Simbolism și mister (ELIADE 1963)

<
(...)
- Știu ce vrei să spui, mă întrerupse Onofrei. Vrei să spui că nu e un pod simbolic. Dar eu nu m-am referit la un pod simbolic, nici la simbolismul podului. Nu prea mă prăpădesc după simboluri. Or  fi avînd și simbolurile rostul lor în economia spiritului, dar simbolismul, ca și limbajul, te menține într-un univers abstract. Or, toată problema este: cum să evadăm din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul în el însuși e important, ci obiectul concret în care se manifestă. Aci stă tot misterul. Nu simbolismul viței-de-vie interesează, ci o viță-de-vie una singură, care ar putea fi și altceva, care ar putea semnifica, bunăoară, prezența zeiței. Observați că spun: prezența zeiței, prezența ei reală, concretă, nu ideea, nici imaginea ei. Asta e, de fapt, problema locotenentului: cum să identifice marea zeiță într cele cinci sau zece femei tinere și frumoase care-l înconjoară în fiecare seară? Dar dacă țineți seamă că între vița-de-vie, ciorchinele roșu și marea zeiță există o misterioasă solidaritate, că în anumite cazuri vița-de-vie crește chiar din trupul gol al zeiței, iar, în alte cazuri, ciorchinele roșu este chiar gura zeiței, gură care dă viață, bogăție, fertilitate, noroc, beatitudine, facă țineți seama de toate acestea, ați ghicit cum identifică locotenentul, în fiecare seară, pe marea zeiță camuflată între atîtea alte, doamne, văduve și domnișoare. Este vorba de un ritual, nu de un simbol. Simbolismul nu are nimic de-a face cu drama pe care o trăiește zilnic locotenentul, și anume: cum să reintegreze lumea aceasta, după ce a devenit spirit pur, atman-brahman și, deci, implicat, după ce a cunoscut accidentul tragic al lui Adonis?
- Înțeleg foarte bine, am încercat să-l întrerup.
- Nu cred că înțelegi, a continuat Onofrei. Pentru că altminteri nu ai fi făcut aluzie la soliditatea podului de la Cernavodă. Dacă n-aș recunoaște soliditatea podului peste Dunăre, n-aș trăi în lumea aceasta. Dar pe mine mă interesează în primul rînd lumea aceasta, pentru că numai aici sînt camuflate misterele și, ca atare, numai aici, într-o existență încarnată, avem oarecare șanse să ni le relevăm. Dar, dacă acceptăm principiul că misterele sînt camuflate în ființe și obiecte, trebuie să acceptăm și acest caz particular: că podul de la Cernavodă ar putea camufla un mister. Zic: ar putea și adaug cel puțin pentru unii din noi. Evident, nu putem ști asta mai dinainte. Acum, despre ce fel de mister ar putea fi vorba? Simbolismul te ajută oarecum, dar te ajută numai în parte. simbolismul îți spune că podul semnifică o trecere spre, către o altă lume, către un alt mod de a fi. Dar simbolismul nu-ți poate garanta dinainte ce fel de altă lume vei integra sau ce alt mod de a fi vei dobîndi... Ați înțeles, deci, de ce mă găsesc într-o situație comparabilă cu a locotenentului, într-o situație aparent fără ieșire. Pentru că iată, ne apropiem de Pod, în cîteva minute vom avea sub noi Dunărea. Iar în cîteva ceasuri ne vom apropia de vie, la Gorgani, dar cum? în ce mod? Vreau să spun: în ce mod de a fi? Pentru că, în ceea ce mă privește, pe locurile acestea eu am mai fost, dar îmi amintesc vag de ele, mai exact îmi amintesc doar faptul că-mi amintesc. Să fi visat oare? Dacă aș izbuti să-mi amintesc, aș înțelege dacă am visat sau n-am visat.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol.III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrijită de Eugen Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 53- 55.

„Exerciții după clasici” („TOMIS” 1997)

 În 1996, constănțeanul Costache Tudor debuta cu volumul de nuvele Nurie (ed. Dobrogea) și scrisul său făcea dovada că autorul nu scrie doar sporadic și dintr-un simplu orgoliu „autorlâcesc”, ci dintr-o profundă necesitate interioară.

Anul acesta C. T. e din nou prezent în librării, de data aceasta în ipostaza de ucenic la clasicii poeziei române. Apărută la Editura Metafora din Constanța, placheta poartă un titlu incitant: Scrisori dintr-o livadă de cireși, titlu trimițând nedezmințit la același univers pe care îl consolidaseră nuvelele. Cartea se deschide cu un ciclu de peisaje marine îndemnând la visătorie și la voiaje în imaginație, la introspecție și interogații existențiale care aureolează ambientul și-l conferă mister direcționat spre vagi melancolii romantice.

În ciclul secund, Vis cu magnolii, poetul adună efuziuni de miresme florale din grădina simbolismului, via Macedonski sau Dimitrie Anghel, cenzurate de vagi tristeți ori intensificate de apariția ființei iubite (Vitralii, Rochia de mac). Un poem în ritm folcloric precum Ochii tăi sparge aici în chip benefic monotonia alexandrinilor împovărați de imagini baroce învârtoșind poezii cu strofe obositor-redundant-otios-explicitive și găzduind locuri comune cu iz romanțios-albumistic, păcătuind prin diluție descriptivistă și supărătoare discordanțe temporale: „Pe fire nevăzute se odihneau lăstunii / Tu mă încălzeai la jarul ce ți-l sloboade sânii”.

În cel de-al treilea ciclu, Livadă sub brume, bucuria ceasului de rod împlinit e subminată în mai în fiecare poem de tristeți generate de senzația acută a trecerii timpului, a navigării spre niciunde, a morții speranțelor și a pâlpâirii iubirii întrucât: „La țărmuri de mare, bat orele grav / Lumina-i de ceară, albastru-i bolnav / E toamnă, iubito / Acolo-ntre dealuri izvoru-i plecat / Pe vadul de brume și soare-nnoptat” (E toamnă, iubito). La această stare de inconfort psihic contribuie nemilos intruziunea factorului tehnologic distructiv care, în numele civilizației moderne, atentează la intimitatea și echilibrul naturii: copacii cad „sub rânjetul de fierăstraie mecanice” și a „tăișului lor îmbenzinat” (Ordin); florile își pierd culoarea, armăsarii mănâncă potasiu, peștii uită să înoate, iar oamenii dorm și visează - urmare a exploziei de la Cernobâl - „pe-o pernă de atomi” (Pe-o pernă de atomi). Peisajul ambiental se golește de timp, precum de sânge fețele celor ce „cu cărucioarele scârțâind se apropie de barierele cu moarte”. În absența iubirii îndumneizitoare ce-l făcea cândva să poată păși pe crestetele valurilor, „haina-nsingurării” devine tot mai strâmtă, iar brazdele de pe frunte i se adâncesc fără a fi primit binecuvântarea rodului. Autorul află însă în ultimul ciclu al plachetei, Rădăcini, forța de a se replia dinspre durerile de ordin personal cu care l-a potopit destinul lumesc, spre valorile spirituale ale colectivității cu care se simte solidar. Suspinele subminează în cântec sărbătoresc hrănit de ceea ce a fost cândva frumos nădăjduitor, „steaua ce scânteie-n colind / se trece în memoria clipei”, căci ni „s-au întors „zăpezile acasă” (Ninge la Tropaeum Traiani).

„Salonul de Artă Tânără 1991” (TUDORA 1991)

 C. Tudora, Salonul de Artă Tânără 1991, „Tomis”, Constanța, septembrie 1991, pagina 11

E știut, artistul captează cel dintâi mesajele devenirii, cu mult înainte ca acestea să sensibilizeze spiritul întregii colectivități. El deschide drumul viitorului, îi pregătește startul asemenea pilotului de încercare. Iar încurajarea, stimularea talentului tinerilor devine o datorie a societății care își redimensionează structurile și proiectele. Fiindcă „pentru a ne elibera de trecut trebuie să ne contăm pe dezvoltarea unui nou gen de comunicare, cu care cei care sunt profund afectați de viitor: tinerii.”

Iată de ce începe să ne preocupe, deopotrivă cu argumentul teoretic, modalitățile de descoperire și valorificare efectivă a „vocilor” tinere, a universurilor lor creatoare, în nădejdea că, cine știe, contribuim astfel la consacrarea lor cu un ceas mai devreme. Așa se explică, deci, organizarea de secția de artă a revistei „Tomis” a primului Salon de Artă Tânără, pe simeza căruia să-și găsească locul lucrări emblematice pentru căutările, obsesiile, interogațiile și prospecțiile creatorilor aflați fie (încă!) pe băncile școlilor, în amfiteatrele și atelierele academiilor de artă, fie după absolvire sau în pragul consacrării.

O fericită întâmplare a făcut ca ediția 1991 a Salonului tomitan să aparțină unora dintre cei mai înzestrați studenți ai Academiei de Artă din București, care și-au circumscris demersul ideatic și expresiv unei teme pe cât de percutante azi, pe atât de ambițioasă și dificilă: lumea ca reeditare ciclică a miticului Turn Babel, criza comunicării interumane, războiul limbilor, labirintul - ca semn neliniștitor, sfidarea tiparelor constituite și teribila îndrăzneală de a dibui prin neliniștea și confuzia momentului calea propriei purificări. Încât, nu prin teribilism formal, cât prin serioasa și îndrăzneața exploatare a ideii și metaforei, ei propun un tip de artă protest. Un protest  care să fie aidoma reacției de tip ionescian, adică avangardist: împotriva realismului, când realismul este expresia cea mai obișnuită și abuzivă a cotidianului, împotriva unui anume tip livresc de simbolism rupt de realitate, o tăgadă a tradiționalismului spre a găsi tradiția, temeritatea descifrării unei sinteze a cunoașterii și invenției, a realului și închipuirii fiindcă „avangarda înseamnă libertate” creatoare.

Cei opt studenți - expozanți ne-au propus cicluri de câte patru tablouri, permițându-ne astfel să le urmărim dinamica ideilor, plăcerea de a le nuanța și dezvolta, arpegierea în tonalități și cifruri diverse - a unui soi de recital expresiv, o joacă fără sațiu, dar o joacă gravă, tensionată, cu naivități trucate și stângăcii înșelătoare, în fapt,  descătușare de poncife, și tot atâtea febrile exerciții de stil înaintea marii lansări. Și, deși atât de diferiți ca viziune și mijloace, cei opt au ca numitor comun nonconformismul atitudinii, aplombul rostirii până la capăt a unui gând, dorința accederii neîntârziate la personalizarea semnelor și universului plastic.

Turnul Babel este imaginat când ca o repetare a încurcăturii babilonice a lumilor, amintind de descumpănitoarele „peisaje de vis” ale lui Monsu Desiderio, ca un hybris dublu, loc al incompatibilității, confruntării sau interferenței a două lumi ce stau față în față într-un labirint nesfârșit, când ca o aglutinare de „noduri stranii” sau enigmatice, ori pur și simplu ca sfărâmare a imaginii exterioare a realului și extragerea luminii din impenetrabilul haosului și întunericului. Astfel, Sandu Matei Ștefan (anul IV) construiește seducătoare etajări ale elementelor vitale - metal, apă, pământ și foc - trecerea ciclică de la splendoare la ruină, o babilonie colorată gurmand, pentru ca Ștefan Constantinescu (anul V) să prefere rafinarea unor gradații, filigranarea unor personaje care vorbesc în același timp - halucinantul monolog al unor singurătăți explozive, în timp ce constănțeanul Gabriel Cojoc (anul V) introduce numeroase elemente grafice, un tip de fragmentarium menit să afirme nu atât gustul pentru modernitatea non picturii, cât ilustrarea tensionată și expresivă a „nodurilor de taină” ale lumii, iar Corina Tuță (anul V) alege ca simbol al unui potențial Babel chiar spațiul unei case, căruia i-a imprimat o mișcare de rotație de 90 de grade, vrând să sugereze ideea de degenerare a știutului, a obișnuitului în altceva, prin centrifugarea dimensiunilor cotidianului și realului, pentru ca în game de albastru și verde Daniel Răgușitu (anul II) să imagineze Turnul ca o cochilie cu spiralări ciudate, într-o atmosferă de început de lume. Pericle Iulian (anul IV) e preocupat de decelarea unui subtil simbolism de sorginte de bizantină, o viziune a mișcării proteice a ființelor, în articulări și dezarticulări urmând direcții și legi secrete, cu irizări de roșu, negru și ocru, care sporesc senzația de abia temperat dramatism. Cel de al optulea expozant, Cristi Puiu, este acum student al Academiei de Artă din Geneva, el integrându-se grupului „celor 7” prin aceeași propensiune spre un avangardism explicit, cât și prin obsesia descoperirii unui ce distinct. Numai că, la el, Turnul Babel este sugerat ca începând (sau sfârșind) în și prin inserția abstractă a semnelor tehnicului în uriașul necunoscut cosmic, apăsarea masivității unui întuneric fără nume și fără chip, în inima căruia se petrece, însă, mereu și mereu, marele mister al reînvierii și renașterii vieții.

Bineînțeles că aceste sumare considerații nu pot numi și emoția specială a dialogului cu universul acestei expoziții tinerești.

Am avut, în plus, neșansa de a nu putut găzdui prim ediție a Salonului  de Artă Tânără în spațiul Muzeului de Artă (aflat în renovare) sau în cel al Marinei (a cărui simeză fusese, cu luni în urmă, programată), fiind nevoiți să improvizăm foaierul Casei de Cultură, altfel nespus de elegant, luminos și ospitalier, dar neacreditat, din păcate, ca loc major de expunere, în interesul curent al publicului. Ceea ce nu a împiedicat, însă, reușita, peste așteptări, a Salonului tomitan. Reușită care a făcut ca Doina Păuleanu - consilier general al Inspectoratului Județean de Cultură - care a și vernisat expoziția, în calitatea sa de recunoscut critic de artă, să propună tinerilor expozanți reinteresarea lucrărilor acestei primei ediții a Salonului pe simeza Muzeului de Artă.