***, Zeite si samani in credintele stravechi - vernisaj, ArtLine.ro, 11 august 2017

Simbolism și mister (ELIADE 1963)

<
(...)
- Știu ce vrei să spui, mă întrerupse Onofrei. Vrei să spui că nu e un pod simbolic. Dar eu nu m-am referit la un pod simbolic, nici la simbolismul podului. Nu prea mă prăpădesc după simboluri. Or  fi avînd și simbolurile rostul lor în economia spiritului, dar simbolismul, ca și limbajul, te menține într-un univers abstract. Or, toată problema este: cum să evadăm din universurile abstracte pe care ni le-am construit singuri? Nu simbolul în el însuși e important, ci obiectul concret în care se manifestă. Aci stă tot misterul. Nu simbolismul viței-de-vie interesează, ci o viță-de-vie una singură, care ar putea fi și altceva, care ar putea semnifica, bunăoară, prezența zeiței. Observați că spun: prezența zeiței, prezența ei reală, concretă, nu ideea, nici imaginea ei. Asta e, de fapt, problema locotenentului: cum să identifice marea zeiță într cele cinci sau zece femei tinere și frumoase care-l înconjoară în fiecare seară? Dar dacă țineți seamă că între vița-de-vie, ciorchinele roșu și marea zeiță există o misterioasă solidaritate, că în anumite cazuri vița-de-vie crește chiar din trupul gol al zeiței, iar, în alte cazuri, ciorchinele roșu este chiar gura zeiței, gură care dă viață, bogăție, fertilitate, noroc, beatitudine, facă țineți seama de toate acestea, ați ghicit cum identifică locotenentul, în fiecare seară, pe marea zeiță camuflată între atîtea alte, doamne, văduve și domnișoare. Este vorba de un ritual, nu de un simbol. Simbolismul nu are nimic de-a face cu drama pe care o trăiește zilnic locotenentul, și anume: cum să reintegreze lumea aceasta, după ce a devenit spirit pur, atman-brahman și, deci, implicat, după ce a cunoscut accidentul tragic al lui Adonis?
- Înțeleg foarte bine, am încercat să-l întrerup.
- Nu cred că înțelegi, a continuat Onofrei. Pentru că altminteri nu ai fi făcut aluzie la soliditatea podului de la Cernavodă. Dacă n-aș recunoaște soliditatea podului peste Dunăre, n-aș trăi în lumea aceasta. Dar pe mine mă interesează în primul rînd lumea aceasta, pentru că numai aici sînt camuflate misterele și, ca atare, numai aici, într-o existență încarnată, avem oarecare șanse să ni le relevăm. Dar, dacă acceptăm principiul că misterele sînt camuflate în ființe și obiecte, trebuie să acceptăm și acest caz particular: că podul de la Cernavodă ar putea camufla un mister. Zic: ar putea și adaug cel puțin pentru unii din noi. Evident, nu putem ști asta mai dinainte. Acum, despre ce fel de mister ar putea fi vorba? Simbolismul te ajută oarecum, dar te ajută numai în parte. simbolismul îți spune că podul semnifică o trecere spre, către o altă lume, către un alt mod de a fi. Dar simbolismul nu-ți poate garanta dinainte ce fel de altă lume vei integra sau ce alt mod de a fi vei dobîndi... Ați înțeles, deci, de ce mă găsesc într-o situație comparabilă cu a locotenentului, într-o situație aparent fără ieșire. Pentru că iată, ne apropiem de Pod, în cîteva minute vom avea sub noi Dunărea. Iar în cîteva ceasuri ne vom apropia de vie, la Gorgani, dar cum? în ce mod? Vreau să spun: în ce mod de a fi? Pentru că, în ceea ce mă privește, pe locurile acestea eu am mai fost, dar îmi amintesc vag de ele, mai exact îmi amintesc doar faptul că-mi amintesc. Să fi visat oare? Dacă aș izbuti să-mi amintesc, aș înțelege dacă am visat sau n-am visat.
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Podul: Mircea Eliade, Proză fantastică, vol.III - Pe strada Mîntuleasa..., ed. îngrijită de Eugen Simion, Editura Fundației Culturale Române, București, 1991, pp. 53- 55.

Zeița-fetiță din Nepal („Litoral” 1970)

<
În umbra munților Himalaya se află una din cele mai exotice țări ale Asiei - Nepalul. La 10 milioane de locuitori revin 10 milioane de ritualuri. Cu cîteva luni în urmă guvernul nepalez a confirmat oficial că există 178 de zile lucrătoare și 178 de sărbători. Principalul ritual este legat de Kumari - o fetiță în vîrstă între 9 și 11 ani. Supușii regelui consideră această copilă drept o zeiță. Însuși conducătorul țări i se închină cel puțin o dată pe an.
În luna octombrie ea se plimbă zece zile pe străzile orașului, într-o caleașcă de aur. După ce trec sărbătorile, mica Kumari se întoarce la reședința ei, unde așteaptă să treacă alte 355 de zile pînă i se permite să iasă din nou pe străzi. Nimănui nu-i este permis să-i vadă chipul.
Fetița poate rămîne zeiță timp de 2-3 ani. După aceea, preoții îi aleg o locțiitoare. pentru fosta zeiță urmează zile foarte grele, pentru că toți oamenii trebuie să o evite.
>

SURSA
***, Soarta tragică a zeiței, „Litoral”, Constanța, (15 iunie - 15 septembrie) 1970, p. 4.

Savantul care "a visat" formule matematice bizare. Dupa 90 de ani, s-a demonstrat ca avea dreptate

PROTV 29 decembrie 2012

Medicina în Persia antică („Enciclopedia...” 2009)

<
Istoriografi avizați asupra migrației civilizațiilor primitive recunosc două perioade semnificative: între anii 3000 și 1000 înainte de Hristos în bazinul mediteranean și o alta după anul 1000, datorită expedițiilor navigatorilor fenicieni spre India și de acolo spre Malaezia și Polinezia  în drum spre litoralul american. Câteva elemente distinctive ale acestei culturi: cultură heliolitică în care elementul esențial era adorarea soarelui și simbolurilor sale, monumente megalitice, mumificarea și îmbălsămarea cadavrelor, tatuajele, circumcizia. În această ipoteză, cea mai veche civilizație persană și indiană au fost în relație directă cu civilizația babiloniană.
Dacă despre religia Iranului antic se știe că era esențial dualistă, recunoscând existența a doi creatori și a două creații, despre medicina persană se știe foarte puțin deoarece lipsesc documentele edificatoare. De la un popor cu un trecut atât de glorios, cu un nivel de civilizație atât de înalt, cu șefi care și au lăsat numele gravat pe pietrele istoriei, nu au rămas informații despre pratica medicală. Zeul-Luminii, de fapt, o trinitate divină alcătuită din Ahura, Mazda și Ormuzd, împreună cu cei șase sfinți slujitori, reprezentau mila, bunătatea și dreptatea; cealaltă față a religiei persane era reprezentată de forțele răului, ignoranței și tenebrelor, întruchipate de doi zei, Angramayniu și Ahriman, însoțiți de șase spirite malefice și diabolice; în această constelație divină era plasată zeița Ameretap, zeița vieții lungi, care avea în grădină mii de plante vindecătoare, arborele miraculos Gaokarena care vindeca toate bolile și doi zei vindecători, Thrita și Ayriaman. Un cult deosebit, materializat printr-o bogată simbolistică, era pentru Mithra, zeul soarelui, cult derivat din miturile preistorice în care soarele  era dătătorul de sănătate.
Referiri despre pratica medicală se găsesc în literatura cuprinsă în Avesta (ansamblul textelor mazdeene), cărți sacre ale vechilor perși, atribuite lui Zaratusthra sau Zoroastru, reformatorul al religiei iraniene antice, trăitor în sec. VIII sau sec. VII î. Hr.; el a instituit casta magilor și o doctrină care a influențat profund religia Persiei în timpul lui Achemenides (dinastie persană fondată de Cyrus în anul 550 î. Hr. căruia i se datorează unitatea Orientului și terminată prin Darius III) în timpul căruia arta va atinge un nivel a cărei splendoare va străbate mileniile, demonstrată de ruinele de la Persepolis și Susa.
>

SURSA
N. Ursea (coord.), ACADEMIA DE ȘTIINȚE MEDICALE, Enciclopedia medicală românească: de la origini până în prezent, vol I, ed. universitară „Carol Davila”, București, 2009, p. 42.

„Cenaclul Orizontul Mării” („TOMIS”)

 N. M., Cenaclul „Orizontul Mării”, „Tomis”, Constanța, 198?

Un tânăr cu o mască pe față, pe atât de senină, provocator de senină și agresiv de liniștită, pe cât îi era de contrazisă de întunecimea pielii și mâinile mari, nervoase, făcute să apuce, să strivească piatra, a citit de curând în cenaclul „Ovidius”. Înșelat de înfățișarea lui de coșar, într-o vreme când această profesie a căzut în dizgrație, l-am ascultat nu fără a-mi spune: „Iată-ne condamnați să mai suportăm infatuarea unui veleitar”. Și textele citite, destul de bolovănoase, bubuind alături de firul ideii, mi-au confirmat, într-adevăr, presupunerea. Eu, ca și celelalte harpii ale cenaclului, am tăbărât pe el și una mai rea de gură (Petru Vălureanu absento), Vladimir Bălănică, mi se pare, i-a smuls masca.

Tânărul în cestiune nu a avut nimic de zis, s-a comportat cu demnitate. Zilele trecute a venit din nou la redacție și, gest semnificativ, ne-a oferit de data aceasta un dosar voluminos, conținând, pe lângă textele lui, și pe cele ale unui întreg cenaclu din Năvodari, care se numește „Orizontul mării”. Ceea ce nu izbutise singur, tânărul care se cheamă Augustin Circa, izbutește acum împreună cu ceilalți, câțiva din 30. Judecate izolat, textele lui nu-l impuneau prin nimic, cât de cât personal. Judecate în context, unele dintre ele reușesc să reverbereze o lumină care, intersectându-se cu scânteierile celorlalte texte, stăruie, se impune unui gând de simpatie pe o traiectorie de la parte la întreg și invers. Vă propun, deci, câteva din textele acestor tineri în frunte cu „încercatul” și generosul lor susținător. Îi las prin ei înșiși să se prezinte, nu fără a vă preveni că sumarul de față este unul provizoriu, care n-ar putea fi altfel nimic din ceea ce se întâmplă aici, în orizontul iluziei și al mării.

Augustin Circa

ars poetica

În sânge îmi desenez o lumină
un giuvaier din lacrimi
și marea fără nume
și setea ce mă întoarce-n bici
sunt condamnat la viață
de fiecare dată când mor
iar chipul îmi arde în ceață
cu nechezat de cai eu mă stropesc
și stau de veghe nopți în șir
dar marea îmi fură chipul
și mă sting...

ofranda

Cum n-aș fi vrut să te scot
din umbra acestor zăpezi
când cineva ți-a dat
trandafirul lor alb
ochii-mi tânjesc după alt anotimp
noaptea-și pornește uzina
doar golul își pieptănă
visul cu un pieptăn de fosfor
aș fi vrut să nu pleci
inima descifrează de-acum
sufletul ațipit printre piramide
eu te aștept
te-am numit nepereche - 
interiorul uzinei de lacrimi e perfect...

Dumitru Zamfir

reîntoarcerea

Într-o noapte când luna zăcea 
răstignită pe o geană de nor
am stat mai aproape de tine cu-n gând
ținând în palme un izvor
Tot curgând el de-atunci până azi
i-au trecut energiile-n cristale
de cuvinte din limba română
și-am căzut amețit în brațele tale
M-ai purtat între vise și nori
ca pe-un fulg rătăcit și bastard
osândit voluntar am fost și mai sunt
pe-al tău rug nevăzut, eu, să ard.
Într-o zi de izbânzi și de vis
te-am văzut lăcrimând și mi-am zis:
„locul meu nu va fi niciodată aici”
și-am plecat ca un țipăt de bici.
Acum mă întorc iar la tine
și-ți sărut fericirea pe frunte;
mă supun arzătoarei, iar dacă nu vrei
Voi pleca mai departe, spre oriunde...

Ion Scarlat

pe foaia de șmirghel

Am vrut să trec dincolo
de ce puteam fi
ținând în palme soarele ca busolă
și părțile exterioare mai colțuroase uneori
s-au rotunjit topite de lumină
Apoi am vrut să zbor tot mai albastru
și aripile mi s-au frânt
când mă desprindeam de pământ
iar o parte din sufletul meu
s-a rotunjit
Așa am devenit roată
rostogolindu-mă către perfecțiune

Nicolae Andrei

ciudat

„ești ciudat” - îmi spunea zeița
în timp ce pasărea îmi murise în palmă
iar eu ascultam cu privirile
care se furișează pe vârfuri
privirile din ochii păsării

N. Nicoară

de dacia

Aerul a îmbătrânit între noi
mirosind a săgeți.
S-au trezit, neoprite și line
toate rădăcinile
uitate  prin veacuri în mine.

Vasile Șelaru

ai plecat ca un abur

ai plecat din grădina de vise
petale de flori cad pe trup și mă doare
am rămas exilat între cer și pământ
să privesc marea, sau începutul vieții
de la un val la alt val ce vuiește chemarea,
iubito! te rog nu striga
mă atinge înserarea ofilită cu pleoape și noaptea
mă caută prin sânge.
poemul e trist, tu îl știi, l-am 
scris în grădina uscată de vise
în care se rup fotografiile noastre
imaginea sufletului gol se 
deschide, nu-i zi și nici noapte
foșnește ușor amintirea uitată
a rămas umbra pașilor tăi pe 
nisip, mă iau după ea.