am scris reflectă fidel realitatea înțeleasă în acest context ca răsfrîngere a unei biografii asupra unei opere literare. Pentru o sumedenie de întîmplări nu a sosit încă momentul să le aștern pe hîrtie. Altele par atît de neverosimile încît nu mi-ar da nimeni crezare dacă le-aș istorisi. Mi s-ar face reproșul că sînt antirealist. (...) Cunoscuții, prietenii și chiar unele cunoștințe întâmplătoare ale mele mi-a confirmat în repetate rînduri că m-au regăsit în schițele literare, în povestirile și nuvelele pe care le-au citit.
-Întîlnirea cu scrisul a fost o întîmplare?
-Da și nu. Lucram ca secretar poligrafic la ziarul Neuer Weg. Asta prin 1951-1959. Făceam de serviciu noaptea, ziarul apărea dimineață la ora 5. Redactorii, reporterii și ceilalți colegi duceau o viață mult mai comodă. Dar nu pentru aceasta îi invidiam, ci pentru faptul că puteau scrie reportaje, note, știri... Prezentîndu-mă într-o zi în biroul secretarului responsabil, i-am cerut să mi permită să mă deplasez în provincie - dat fiind specificul ziarului în cauză - ca să mă documentez pentru un reportaj literar. Tovarășului i-a fost însă teamă ca nu cumva să mă apuce microbul scrisului în urma cărui fapt el să rămînă pînă la urmă descoperit cu postul de secretar poligrafic și urmăritor al muncii în tipografie, funcție pe care dealtfel toți susțineau că eu o îndeplinesc foarte bine. deci nu mi-a îndeplinit dorința. Neavînd altceva de făcut am recurs la fantezie, imaginație, lăsîndu-mă inspirat, firește, de întîmplări trăite cu cîțiva ani în urmă. Așa au luat ființă primele schițe literare apărute pînă la urmă tot în acel ziar  la sfîrșitul anilor 50. Cu toate acestea, trebuie să precizez că întîlnirea mea propriu-zisă cu scrisul datează încă din anii liceului, deci din timpul războiului, cînd la Brașov, la liceul „Honterus” am scris unele compuneri apreciate de profesorul de germană.
-Spuneți-mi, cum scrieți o carte? Cum ați scris Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann, o carte pasionantă despre începuturile  - nu lipsite de erori - ale unei istorii în România după cel de-al doilea război mondial.
-Nu scriu cărți. Scriu ceea ce nu pot amîna, ceea ce mă preocupă atît de intens că nu-mi găsesc liniștea pînă cînd nu-i găsesc o modalitate de exprimare adecvată.  Dacă ceea ce am izbutit să termin va apărea într-o care sau nu, mă preocupă mult mai târziu, adesea numai în momentele cînd ea, cartea este în pregătire. În pregătire de către editură, bineînțeles. Scurtul roman Îndoielnicul raport al lui Iakob Buhlmann l-am scris cu intermitențe din august 1967 până în 17 februarie 1968. Adunate, orele în care am lucrat propriu-zis, nu cred că depășesc 3 săptămîni. Nu m-am documentat pentru a-l scrie deoarece aveam pagini de jurnal din timpul în care se petrece acțiunea, iar mesajul îl păstram de aproape un deceniu cu mine. Mi s-a întîmplat însă să fi scris o povestire mai amplă în numai 3 zile, iar una de 3 pagini să-mi fi răpit 2 săptămîni, reluînd textul de 5-6 ori.
(...)
-(...) În acest context înțeleg și rolul scriitorului din țara noastră. Scriitorul angajat politic este purtătorul de cuvînt al societății socialiste românești.(...)
(...)
-Literatura germană scrisă în România are tot atîtea probleme ca și literatura scrisă în limba română. (...) Acei scriitori care se îndeletnicesc s-o scrie sînt însă mult mai puțini la număr. De aici și una din laturile negative ale existenței ei. Orice eseu în care se abordează situația specifică a scrisului german de la noi, orice articol de critică literară trebuie să țină oarecum cont de numărul redus al acelora care-l citesc în germană și de numărul și mai redus al acelora care scriu în această limbă. Dacă, de exemplu, cinci tineri care folosesc mijloace literare asemănătoare, împrumutate din altă parte și nefolosite pînă acum - mă gîndesc la modul de exprimare - în literatura germană de la noi, spre deosebire de cea scrisă în românește, înseamnă că avem de a dace cu un cuprinzător curent înnoitor, de care ar trebui să țină seamă întreaga noastră viață literară. (...) Revenind însă la un argument folosit în precedentul răspuns al meu, acela al viabilității unei societăți, doresc să-l folosesc și în sprijinul populației germane de la noi. Și anume: dacă o populație numeric redusă într-un spațiu lingvistic diferit de al ei, mai reușește să creeze opere literare (folclor, muzică, artă plastică), acestei populații trebuie să-i acordăm tot sprijinul societății - lucru mult practicat față de naționalitățile conlocuitoare din România socialistă - deoarece dispune de o viabilitate încă nealterată. Acei 5 tineri scriitori de care am vorbit nu se rezumă  doar la 5, ei sînt mai mulți și nu aparțin doar de un singur curent literar. Ceea ce îi unește însă este strădania de a face o poezie autentică. Dealtfel, nu trebuie să ne mirăm de acest aflux al tinerelor talente. Existența neîntreruptă a școlilor și claselor cu limbă de predare germană, acelor 5 catedre de germanistică din țară, a activității cenaclurilor literare - toate acestea expresie a politicii partidului nostru în rezolvarea problemelor naționale - sînt o garanție a asigurării unui climat favorabil pentru populația germană de la noi din țară.
-Cum e și firesc, revista NEUE LITERATUR oglindește fenomenul literar românesc în toată complexitatea lui.
-Revista la care lucrez - cu o apariție lunară în 128 de pagini - publică de cînd a fost întemeiată, iar mai ales de cînd apare la București (din 1960), cu multă regularitate proză și poezie românească traduse în limba germană. În ultimi ani am avut satisfacția să constatăm că și datorită nouă lucrările unor autori români au fost cavsidescoperite dincolo de hotarele țării noastre. Mă refer la spațiul de limbă germană din Europa.
-NEUE LITERATUR este difuzată și în străinătate?
-Da, și încă substanțial.
-Cine sînt cei care semnează traducerile în limba germană?
-Cei mai buni scriitori în limba germană din țara noastră sînt și cei mai buni traducători de la NEUE LITERATUR. (...)