<
(...). Ia amintiți-vă de circuitul organizat la 15 aprlie 1908 de Automobil Clubul Român, pe un traseu din capitală. Vitezele nu ajunseseră nici pe departe la nebunia de azi, totuși ziarele timpului îi îmbărbătau pe competitori cu amănunte de felul: "Plecarea este de la Hipodrom, în jos de satul Băneasa, peste un pod de lemn, pe lîngă grădina restaurantului Ene. Cine o trece cu viteză prea mare aici, ori ajunge în apa lacului, ori în grădina restaurantului".
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism,/ col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 335.
Se afișează postările cu eticheta ziar. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta ziar. Afișați toate postările
joi, 21 septembrie 2017
marți, 12 septembrie 2017
Automobil versus cowboy in SUA in 1900 (URSULENU 1981)
<
(...)
Spun 81 de ani, pentru ca se implinesc exact optzeci si unu de ani de cind, in 1900, mai multe state ale Confederatiei americane au bagat de seama ca automobilul le sperie peste masura caii si vitele. Cowboy-ii au protestat amenintind ca, daca soferii continua sa-si faca mendrele printre cirezile si hergheliile lor, or sa puna mina pe pistoale si... cine stie ce mai iese de aici.
Chestiunea dobitoacelor a ajuns pe masa legislativului si patrupedele au obtinut prima victorie impotriva dusmanului lor comun pe patru roti. S-au votat legi care pretindeau fiecarui automobilist sa publice un anunt la ziar cu minimum 8 zile inaintea calatoriei, precizindu-si itinerarul. Acum, caii, boii si vacile primeau un preaviz care le ingaduia sa se puna la adapost de amenintarea invadatorilor soselei.
Din pacate, automobilistii s-au inmultit nemasurat, ziarele au devenit cu totul insuficiente pentru cuprinderea tuturor preavizelor si masinile au cistigat - intr- un recurs imaginar - disputa lor judiciara cu lumea necuvintatoarelor, capatind dreptul de a le calca fara jena ori de cite ori le prindeau pe panglicile de asfalt ale calatoriilor.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roti, ed. Sport - Turism/ col. Cartea de vacanta, Bucuresti, 1981, p. 260.
(...)
Spun 81 de ani, pentru ca se implinesc exact optzeci si unu de ani de cind, in 1900, mai multe state ale Confederatiei americane au bagat de seama ca automobilul le sperie peste masura caii si vitele. Cowboy-ii au protestat amenintind ca, daca soferii continua sa-si faca mendrele printre cirezile si hergheliile lor, or sa puna mina pe pistoale si... cine stie ce mai iese de aici.
Chestiunea dobitoacelor a ajuns pe masa legislativului si patrupedele au obtinut prima victorie impotriva dusmanului lor comun pe patru roti. S-au votat legi care pretindeau fiecarui automobilist sa publice un anunt la ziar cu minimum 8 zile inaintea calatoriei, precizindu-si itinerarul. Acum, caii, boii si vacile primeau un preaviz care le ingaduia sa se puna la adapost de amenintarea invadatorilor soselei.
Din pacate, automobilistii s-au inmultit nemasurat, ziarele au devenit cu totul insuficiente pentru cuprinderea tuturor preavizelor si masinile au cistigat - intr- un recurs imaginar - disputa lor judiciara cu lumea necuvintatoarelor, capatind dreptul de a le calca fara jena ori de cite ori le prindeau pe panglicile de asfalt ale calatoriilor.
(...)
>
Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roti, ed. Sport - Turism/ col. Cartea de vacanta, Bucuresti, 1981, p. 260.
miercuri, 6 septembrie 2017
Primele accidente auto în secolul XIX (URSULEANU 1981)
<
Englezii, mari amatori de priorități în toate domeniile, ar fi măguliți ca întreaga suflare terestră să admită punctul lor de vedere, anume că primul accident auto ar fi avut loc pe pămînt britanic. S-ar fi petrecut acest fericit eveniment în anul 1801, cînd constructorul englez Trevitchick, încercîndu-și trăsura lui cu abur la o viteză de 8 mile pe oră, a pierdut controlul volanului și a năruit un gard de cărămidă.
Neavînd acte doveditoare pentru această întîietate, ci doar vagi amintiri și relatări apocrife, britanicii se mulțumesc și cu anul 1896 cînd, după cum atestă rapoarte de astă dată oficiale, la Londra au fost înregistrate de autorități două accidente de circulație recunoscute pe plan mondial. Tot e ceva...
(...) La cumpăna dintre fostul și actualul secol întîile namile motorizate secerau binișor în rîndul populației din Statele Unite. (...) Alarmate de noile realități, autoritățile cîtorva state americane au și votat în anul 1900 legi care îl obligau pe fiecare conducător auto să publice în ziare un anunț - cu 10 zile înaintea plimbării cu mașina - indicînd itinerarul detaliat pe care avea de gînd să-l urmeze.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 177.
Englezii, mari amatori de priorități în toate domeniile, ar fi măguliți ca întreaga suflare terestră să admită punctul lor de vedere, anume că primul accident auto ar fi avut loc pe pămînt britanic. S-ar fi petrecut acest fericit eveniment în anul 1801, cînd constructorul englez Trevitchick, încercîndu-și trăsura lui cu abur la o viteză de 8 mile pe oră, a pierdut controlul volanului și a năruit un gard de cărămidă.
Neavînd acte doveditoare pentru această întîietate, ci doar vagi amintiri și relatări apocrife, britanicii se mulțumesc și cu anul 1896 cînd, după cum atestă rapoarte de astă dată oficiale, la Londra au fost înregistrate de autorități două accidente de circulație recunoscute pe plan mondial. Tot e ceva...
(...) La cumpăna dintre fostul și actualul secol întîile namile motorizate secerau binișor în rîndul populației din Statele Unite. (...) Alarmate de noile realități, autoritățile cîtorva state americane au și votat în anul 1900 legi care îl obligau pe fiecare conducător auto să publice în ziare un anunț - cu 10 zile înaintea plimbării cu mașina - indicînd itinerarul detaliat pe care avea de gînd să-l urmeze.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 177.
luni, 28 august 2017
Pieton versus automobil în 1895 (URSULEANU 1981)
<
(...)
Pe la 1895 un ziar francez publica scrisoarea deschisă a unei cititoare „cu inima răzbunătoare”, care sugera celor „umiliți” de automobil „să arunce scînduri armate cu cuie” sub roțile acelora care merg prea repede.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.
(...)
Pe la 1895 un ziar francez publica scrisoarea deschisă a unei cititoare „cu inima răzbunătoare”, care sugera celor „umiliți” de automobil „să arunce scînduri armate cu cuie” sub roțile acelora care merg prea repede.
(...)
>
SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport-Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 143.
luni, 1 august 2016
Radicalismul modernizării Indiei coloniale britanice (BROMFIELD 1933-7)
<
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.
NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
(...) Era conștient că Maiorul se îndepărtase de el. „Poate că această schimbare este dorită durerii și emoțiilor, cugetă Ransome. Poate că în ființa lui există trăsături de caracter indiene pe care europeanul din mine nu le va accepta și nu le va înțelege niciodată.” Bănuia că explicația o putea găsi în absurditățile mistice și în literatura ieftină a tuturor scriitorilor de calibrul lui Kipling*, care nu cunoscuse decât India cantonamentelor, a cluburilor, a ziarelor provinciale, și se rezuma la formula „Orientul tot Orient rămîne”.
- Ma-m gîndit la ceva, spuse Edwina. Aș vrea să mai las niște bani pentru ceva care ar putea să ajute la o înțelegere între Orient și Occident. Nu știu cum s-ar putea realiza asta. Poți tu să găsești vreo soluție? Eu n-am găsit-o și sunt prea obosită s-o mai caut.
- Nu este decît o cale, răspunse Ransome cu amărăciune. Să creezi un fond pentru a se cumpăra otravă de șobolani... absolut necesară pentru a se nimici ignoranța, prejudecățile, lăcomia, spiritul provincial. Nu va fi însă ușor să le stîrpești... Va trebui să mai stîrpești și oameni, cum ar fi de pildă ofițerii aceia cu concepții strîmte, bătrînul Dewan**, neguțătorii, indivizi de teapa lordului Heston, bancherii, preoții, creaturile de seama lui Pukka Lil și a lui Mrs. Simon și chiar pe bătrînul general.
Edwina zîmbi.
- S-ar putea face și asta, dacă s-ar lucra cu dibăcie. În ceea ce mă privește eu nu am avut niciodată prejudecăți. Cred că oamenii din clasa de mijloc numesc acest lucru depravare, dar eu ma credința că Dumnezeu ar socoti-o virtute.
(...)
>
SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne***, trad. I. Corbul & V. Corbul, pref. M. Miroiu, ed. Univers, București, 1972, p. 637.
NOTE M. T.
* Joseph Rudyard Kipling (1865 Bombay/India - 1936) = Poet și prozator britanic. Educat în Marea Britanie. Laureat al Premiului Nobel în 1907. Cea mai celebră carte a sa a fost „Cărțile junglei”, apărută în 1894. (http://www.nobelprize.org/nobel_prizes/literature/laureates/1907/kipling-bio.html)
** Dewan = Cuvânt persan care desemna un demnitar important în statele islamice medievale. (http://www.etymonline.com/index.php?term=divan)
*** Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)
vineri, 8 ianuarie 2016
Vinderea la licitație a moștenirii unui lord în secolul XIX (THACKERAY 1848)
<
Dacă există în tot Bîlciul deșertăciunilor vreun spectacol la care satira și sensibilitatea pot merge braț la braț; unde poți întîlni cele mai ciudate contraste între comic și tragic; unde poți deveni cu aceeași ușurință duios și patetic sau crud și cinic, aceasta e una din acele adunări publice care sînt anunțate zilnic cu grămada în ultima pagină a ziarului Times* și pe care răposatul domn George Robins obișnuia să le prezideze cu atîta demnitate. Există foarte puțini oameni din Londra, socot eu, care să fi luat parte la asemenea adunări, iar cei cu înclinări moralizatoare trebuie să fi cugetat cu cun simțămînt și un interes straniu și destul de înfricoșător în ziua cînd are să le vină și lor rîndul, iar domnul Hammerdown are să vîndă la mezat din ordinul adepților lui Diogene** sau conform instrucțiunilor unor executori testamentari, biblioteca, mobilierul, vesela, garderoba și vinurile alese ale vreunui Epicur***, răposat întru Domnul.
Și cu tot cu cea mai egoistă bună dispoziție, orice obișnuit al Bîlciului deșertăciunilor, în timp ce e și el martor la acest josnic episod al funeraliilor unui prieten de curînd decedat, nu poate să aibă decît simpatie și păreri de rău. Rămășițele pămîntești ale lordului Dives se odihnesc în cavoul familiei; cioplitorii sapă inscripția care-i comemorează virtuțile lui reale, cît și durerea moștenitorului, care-i vinde în momentul de față toată averea. Care dintre oaspeții ce stăteau la masa lui Dives poate trece fără un suspin prin fața acestei case pe care o cunoaște atît de bine? Casa aceasta cunoscută, ale cărei lumini străluceau atît de îmbietor la ora 7 seara, ale cărei uși, principale erau atît de larg deschise, ai cărei prea plecați servitori, în timp ce urcai scara cea largă, îți anunțau numele din palier în palier, pînă ce se făcea auzit în încăperile în care-și întîmpina oaspeții bătrînul și radiosul Dives... și cît de mulți prieteni avea, și cît de bine știa el să-i primească! Și cît de spirituali erau aici oamenii, chiar dacă dincolo de ușile lordului erau veșnic încruntați, și cît de curtenitori și de prietenoși erau ei aici, deși, oriunde în altă parte, se calomniau și se urau. Era om trufaș lordul, dar avea un bucătar așa de strașnic, că merita să înghiți orice din partea stăpînului; era mai degrabă prostănac, cred, dar avea un vin care însuflețea orice conversație! „Trebuie să punem numaidecît mîna pe cîteva sticle de Bourgogne, oricît de scumpe ar fi!” proclamară îndoliați la clubul din care făcea parte. „Am cumărat cutia asta de la licitația bătrînului Dives, spune Pincher, trecînd-o din mînă în mînă; e una din favoritele lui Ludovic al XV... drăguț lucru, nu-i așa?... Delicioasă miniatură!” și trăncănesc despre felul în care-și toacă moștenirea tînărul Dives.
Și cît e de schimbată casa! Fațada e acoperită toată cu anunțuri, caracteristicile mobilierului sînt enumerate în majuscule bătătoare la ochi. La o fereastră de la etaj atîrnă o bucată de covor, o jumătate de duzină de hamali stau înșirați pe treptele pline de noroi, iar holul mișună de indivizi slinoși cu aer de orientali, care-ți pun în mînă cartonașe tipărite și se oferă să liciteze pentru tine. Un cîrd de babe și de amatori au invadat apartamentele de sus, pipăind cuverturile, scormonind pernele de puf, întorcînd saltelele pe toate fețele, închizînd și deschizînd mereu sertarele șifonierelor. Gospodine tinere și istețe, măsoară oglinzile și perdelele, să vadă dacă au să se potrivească proaspătului menage (Snob are să se laude ani de-a rîndul c-a cumpărat cutare sau cutare lucru la licitația lui Dives), iar domnul Hammerdown șade pe masa cea mare de mahon din sufrageria de jos, lovind mereu cu ciocanele de fildeș și întrebuințînd toate șiretlicurile elocvenței, entuziasm, rugăminți, raționamente, deznădejde, muștruluindu-și oamenii, ironizîndu-l pe domnul Davids pentru trîndăvia lui, îndemnînd-o pe doamna Moss să intre în acțiune, implorînd, poruncind, urlînd, pînă ce lovitura de ciocan cade asemenea destinului, și apoi se trece la subiectul următor. Q, Dives! Cine s-ar fi gîndit vreodată, pe cînd stăteam în jurul mesei tale largi, cu vesela ei scînteietoare și pînzeturile-i imaculate, că are să vadă într-o bună zi și-o astfel de mîncare, pe licitatorul ăsta zgomotos?
Licitația se apropia de sfîrșit. Minunata mobilă din salon, lucrată de meșteri vestiți; vinurile rare și arhicunoscute, alese odinioară pe gustul fără greș al fostului lor stăpîn, care nu se uitase la preț; bogat și neprețuita argintărie de familie fuseseră vîndute cu cîteva zile mai înainte. Iar vinurile cele mai bune (deși absolut toate aveau mare faimă printre cunoscătorii din partea locului) fuseseră cumpărate de intendentul prietenului nostru, domnul John Osborne, din Russel Square. O a parte din lucrurile de uz casnic ale licitației respective fuseseră cumpărate de niște timneri agenți de bursă din City****, iar acum, publicul fiind invitat să cumpere și obiectele mai mic, întîmplarea făcu așa ca domnul Hammer down, crainicul, suit pe masă, să înceapă să înșire meritele unu tablou pe care căuta să-l recomande celor de față; nu mai era lumea aceea atît de aleasă și care venise în număr așa de mare în primele zile ale licitației.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor*****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 169-170.
NOTE M. T.
* Ziarul The Times a fost înființat la Londra în 1785 cu titlul The Daily Universal Register, luând actualul titlu la 1 ianuarie 1788. (http://gale.cengage.co.uk/times.aspx/)
** Diogene din Sinope (412 î. H. - 322 î. H.) = Filozof grec antic din școala cinică. (https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/diogene/)
*** Epicur (341 î. H.Samos - 270 î. H.Atena) = Filozof grec antic hedonist. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-pl-cerii-supreme) (http://scientia.ro/homo-humanus/psihologie/5944-cum-sa-traiesti-o-viata-fericita-conform-lui-epicur.html)
**** Vechiul cartier City din centrul Londrei era deja în epocă centrul financiar al capitalei Marii Britanii, țară care inițiase prima în Europa procesul de industrializare în sec. XVIII. (http://www.cityoflondon.gov.uk/things-to-do/visit-the-city/our-history/Pages/default.aspx)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
Dacă există în tot Bîlciul deșertăciunilor vreun spectacol la care satira și sensibilitatea pot merge braț la braț; unde poți întîlni cele mai ciudate contraste între comic și tragic; unde poți deveni cu aceeași ușurință duios și patetic sau crud și cinic, aceasta e una din acele adunări publice care sînt anunțate zilnic cu grămada în ultima pagină a ziarului Times* și pe care răposatul domn George Robins obișnuia să le prezideze cu atîta demnitate. Există foarte puțini oameni din Londra, socot eu, care să fi luat parte la asemenea adunări, iar cei cu înclinări moralizatoare trebuie să fi cugetat cu cun simțămînt și un interes straniu și destul de înfricoșător în ziua cînd are să le vină și lor rîndul, iar domnul Hammerdown are să vîndă la mezat din ordinul adepților lui Diogene** sau conform instrucțiunilor unor executori testamentari, biblioteca, mobilierul, vesela, garderoba și vinurile alese ale vreunui Epicur***, răposat întru Domnul.
Și cu tot cu cea mai egoistă bună dispoziție, orice obișnuit al Bîlciului deșertăciunilor, în timp ce e și el martor la acest josnic episod al funeraliilor unui prieten de curînd decedat, nu poate să aibă decît simpatie și păreri de rău. Rămășițele pămîntești ale lordului Dives se odihnesc în cavoul familiei; cioplitorii sapă inscripția care-i comemorează virtuțile lui reale, cît și durerea moștenitorului, care-i vinde în momentul de față toată averea. Care dintre oaspeții ce stăteau la masa lui Dives poate trece fără un suspin prin fața acestei case pe care o cunoaște atît de bine? Casa aceasta cunoscută, ale cărei lumini străluceau atît de îmbietor la ora 7 seara, ale cărei uși, principale erau atît de larg deschise, ai cărei prea plecați servitori, în timp ce urcai scara cea largă, îți anunțau numele din palier în palier, pînă ce se făcea auzit în încăperile în care-și întîmpina oaspeții bătrînul și radiosul Dives... și cît de mulți prieteni avea, și cît de bine știa el să-i primească! Și cît de spirituali erau aici oamenii, chiar dacă dincolo de ușile lordului erau veșnic încruntați, și cît de curtenitori și de prietenoși erau ei aici, deși, oriunde în altă parte, se calomniau și se urau. Era om trufaș lordul, dar avea un bucătar așa de strașnic, că merita să înghiți orice din partea stăpînului; era mai degrabă prostănac, cred, dar avea un vin care însuflețea orice conversație! „Trebuie să punem numaidecît mîna pe cîteva sticle de Bourgogne, oricît de scumpe ar fi!” proclamară îndoliați la clubul din care făcea parte. „Am cumărat cutia asta de la licitația bătrînului Dives, spune Pincher, trecînd-o din mînă în mînă; e una din favoritele lui Ludovic al XV... drăguț lucru, nu-i așa?... Delicioasă miniatură!” și trăncănesc despre felul în care-și toacă moștenirea tînărul Dives.
Și cît e de schimbată casa! Fațada e acoperită toată cu anunțuri, caracteristicile mobilierului sînt enumerate în majuscule bătătoare la ochi. La o fereastră de la etaj atîrnă o bucată de covor, o jumătate de duzină de hamali stau înșirați pe treptele pline de noroi, iar holul mișună de indivizi slinoși cu aer de orientali, care-ți pun în mînă cartonașe tipărite și se oferă să liciteze pentru tine. Un cîrd de babe și de amatori au invadat apartamentele de sus, pipăind cuverturile, scormonind pernele de puf, întorcînd saltelele pe toate fețele, închizînd și deschizînd mereu sertarele șifonierelor. Gospodine tinere și istețe, măsoară oglinzile și perdelele, să vadă dacă au să se potrivească proaspătului menage (Snob are să se laude ani de-a rîndul c-a cumpărat cutare sau cutare lucru la licitația lui Dives), iar domnul Hammerdown șade pe masa cea mare de mahon din sufrageria de jos, lovind mereu cu ciocanele de fildeș și întrebuințînd toate șiretlicurile elocvenței, entuziasm, rugăminți, raționamente, deznădejde, muștruluindu-și oamenii, ironizîndu-l pe domnul Davids pentru trîndăvia lui, îndemnînd-o pe doamna Moss să intre în acțiune, implorînd, poruncind, urlînd, pînă ce lovitura de ciocan cade asemenea destinului, și apoi se trece la subiectul următor. Q, Dives! Cine s-ar fi gîndit vreodată, pe cînd stăteam în jurul mesei tale largi, cu vesela ei scînteietoare și pînzeturile-i imaculate, că are să vadă într-o bună zi și-o astfel de mîncare, pe licitatorul ăsta zgomotos?
Licitația se apropia de sfîrșit. Minunata mobilă din salon, lucrată de meșteri vestiți; vinurile rare și arhicunoscute, alese odinioară pe gustul fără greș al fostului lor stăpîn, care nu se uitase la preț; bogat și neprețuita argintărie de familie fuseseră vîndute cu cîteva zile mai înainte. Iar vinurile cele mai bune (deși absolut toate aveau mare faimă printre cunoscătorii din partea locului) fuseseră cumpărate de intendentul prietenului nostru, domnul John Osborne, din Russel Square. O a parte din lucrurile de uz casnic ale licitației respective fuseseră cumpărate de niște timneri agenți de bursă din City****, iar acum, publicul fiind invitat să cumpere și obiectele mai mic, întîmplarea făcu așa ca domnul Hammer down, crainicul, suit pe masă, să înceapă să înșire meritele unu tablou pe care căuta să-l recomande celor de față; nu mai era lumea aceea atît de aleasă și care venise în număr așa de mare în primele zile ale licitației.
(...)
>
SURSA
William Thackeray, Bâlciul deșertăciunilor*****, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 169-170.
NOTE M. T.
* Ziarul The Times a fost înființat la Londra în 1785 cu titlul The Daily Universal Register, luând actualul titlu la 1 ianuarie 1788. (http://gale.cengage.co.uk/times.aspx/)
** Diogene din Sinope (412 î. H. - 322 î. H.) = Filozof grec antic din școala cinică. (https://istoriiregasite.wordpress.com/tag/diogene/)
*** Epicur (341 î. H.Samos - 270 î. H.Atena) = Filozof grec antic hedonist. (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/epicur-o-filosofie-pl-cerii-supreme) (http://scientia.ro/homo-humanus/psihologie/5944-cum-sa-traiesti-o-viata-fericita-conform-lui-epicur.html)
**** Vechiul cartier City din centrul Londrei era deja în epocă centrul financiar al capitalei Marii Britanii, țară care inițiase prima în Europa procesul de industrializare în sec. XVIII. (http://www.cityoflondon.gov.uk/things-to-do/visit-the-city/our-history/Pages/default.aspx)
***** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)
marți, 15 decembrie 2015
Anglia secolului XX versus Anglia secolului XIX (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
- Suferință banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reușit să echilibreze bugetul*? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezești cu o criză europeană la micul dejun.
- Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franțuzești, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sînt mult mai puțin excitante. Nu reușeam să mă înfierbînt cînd le citeam.
- Ziarele și radioul; afli tot înainte să se întîmple; și titlurile de două ori mai mari decît evenimentele în sine. Ai zice, judecînd după dimensiunile literelor, că lumea n-am ai fost niciodată pînă acum într-un impas. Lumea e în impas de cînd e lumea, numai că altă dată lumea nu făcea atîta tărăboi.
- Dar fără tărăboi ar fi reușit să echilibreze bugetul, dragule?
- Nu, asta-i maniera în care se rezolvă problemele. Dar nu e o manieră englezească.
- Știm noi ce-i englezesc și ce nu, tăticule?
Generalul își încreți fața bătută de vreme, și un zîmbet i se răspîndi printre zbîrcituri. Arătă către cocini:
- Astea-s englezești. Construite pînă la urmă, dar numai devreme decît e nevoie.
- Și maniera asta-ți place?
- Nu, dar modul isteric de a o remedia îmi place și mai puțin. Ai crede că niciodată pînă acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea** datora bani în întreaga Europă, Stuarții*** au fost întotdeauna faliți. Și după domnia lui Napoleon**** au urmat pentru noi cîțiva ani față de care ăștia de acum nu înseamnă nimic, și totuși nu ți se servea criza economică în fiecare zi la micul dejun.
- A nu ști înseamnă a trăi fericit.
- Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie și de bluf de care avem parte acum.
- Ai vrea să suprimi ”glasul trîmbiței Paradisului”?
- Radioul? ”Vechea rînduire se schimbă cedînd locul celei noi. Iar Domnul se face simțit pe multe căi, ca nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte o predică a bătrînului Buttler la Harrow*****, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sînt îngust la minte, Dinny, cel puțin așa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbește prea mult despre anumite lucruri. Se vorbește atîta, încît nu le mai poi simți.
- Eu cred în epoca pe care o trăim, tăticule. A lepădat veșmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din ”The Times”******. Toate miros a dogmatism și a rufărie de flanelă.
- În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.
- Dumneata știi mai bine, dragule.
- De fapt, Dinny, eu cred că generația mea a fost generația cu adevărat revoluționară. Ai văzut piesa aceea despre Browning*******? Ei uite, așa era, dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst********. Gîndeam ceea ce ne plăcea să gîndim și acționam să gîndim, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gîndi și cînd e vorba de a acționa, fac în bună parte ceea ce făceam și noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acțiune. De fapt, deosebirea esențială dintre epoca de azi și cea de acum cincizeci de ani rezidă în libertatea de exprimare; exprimarea e acum atît de liberă, încît secătuiește lucrurile de sevă.
- E o cugetare profundă, tăticule.
- Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.
- Deci, Sir, nu considerați că războiul********* a avut o prea mare influență? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.
- Războiul? Influența lui s-a spulberat de mult. pe lângă asta, oamenii din generația mea erau prea înrădăcinați. Generația următoare a fost smulsă din rădăcini și măturată...
- Nu și femeile.
- Nu, s-au dezmățat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generația ta, războiul înseamnă doar o noțiune.
- Mă rog, îți mulțumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se pornește măzărichea. (...)
>
SUA
John Galsworthy, Iubirile lui Dunny Cherrell*********, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 287-288.
NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit prin crahul bursei din New York în „joia neagră” din 24 octombrie 1929. (http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala.htm)
** Edward Plantagenet (1312-1377) = Rege al Angliei ca Edward III (1327-1377). Pretenția lui tronul Franței a declanșat Războiul de 100 de ani (1337-1453). (http://www.royal.gov.uk/historyofthemonarchy/kingsandqueensofengland/theplantagenets/edwardiii.aspx)
*** Cei șase regi și regine din dinastia scoțiană a Stuarților au domnit și în Anglia în perioadele 1603-1649 și 1660-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/TheStuarts.aspx)
**** Napoleon Bonaparte (1769-1821) a domnit ca împărat al Franței în perioadele 1804-1814 și martie-iunie 1815. Marea Britanie a dus un război, în cadrul unor coaliții europene succesive, împotriva Franței republicane și napoleoniene în perioadele 1793-1802, 1803-1814 și martie-iunie 1815. (https://historianerdicus.wordpress.com/2013/02/01/britain-in-the-wars-with-france-1793-1815/)
***** Harrow = Școală pentru băieți întemeiată de regina Elisabeta I Tudor în 1572. (http://www.harrowschool.org.uk/1502/overview/from-the-head-master/)
****** The Times = Cel mai vechi ziar din Anglia, fondat în 1785. (http://www.britishpapers.co.uk/quality/the-times/)
******* Robert Browning (1812-1889) = Poet reprezentativ al Angliei secolului XIX. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/robert-browning)
******** Sandhurst = Oraș englez la 55 km de Londra în care se află Academia Militară Regală a Marii Britanii. Instituția modernă a fost întemeiată în 1947, prin unificarea Academiei Militare Regale, fondată în 1741 la Woolwich, cu Colegiul Militar Regal, fondat în 1800 la Camberley. (http://www.army.mod.uk/training_education/24487.aspx)
********* Primul Război Mondial (1914-1918).
********** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
- Suferință banală, răspunse generalul uscat. Ai văzut c-au reușit să echilibreze bugetul*? Trăim o epocă de isterie, la fiecare a doua zi te trezești cu o criză europeană la micul dejun.
- Asta-i din cauza ziarelor. Ziarele franțuzești, care-s tipărite cu litere mult mai mici, sînt mult mai puțin excitante. Nu reușeam să mă înfierbînt cînd le citeam.
- Ziarele și radioul; afli tot înainte să se întîmple; și titlurile de două ori mai mari decît evenimentele în sine. Ai zice, judecînd după dimensiunile literelor, că lumea n-am ai fost niciodată pînă acum într-un impas. Lumea e în impas de cînd e lumea, numai că altă dată lumea nu făcea atîta tărăboi.
- Dar fără tărăboi ar fi reușit să echilibreze bugetul, dragule?
- Nu, asta-i maniera în care se rezolvă problemele. Dar nu e o manieră englezească.
- Știm noi ce-i englezesc și ce nu, tăticule?
Generalul își încreți fața bătută de vreme, și un zîmbet i se răspîndi printre zbîrcituri. Arătă către cocini:
- Astea-s englezești. Construite pînă la urmă, dar numai devreme decît e nevoie.
- Și maniera asta-ți place?
- Nu, dar modul isteric de a o remedia îmi place și mai puțin. Ai crede că niciodată pînă acum n-am mai fost în jenă financiară. Vai de mine, dar Edward al treilea** datora bani în întreaga Europă, Stuarții*** au fost întotdeauna faliți. Și după domnia lui Napoleon**** au urmat pentru noi cîțiva ani față de care ăștia de acum nu înseamnă nimic, și totuși nu ți se servea criza economică în fiecare zi la micul dejun.
- A nu ști înseamnă a trăi fericit.
- Mă rog, mie îmi displace amestecul ăsta de isterie și de bluf de care avem parte acum.
- Ai vrea să suprimi ”glasul trîmbiței Paradisului”?
- Radioul? ”Vechea rînduire se schimbă cedînd locul celei noi. Iar Domnul se face simțit pe multe căi, ca nu cumva o deprindere bună să strice lumea”, cită generalul. Îmi aduc aminte o predică a bătrînului Buttler la Harrow*****, bazată pe textul ăsta, unul dintre cele mai bune dealtfel. Eu nu sînt îngust la minte, Dinny, cel puțin așa nădăjduiesc. Numai că găsesc că se vorbește prea mult despre anumite lucruri. Se vorbește atîta, încît nu le mai poi simți.
- Eu cred în epoca pe care o trăim, tăticule. A lepădat veșmintele de prisos. Uită-te la fotografiile mai vechi din ”The Times”******. Toate miros a dogmatism și a rufărie de flanelă.
- În zilele mele nu se purta rufărie de flanelă, ripostă generalul.
- Dumneata știi mai bine, dragule.
- De fapt, Dinny, eu cred că generația mea a fost generația cu adevărat revoluționară. Ai văzut piesa aceea despre Browning*******? Ei uite, așa era, dar toate astea s-au isprăvit înainte de a pleca eu la Sandhurst********. Gîndeam ceea ce ne plăcea să gîndim și acționam să gîndim, dar nu vorbeam despre toate astea. Cei de acum vorbesc înainte de a gîndi și cînd e vorba de a acționa, fac în bună parte ceea ce făceam și noi, dacă măcar se hotărăsc să treacă la acțiune. De fapt, deosebirea esențială dintre epoca de azi și cea de acum cincizeci de ani rezidă în libertatea de exprimare; exprimarea e acum atît de liberă, încît secătuiește lucrurile de sevă.
- E o cugetare profundă, tăticule.
- Dar nu-i nouă; am citit-o de zeci de ori.
- Deci, Sir, nu considerați că războiul********* a avut o prea mare influență? Asta-i întrebarea care se pune mereu în interviuri.
- Războiul? Influența lui s-a spulberat de mult. pe lângă asta, oamenii din generația mea erau prea înrădăcinați. Generația următoare a fost smulsă din rădăcini și măturată...
- Nu și femeile.
- Nu, s-au dezmățat un pic, dar nu ele au contat. Iar pentru generația ta, războiul înseamnă doar o noțiune.
- Mă rog, îți mulțumesc, dragule. A fost foarte instructiv, dar se pornește măzărichea. (...)
>
SUA
John Galsworthy, Iubirile lui Dunny Cherrell*********, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 287-288.
NOTE M. T.
* Marea criză economică mondială din 1929-1933 a izbucnit prin crahul bursei din New York în „joia neagră” din 24 octombrie 1929. (http://economie.hotnews.ro/stiri-finante_banci-16050490-nota-merita-politica-economica-comparatie-intre-marea-depresiune-criza-actuala.htm)
** Edward Plantagenet (1312-1377) = Rege al Angliei ca Edward III (1327-1377). Pretenția lui tronul Franței a declanșat Războiul de 100 de ani (1337-1453). (http://www.royal.gov.uk/historyofthemonarchy/kingsandqueensofengland/theplantagenets/edwardiii.aspx)
*** Cei șase regi și regine din dinastia scoțiană a Stuarților au domnit și în Anglia în perioadele 1603-1649 și 1660-1714. (http://www.royal.gov.uk/HistoryoftheMonarchy/KingsandQueensoftheUnitedKingdom/TheStuarts/TheStuarts.aspx)
**** Napoleon Bonaparte (1769-1821) a domnit ca împărat al Franței în perioadele 1804-1814 și martie-iunie 1815. Marea Britanie a dus un război, în cadrul unor coaliții europene succesive, împotriva Franței republicane și napoleoniene în perioadele 1793-1802, 1803-1814 și martie-iunie 1815. (https://historianerdicus.wordpress.com/2013/02/01/britain-in-the-wars-with-france-1793-1815/)
***** Harrow = Școală pentru băieți întemeiată de regina Elisabeta I Tudor în 1572. (http://www.harrowschool.org.uk/1502/overview/from-the-head-master/)
****** The Times = Cel mai vechi ziar din Anglia, fondat în 1785. (http://www.britishpapers.co.uk/quality/the-times/)
******* Robert Browning (1812-1889) = Poet reprezentativ al Angliei secolului XIX. (https://www.poets.org/poetsorg/poet/robert-browning)
******** Sandhurst = Oraș englez la 55 km de Londra în care se află Academia Militară Regală a Marii Britanii. Instituția modernă a fost întemeiată în 1947, prin unificarea Academiei Militare Regale, fondată în 1741 la Woolwich, cu Colegiul Militar Regal, fondat în 1800 la Camberley. (http://www.army.mod.uk/training_education/24487.aspx)
********* Primul Război Mondial (1914-1918).
********** ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
luni, 30 noiembrie 2015
Alegerile din Marea Britanie din 27 octombrie 1931 (GALSWORTHY 1933)
<
În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.
NOTE M. T.
* În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
În acea seară rece și ploioasă, pe care toate ziarele, de comun acord, au numit-o „istorică”, familia Charwell era așezată în salonul de la Condford în jurul aparatului de radio portativ, primit în dar de la Fleur. Face-se-va auzit „glasul paradisului” sau Ceasornicul Dezastrului care le numără ceasurile? Toți cei cinci aflați acolo erau solemn convinși că viitorul Marii Britanii atîrnă în cumpănă, convinși de asemenea, că în convingerile lor nu se amesteca nici un spirit de clasă sau de partid. Starea lor sufletească era guvernată, credeau ei, de patriotism pur, detașat de orice gînd la interesele materiale.
Și dacă, gîndind astfel, se înșelau, la fel se înșelau o sumedenie de alți britanici. Ca să fim drepți, prin mintea lui Dinny adia gîndul: „Oare știe cineva cu adevărat ce poate salva țara și ce nu?” Dar chiar și pentru ea fluxul timpului și al vieții, în rostogolirea sa implacabilă, dezrădăcinînd și remodelînd existențele națiunilor, era la fel de imprevizibil. Ziarele și politicienii își împliniseră opera și marcaseră și în mintea ei acest moment ca un punct de cotitură.
(...)
Muzica se opri și vocea crainicului rosti:
- Primul rezultat parțial alegerilor*: Hornsey... partidul conservator, situația neschimbată.
(...)
- (...) Unde-i Hornsey, în insula Wight**?
- În Middlesex***, iubito.
- Ah, da! Mă gîndeam la Marea Sudului. Uite, anunț din nou.
- Alte rezultate parțiale ale alegerilor... Partidul conservator, în avantaj față de partidul laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Partidul conservator în avantaj față de cel laburist.
Generalul emise un ”Hm!” și muzica începu din nou.
- Ce majoritate zdrobitoare! exclamă Lady Mont. Îți crește inima.
(...) Generalul scăpă ”The Times” din mîini. ”Vocea” vorbi iar:
- ... Partidul național liberal în avantaj față de partidu laburist... Partidul conservator număr neschimbat de voturi... Conservatorii în avantaj față de laburiști.
(...) Din cînd în cînd generalul scotea cîte un ”Pe Dumnezeul meu!” sau un ”Asta e ceva!”
Iar Dinny gîndea: ”Bieții laburiști!”
Și ”glasul paradisului” continua să se facă auzit.
- Copleșitor! zise Lady Mont. (...)
Ba chiar simpatiza cu laburiștii. însă era de părere că aceștia încă nu știu ce avea de făcut. De fapt era exact ce tînărul beat din piesă numește: ”un socialist conservator”.
- (...) A intrat în Parlament.
- O! A intrat?
- După toate probabilitățile. Dinny citi datele scrutinului. Obișnuita formidabilă opoziție liberală fusese știrbită de vreo cinci mii de voturi luate de laburiști.
- Cuvîntul ”național” a cîștigat alegerile. Pretutindeni, pe unde m-am dus în propagandă electorală, erau cu toții liberali. Dar cum pomeneam cuvîntul ”național”, picau cu toții.
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell****, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed. Miron, 1992, pp. 128-131.
NOTE M. T.
* În urma alegerilor din 27 octombrie 1931, în timpul marii crize economice mondiale din 1929-1931, a fost format un guvern de coaliție din partidele laburist, conservator, liberal și național liberal, condus de laburistul Ramsay Macdonald, premier din 1929. (http://www.theguardian.com/politics/2005/apr/04/electionspast.past6)
** Insula Wight = Insulă britanică în Canalul Mânecii, lângă țărmul sudic al Angliei, organizată ca un comitat. (http://www.visitisleofwight.co.uk/explore)
*** Middlesex = Comitat istoric englez în apropierea Londrei. (http://www.britannica.com/place/Middlesex-historical-county)
**** ed. Miron - Clasici vechi si noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
miercuri, 25 noiembrie 2015
Propagandă electorală la sat în Anglia anului 1931 (GALSWORTHY 1933)
<
(...)
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decît sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fuse invitat să-și dea seama cît ar fi de potrivit să voteze cu Dornford, și cît de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnați, mod public și zgomotos, de doamne coborîte din mașini, ba chiar de voci țîșnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare și manifeste fuseseră îmboldiți să înțeleagă că numai ei, sătenii, pot salva țara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. în centrul atenției lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiți de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidații, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fițuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine așa pentru că, în primul rînd, nimeni nu avea habar. Și, în al doilea rînd, de ce să intri în amănunte particulare, cînd te poți sluji de generalități? De ce să atragi atenția asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare, sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmații vagi și vaste, să-i insulți pe adversari și să-i numești pe alegători cei mai teferi la minte și cei mai încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, și poate că în sinea ei era conștientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observa ironia acestei trebi, avea grijă să se abțină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuși propagandei electorale, și așa vor mai fi. Nu însemna decît un diverstiment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bîzîitul muștelor care nu înțeapă. Cît despre voturi, și le vor da ei din cu totul alte rațiuni, pentru că și părinții lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pămînturilor, de biserica lor, de sindicatele lor, pentru că doreau o schimbare, deși nu se așteptau la mare lucru; și nu puțini aveau să voteze din rutină.
Clare, temîndu-se de întrebări, turuia cît mai puțin posibil și începea să discute cu oamenii despre copii și despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportați la vot. Notîndu-și ora în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică ”cineva din partea locului”, era luată de bună,și cu toate că nu toți o cunoșteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituție. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, pp. 120-121.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
(...)
Obiceiul cunoscut sub numele de propagandă electorală, mai ciudat în realitate decît sună propriu-i nume, era în toi în împrejurimile Condafordului. Fiecare sătean fuse invitat să-și dea seama cît ar fi de potrivit să voteze cu Dornford, și cît de la fel de potrivit ar fi să voteze cu Stringer. Fuseseră îndemnați, mod public și zgomotos, de doamne coborîte din mașini, ba chiar de voci țîșnite din megafoane în intimitatea caselor lor. Prin ziare și manifeste fuseseră îmboldiți să înțeleagă că numai ei, sătenii, pot salva țara. Li se ceru să voteze devreme, numai să voteze des nu li se ceru. în centrul atenției lor se ivise o uluitoare dilemă: anume, ori cu cine ar vota, tot ei ar salva patria. Fuseseră sfătuiți de oameni care păreau să cunoască orice, în afară de felul cum ar putea fi salvată patria. Nici candidații, nici doamnele din alaiul lor, nici misterioasele voci fără trup, nici fițuicile nu făcuseră cea mai mică încercare de a le lămuri acest mister. Era mai bine așa pentru că, în primul rînd, nimeni nu avea habar. Și, în al doilea rînd, de ce să intri în amănunte particulare, cînd te poți sluji de generalități? De ce să atragi atenția asupra faptului că generalul e alcătuit din amănunte particulare, sau asupra certitudinii politice că promisiunea nu devine niciodată fapt concret? Mai bine, infinit mai bine, să faci afirmații vagi și vaste, să-i insulți pe adversari și să-i numești pe alegători cei mai teferi la minte și cei mai încredere oameni din lume.
Dinny nu făcea propagandă electorală. Zicea că nu se pricepe, și poate că în sinea ei era conștientă de caracteristicile datinii. Clare, chiar dacă observa ironia acestei trebi, avea grijă să se abțină. O ajuta mult felul în care fiecare privea lucrurile. Oamenii fuseseră dintotdeauna supuși propagandei electorale, și așa vor mai fi. Nu însemna decît un diverstiment inofensiv pentru urechile lor, ceva ca bîzîitul muștelor care nu înțeapă. Cît despre voturi, și le vor da ei din cu totul alte rațiuni, pentru că și părinții lor votaseră înainte cu unul sau cu altul, sau pentru ceva legat de îndeletnicirile lor, de proprietarii pămînturilor, de biserica lor, de sindicatele lor, pentru că doreau o schimbare, deși nu se așteptau la mare lucru; și nu puțini aveau să voteze din rutină.
Clare, temîndu-se de întrebări, turuia cît mai puțin posibil și începea să discute cu oamenii despre copii și despre sănătate. În general, termina prin a întreba la ce oră le-ar conveni să fie transportați la vot. Notîndu-și ora în carnet, pleca fără prea mari realizări. Fiind o Charwell, adică ”cineva din partea locului”, era luată de bună,și cu toate că nu toți o cunoșteau personal, cum era cazul lui Dinny, pentru ei făcea parte dintr-o instituție. Condaford ar fi fost de neconceput fără familia Charwell.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell*, trad. A. Ralian, vol. II (Dincolo de rîu), ed.Miron, 1992, pp. 120-121.
NOTĂ M. T.
* ed. Miron - Clasici vechi și noi - Iubirile lui Dinny Cherrell 2 vol (http://www.miron.ro/anticariat/clasici-vechi-si-noi/iubirile-lui-dinny-cherrell-2-vol)
vineri, 13 noiembrie 2015
Problema apartenenței unui englez islamizat forțat la un club în perioada interbelică (GALSWORTHY 1932)
<
(...)
... Ce măsuri anume? Individul își mărturisise public dezonoarea. Era un truc răsuflat, să dezarmezi critica. Să-ți faci o virtute din necesitate. Să faci paradă de propria-ți ticăloșie! Lăudărosul ăsta n-ar fi lupta dacă i s-ar fi oferit prilejul! Dar, încă o dată mintea i se poticni... Nimeni din afară nu avea cum să intervină. Și totuși dacă nu se va manifesta din afară o atitudine vizibilă de veștejire a conduitei acestui individ, o să facă impresia că nimănui nu-i pasă! „Pe Dumnezeul meu! își spuse Mushkam. Măcar clubul ăsta se poate ridica și lua atitudine. Nu avem nevoie de șobolani la „Burton”!
Puse chestiunea, chiar în aceeași după-masă, la întrunirea comitetului de direcție, și fu uimit, chiar consternat, de apatia cu care o primiră ceilalți. Dintre cei șapte membri prezenți - „Moșierul”, Wilfrid Bentworth, deținînd președenția - patru fură de părere că era o chestiune pe care tînărul Desert trebuia să o soluționeze cu propria sa conștiință, și apoi, întreaga poveste avea aspectul unei campanii de presă. Timpurile se schimbaseră mult de cînd Lyall scrisese poemul acela*. Unul dintre membri mersese pînă acolo încît declară că n-are chef să-și bată capul, că nu citise Leopardul**, nu-l cunoștea pe Desert și detesta The Daily Phase.
- Și eu, stărui Jack Mushkam, dar poemul există. (Trimisese să-i fie adus și petrecuse o oră după prînz citindu-l.) Dați-mi voie să vă citesc un fragment. E veninos!
- Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, nu!
Cel de-al cincilea membru, care pînă atunci nu scosese un cuvînt, își exprimă părerea că, dacă Mushkam insistă, atunci trebuie să citească cu toții poemul.
- Insist!
Drept care, „Moșierul”, masiv și calm, observă:
- Secretarul va procura numărul necesar de exemplare și le va trimite membrilor comitetului. E mai bine să fie însoțite și de cîte un exemplar din numărul de azi al ziarului The Daily Phase. Vom discuta întreaga chestiune la întrunirea de vinerea viitoare. Acum să trecem la problema vinului roșu.
Și luară în discuție probleme importante.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian. vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 12.
NOTE M. T.
* Sir Alfred Lyall (1835-1911) = Poet britanic și oficial administrației coloniale din India. Poemul „Theology in extremis” a fost scris în iunie 1857 în India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Poem publicat în care tânărul Wilfrid Desert, veteran al Primului Război Mondial, își descria starea de spirit în urma incidentului islamizării forțate în deșertul arab.
(...)
... Ce măsuri anume? Individul își mărturisise public dezonoarea. Era un truc răsuflat, să dezarmezi critica. Să-ți faci o virtute din necesitate. Să faci paradă de propria-ți ticăloșie! Lăudărosul ăsta n-ar fi lupta dacă i s-ar fi oferit prilejul! Dar, încă o dată mintea i se poticni... Nimeni din afară nu avea cum să intervină. Și totuși dacă nu se va manifesta din afară o atitudine vizibilă de veștejire a conduitei acestui individ, o să facă impresia că nimănui nu-i pasă! „Pe Dumnezeul meu! își spuse Mushkam. Măcar clubul ăsta se poate ridica și lua atitudine. Nu avem nevoie de șobolani la „Burton”!
Puse chestiunea, chiar în aceeași după-masă, la întrunirea comitetului de direcție, și fu uimit, chiar consternat, de apatia cu care o primiră ceilalți. Dintre cei șapte membri prezenți - „Moșierul”, Wilfrid Bentworth, deținînd președenția - patru fură de părere că era o chestiune pe care tînărul Desert trebuia să o soluționeze cu propria sa conștiință, și apoi, întreaga poveste avea aspectul unei campanii de presă. Timpurile se schimbaseră mult de cînd Lyall scrisese poemul acela*. Unul dintre membri mersese pînă acolo încît declară că n-are chef să-și bată capul, că nu citise Leopardul**, nu-l cunoștea pe Desert și detesta The Daily Phase.
- Și eu, stărui Jack Mushkam, dar poemul există. (Trimisese să-i fie adus și petrecuse o oră după prînz citindu-l.) Dați-mi voie să vă citesc un fragment. E veninos!
- Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, nu!
Cel de-al cincilea membru, care pînă atunci nu scosese un cuvînt, își exprimă părerea că, dacă Mushkam insistă, atunci trebuie să citească cu toții poemul.
- Insist!
Drept care, „Moșierul”, masiv și calm, observă:
- Secretarul va procura numărul necesar de exemplare și le va trimite membrilor comitetului. E mai bine să fie însoțite și de cîte un exemplar din numărul de azi al ziarului The Daily Phase. Vom discuta întreaga chestiune la întrunirea de vinerea viitoare. Acum să trecem la problema vinului roșu.
Și luară în discuție probleme importante.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian. vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 12.
NOTE M. T.
* Sir Alfred Lyall (1835-1911) = Poet britanic și oficial administrației coloniale din India. Poemul „Theology in extremis” a fost scris în iunie 1857 în India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
** Poem publicat în care tânărul Wilfrid Desert, veteran al Primului Război Mondial, își descria starea de spirit în urma incidentului islamizării forțate în deșertul arab.
luni, 19 octombrie 2015
Tradiție polițienească în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1931)
<
(...)
Reflecțiile lui Adrian și ale nepoatei sale, cînd intrară împreună la procuratură, a doua zi, ar putea fi sintetizate în felul următor:
Ancheta unui investigator de decese îți evocă servirea la masa de duminică a tradiționalei fripturi de vacă și a budincii de Yorkshire, care se mîncau în alte vremuri. Azi, cînd după-amiezele de duminică sînt închinate jocurilor sportive, cînd crimele au devenit rare, iar sinucigașii nu mai sînt îngropați la răscruce de drumuri, fiecare dintre cele două tradiții ți-a pierdut din rațiunea inițială de a exista. Pe vremuri, Justiția și emisarii săi erau considerați dușmani ai omenirii, așa încît era firesc să interpui un arbitru civil între moarte și lege. Dar într-o epocă în care poliția e numită „o splendidă forță”, nu apare oarecum nefiresc faptul de a-i considera pe polițiști incapabili să decidă singuri cînd e necesar să intre în acțiune? Deci nu în incompetența poliției trebuie căutată rațiunea menținerii acestui ritual. Rațiunea constă, de bună seamă, în teama publicului de a nu se afla în necunoștință de cauză. Fiecare cititor de ziare simte că, în măsura în care el sau ea află mai multe despre ce e suspect, senzațional și dezgustător, cu atît sufletul lui sau al ei e mai purificat. Se știe că dacă n-ar exista ancheta investigatorului, adeseori nu s-ar publica în ziare nici un fel de informație despre decesele senzaționale; și niciodată n-ar exista două anchete. Și dacă, în loc de informație, poți asista la o anchetă, și dacă în loc de o anchetă poți asista la două, e cu atît mai plăcut! Senzația penibilă că-ți vîri nasul în treburile altora dispare din momentul în care te pierzi în gloată.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 231
(...)
Reflecțiile lui Adrian și ale nepoatei sale, cînd intrară împreună la procuratură, a doua zi, ar putea fi sintetizate în felul următor:
Ancheta unui investigator de decese îți evocă servirea la masa de duminică a tradiționalei fripturi de vacă și a budincii de Yorkshire, care se mîncau în alte vremuri. Azi, cînd după-amiezele de duminică sînt închinate jocurilor sportive, cînd crimele au devenit rare, iar sinucigașii nu mai sînt îngropați la răscruce de drumuri, fiecare dintre cele două tradiții ți-a pierdut din rațiunea inițială de a exista. Pe vremuri, Justiția și emisarii săi erau considerați dușmani ai omenirii, așa încît era firesc să interpui un arbitru civil între moarte și lege. Dar într-o epocă în care poliția e numită „o splendidă forță”, nu apare oarecum nefiresc faptul de a-i considera pe polițiști incapabili să decidă singuri cînd e necesar să intre în acțiune? Deci nu în incompetența poliției trebuie căutată rațiunea menținerii acestui ritual. Rațiunea constă, de bună seamă, în teama publicului de a nu se afla în necunoștință de cauză. Fiecare cititor de ziare simte că, în măsura în care el sau ea află mai multe despre ce e suspect, senzațional și dezgustător, cu atît sufletul lui sau al ei e mai purificat. Se știe că dacă n-ar exista ancheta investigatorului, adeseori nu s-ar publica în ziare nici un fel de informație despre decesele senzaționale; și niciodată n-ar exista două anchete. Și dacă, în loc de informație, poți asista la o anchetă, și dacă în loc de o anchetă poți asista la două, e cu atît mai plăcut! Senzația penibilă că-ți vîri nasul în treburile altora dispare din momentul în care te pierzi în gloată.
(...)
>
SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 231
joi, 12 februarie 2015
GEORGE ENESCU LA CONSTANȚA
„Visul şi fantezia mi
le-am explicat în muzică. Numai aci mă regăsesc şi mă revelez; numai aci
trăiesc în libertate, nestingherit.”
(G. ENESCU – Ion
Biberi, Lumea de mâine, 1945)
Călătorul Enescu la Constanţa
Prezenţa lui George
Enescu la Constanţa nu a fost ocazionată numai de intensa sa activitate
profesională. Astfel, la 13/26 septembrie 1906 el îi scria de la Sinaia mamei
sale, anunţând-o că se va plimba a doua zi prin oraşul-port, dar fără a
detalia. Era, probabil, prima sa deplasare în vechiul Tomis.
Pe de altă parte,
publicistul şi omul de cultură Romeo Profit semnala în 1970 o primă vizită în
anul 1914, subliniind că evenimentul a fost înregistrat în presa locală. Tot
Profit trimite la o lucrare memorialistică din 1939, în care era semnalată la 1
decembrie 1915 primirea maestrului la gară de către 500 de cetăţeni mobilizaţi
de impresarul Komet.
Muzicianul Enescu la Constanţa
Maestrul a concertat la
Constanţa în timpul unor turnee pe care le-a susţinut în ţară în perioada
anterioară celui de-al doilea război mondial. O cronologie a acestor turnee a
fost realizată în 1990 de biograful său Alex Cosmovici.
Astfel, oraşul lui
Ovidiu l-a putut vedea pe Enescu concertând la 4/17 martie 1915 şi la 8/21
ianuarie 1916 în beneficiul orgii Ateneului, iar la 25 aprilie 1919 şi la 29-30
mai 1921 în scopuri de binefacere.
Apoi, în perioada
interbelică a susţinut mai multe concerte profesionale în oraşul de pe litoral:
în decembrie 1923, la 24-25 ianuarie 1927, la 20-21 noiembrie 1928, la
13-14 decembrie 1930, la 28 octombrie 1936, la 9 noiembrie 1937.
Scriitoarea constănţeană
Aurelia Lăpuşan consideră însă că primul concert al maestrului la Constanţa a
avut loc la 8 februarie 1916. La sala “Elpis” (Teatrul pentru copii), Enescu a
fost acompaniat la pian de către Theodor Fuchs. Printre cele şase piese
interpretate s-au numărat “Arie” de Bach şi “Sonata în re major” de Haendel,
muzicianul acceptând să biseze la sfârşitul concertului.
Acelaşi punct de vedere
era împărtăşit de Romeo Profit. El preciza, pentru context, că impresarul a
cerut autorităţilor reduceri de taxe, temându-se de o eventuală lipsă a
spectatorilor din cauza concentrărilor, deşi consemnările de presă au
înregistrat contrariul.
Gazetele locale “Dacia”
şi “Farul” au omagiat prestaţia maestrului, ultima clamând onoarea oraşului de
a fi audiat o personalitate a muzicii contemporane: “Ne-a fost dat şi nouă ca
în uitata de toţi cetate a lui Ovidiu să primim pe marele nostru
Enescu…”. “Dacia” sublinia că muzicianul a fost condus cu alai, în urale,
la hotel, conform unui obicei al timpului. Evenimentul nu a scăpat nici
jurnaliştilor în devenire, cum erau cei de la publicaţia “Şoimii Dobrogei”,
editată de Liceul “Mircea cel Bătrân”.
În “Farul” anului 1921,
publicistul N. Sever Cărpenişan reitera respectul la superlativ al urbei
tomitane faţă de cel a cărui stea muzicală se apropia de zenit: “Maestrul
George Enescu este în afara criticei – ori dela care ar veni ea – dar ne facem
o datorie de admiraţie şi de respect faţă de tot ce are România mai bun şi mai
superior în arta muzicală, faţă de acela care nu-şi găseşte rival în Europa”.
În ceea ce priveşte
ultimul popas muzical al lui Enescu în oraşul port, Aurelia Lăpuşan consideră
că ar fi avut loc în 1923. Atunci s-au vândut toate biletele la spectacol, dar
au fost prezente numai 20 de persoane. Această situaţie neplăcută s-ar fi
explicat prin prezenţa simultană a “Teatrului Cărăbuş”, în cadrul căruia juca
şi marele actor Tănase. În consecinţă, maestrul s-ar fi decis să nu mai concerteze
în Constanţa.
Un foarte expresiv
omagiu pentru epoca în care trăia şi activa Enescu i-a fost adus în decembrie
1930 de B. Caraiman, publicist la “Dacia”: “Enescu este una dintre cele mai
mari glorii ale muzicii contemporane şi aduce neamului nostru mai multă cinste
decât toţi politicienii noştri la un loc”.
Plecarea în exil
Plecarea definitivă a
lui Enescu din România a avut loc într-un context politic problematic. În
opinia biografilor săi, din cauza izbucnirii războiului mondial în 1939, nu
şi-a mai putut îndeplini angajamentul de a concerta în SUA, deşi probabil,
luase şi un aconto, conform uzanţelor. După încetarea războiului a considerat
că era momentul pentru a se deplasa în America. Pe de altă parte, „Cuget
liber”, oficiosul local al PCR, susţinea că fusese invitat de cel mai valoros
elev al său, Yehudi Menuhin.
Înainte de a pleca,
însă, a fost vizitat pe neaşteptate la Teţcani de premierul Petru Groza
(1945-1952), sub pretextul unei întâlniri amicale. De fapt, acesta i-a
solicitat să plece cu delegaţia reprezentanţei române la Washington, condusă de
Mihai Ralea. România tocmai reluase relaţiile diplomatice cu SUA şi în opinia
guvernului compania lui Enescu ar fi dat bine delegaţiei. Enescu a acceptat
politicos invitaţia şi astfel a plecat în Lumea Nouă pe calea maritimă.
Din Bucureşti a plecat
la 6 septembrie cu un tren de protocol guvernamental, fiind însoţit de soție şi
Bedeţianu. După sosire, la Gara Maritimă a avut loc o întâlnire cu o delegaţie
locală a ARLUS (Asociaţia Română pentru Legături cu Uniunea Sovietică) şi cea a
Sindicatului Marinarilor Civili. Printre personalităţile prezente se numărau
inginerul Agricola, I. Stoenescu, directorul filialei Băncii Naţionale, precum
şi consilierul Legaţiei române, Vlad Măldărescu. Cu această ocazie a făcut o
declaraţie de presă, în care nu a uitat să sugereze contextul în care va fi
posibilă întoarcerea sa: “Să fie bună înţelegere între fii întregului popor,
astfel ca atunci când mă voi înapoia, să găsesc feţe liniştite şi încredere
într-un viitor fericit al ţării”.
În ceea ce priveşte
iconografia, în colecţia Romeo Drăghici (prieten şi biograf) există o
fotografie realizată pe vasul “Ardealul” aflat în portul Constanţa. Cei doi au
fost surprinşi în timpul unei ultime discuţii. La rândul său, prietenul său
muzician Ilie Kogălniceanu îşi aminteşte că în port a fost făcută o fotografie
a maestrului cu câinele său Mutzi, care îl va însoţi în America.
A părăsit Constanţa şi
ţara la 10 septembrie 1946, îmbarcându-se pe nava “Ardealul”, cu destinaţia New
York. După turneele prelungite din SUA, a plecat în Franţa. De la Paris i-a
scris lui Groza, explicându-i că nu poate reveni în ţară, deoarece era suferind
şi urma un tratament. În cele din urmă va înceta din viaţă, bolnav, în capitala
Franţei, în 1955.
Amintirea maestrului în oraşul lui Ovidiu
Personalitatea lui
Enescu a fost mereu evocată în viaţa intelectuală a Constanţei. La scurt timp
după moartea sa în străinătate, activitatea sa a devenit subiecul primei
conferinţe dintr-o serie ţinută la Teatrul de Stat. La 14 decembrie 1958,
criticul Andrei Tudor sublinia pentru auditoriul său că Enescu a fost un
violonist de excepţie în interpretarea lui Bach. El a precizat că maestrul a
concertat şi în localităţi dobrogene mici, precum Hârşova şi Babadag.
Capodopera
enesciană Oedip nu a fost pusă în scenă la Constanţa decât
după moartea maestrului, în 1958. Totuşi, după 30 de ani, ecourile acestei
manifestări muzicale erau proaspete în memoria maestrului David Ohanesian. Cu
această ocazie, el a interpretat rolul lui Oedip la “Teatrul Liric”,
mărturisind că este un rol apropiat personalităţii sale muzicale.
Memoria celui important
muzician român a fost păstrată şi în instituţia de referinţă în domeniul
memoriei culturale constănţene, respectiv Muzeul de Istorie Naţională şi
Arheologie.
Bibliografie
Cosma Viorel
(ed.), George Enescu, Scrisori, vol. 1, Editura
Muzicală, Bucureşti, 1974
Cosmovici Alex, George Enescu, în lumea muzicii şi în
familie, Editura Muzicală, Bucureşti, 1990.
Ghibu, Veturia, Amintiri despre George Enescu.
Corespondenţă muzicală, Albatros, Bucureşti, 2000, p. 130.
Kogălniceanu Ilie, Destăinuiri despre George Enescu,
Editura Minerva, Bucureşti, 1996.
Lăpuşan, Aurelia, Presa şi teatru în Dobrogea, Mondograf, Constanţa, 2000, p. 93-94.
Manolache Laura
(ed.), George Enescu, Interviuri din presa românească,
vol. I (1898-1936), Editura Muzicală, Bucureşti, 1988.
Rădulescu Adrian, Lascu
Stoica, Haşotti Puiu, Ghid de oraş. Constanţa, Editura Sport Turism, 1985
„Cuget liber”,
15.09.1946
„Dacia”, 13.12.1930
„Dobrogea Nouă”,
05.09.1970
„Litoral”, 17.09.1988
marți, 25 noiembrie 2014
Politica externă şi presa britanică în secolul XIX (THACKERAY 1862)
(...)
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.
NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).
După şase luni, cei de la ''Uper ten Thousand'' din New York aflseră cu oarecare uimire că editorul acestui ziar monden s-a retras din oraş, luînd cu el şi micul conţinut al casei de bani, încît contribuţiile lui Philip nu i-au adus bietului nostru prieten nici măcar un dolar. Dar dacă un peşte e prins şi mîncat, n-au rămas încă mulţi alţii în mare? În acel moment critic, cînd, în mod firesc, eram descurajat în privinţa situaţiei lui Philip, Tregarvan, membru în Parlament din partea comitatului Cornawall - Tregarvan, cel bogat - îşi dădu seama că guvernul şi Camera Comunelor au desconsiderat discursurile şi vederile lui asupra politicii externe, că soţia secretarului de la Externe n-a băgat-o în seamă pe lady Trevergan, că proiectele unei mari puteri** se dovediră foarte ameninţătoare şi periculoase şi trebuiau date în vileag şi că trebuiau contracarate şi că titlul de pair*, pe care şi-l dorea de mult, ar cam fi trebuit să i se acorde. Sir John Trevergan se adresă unui gentleman, politician cu preocupări literare, pe care-l cunoştea. Acesta va edita revista ''European Review''. Va expune planurile acelei mare puteri care ameninţa Europa. Va demasca un ministru, arătînd în ce ape se scaldă, un ministru care a neglijat onoarea ţării sale şi propria sa cinste, un ministru a cărui aroganţă nu mai trebuie să fie tolerată de nobilimea de ţară a Angliei. Sir John, un om mărunţel, cu nasturi de alamă la haină şi un cap prelung, un om căruia îi plăcea să se audă vorbind, sosi la autorul prezentei biografii şi ţinu un discurs pe temele mai sus menţionate; soţia scriitorului se afla în birou, cînd sir John îşi expuse pe larg vederile. Ea îl urmări cu cea mai mare atenţie şi cu cel mai mare respect. Se revoltă cînd află despre ingratitudinea guvernului; proiectele acelei mari puteri erau atît de ameninţătoare pentru pacea Europei, o uluiră şi o înspăimîntară. Dar ideea înfiinţării acelei ''Review'' o interesa îndeaproape. Desigur, el va fi editorul; şi... şi (aici femeia îşi privi soţul, peste masă, cu o stranie licărire de triumf în ochi) şi ea îl cunoştea, amîndoi îl cunoşteau, pe singurul om de lume cu experienţă, care era cel mai potrivit să lucreze sub îndrumarea lui sir John - un gentleman, unul din cei mai loiali din cîţi se întîlnesc - un om cu studii universitare; un bun cunoscător, cu totul remarcabil, al limbilor europene, mai ales limbii franceze.
(...)
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Philip..., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 504-505.
NOTA M.T.
* Pair (``par``= egal in latina) = Titlu pentru marea nobilime ereditara engleza si franceza.
** Probabil Rusia, supranumita ``jamdarmul Europei`` dupa reprimarea revolutiei europene din 1848, si care a fost infranta in Razboiul Crimeii (1853-1856) de alianta formata din Marea Britanie, Franta, Imperiul Otoman si Piemont (Sardinia).
luni, 17 noiembrie 2014
Un corespondent de presă englez la Paris în secolul XIX (THACKERAY 1862)
<
Îl rugăm pe amabilul cititor să-şi aducă aminte că domnul Philip venise la Paris trimis de un săptămînal londonez. Aşadar, dispunea de sufucient timp liber. Putea să arunce o privire asupra Europei (1); să dea ultimele ştiri de prin saloane (2), pe care i le dezvăluiau, în mare parte, confraţii lui, să fie prezent la toate teatrele, din obligaţie profesională, şi să-i desfiinţeze pe Louis Philippe (3) sau pe Messieurs Guizot (4) şi Thiers* (5) în cîteva paragrafe iscusite, care nu îi luau decît cîteva ore cutezătorului şi rapidului condeier. Ce gînd salutar, deşi umilitor, pentru ziariştii cu studii, că elocventele lor diatribe nu ţin decît o zi; dacă marţi sau miercuri citim ce spun filozofii, nu ne mai gîndim la articolele sau eseurile lor de ieri. Oamenii vor citi ziarele din 1861 încă mulţi ani la rînd, pentru întîmplările relatate: naşteri, căsătorii, falimente, alegeri, crime, decese şi altele, şi nu pentru articolele de fond.
(...)
* Istorici şi oameni politici francezi din perioada Restauraţiei (6).
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Phillip.., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 272-273.
NOTE M. T.
(1) Expresie a perspectivei britanicilor asupra poziţionării insulei lor în afara continentului european.
(2) Salonul a fost formă de sociabilitate a elitelor care s-a instituit în Franţa iluministă a secolului XVIII. (http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/10.htm)
(3) Louis Phillipe de Orleans (1773 Paris - 1850 Anglia) = Rege al Franţei (1830-1848). A fost adus la tron în urma revoluţiei din iulie 1830, care a alungat definitv dinastia Bourbon, şi a fost îndepărtat în urma revoluţiei din februarie 1848, decedând în exilul britanic. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/349203/Louis-Philippe)
(4) Francosi Guizot (1787-1874) = Istoric, academician şi politician francez, premier în 1840-1848. (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-guizot?fauteuil=40&election=28-04-1836)
(5) Adolphe Thiers (1797-1877) = Avocat, jurnalist, istoric şi politician francez, premier în 1836 şi 1840, preşedinte în 1871-1873. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/592074/Adolphe-Thiers)
(6) Reastauraţie = Regimul politic din Franţa anilor 1814-1830, instituit prin revenirea la tron a dinastiei de Bourbon (Ludovic XVIII şi Carol X), după înfrângerea împărtului Napoleon I de către coaliţia europeană, şi încheiat prin revoluţia din iulie 1830. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/restauratia-1815-1830.html)
Îl rugăm pe amabilul cititor să-şi aducă aminte că domnul Philip venise la Paris trimis de un săptămînal londonez. Aşadar, dispunea de sufucient timp liber. Putea să arunce o privire asupra Europei (1); să dea ultimele ştiri de prin saloane (2), pe care i le dezvăluiau, în mare parte, confraţii lui, să fie prezent la toate teatrele, din obligaţie profesională, şi să-i desfiinţeze pe Louis Philippe (3) sau pe Messieurs Guizot (4) şi Thiers* (5) în cîteva paragrafe iscusite, care nu îi luau decît cîteva ore cutezătorului şi rapidului condeier. Ce gînd salutar, deşi umilitor, pentru ziariştii cu studii, că elocventele lor diatribe nu ţin decît o zi; dacă marţi sau miercuri citim ce spun filozofii, nu ne mai gîndim la articolele sau eseurile lor de ieri. Oamenii vor citi ziarele din 1861 încă mulţi ani la rînd, pentru întîmplările relatate: naşteri, căsătorii, falimente, alegeri, crime, decese şi altele, şi nu pentru articolele de fond.
(...)
* Istorici şi oameni politici francezi din perioada Restauraţiei (6).
>
SURSA
William Thackeray, Peripeţiile lui Phillip.., ed. Univers / colecţia Clasicii literaturii universale, Bucureşti, 1986, p. 272-273.
NOTE M. T.
(1) Expresie a perspectivei britanicilor asupra poziţionării insulei lor în afara continentului european.
(2) Salonul a fost formă de sociabilitate a elitelor care s-a instituit în Franţa iluministă a secolului XVIII. (http://institutulxenopol.tripod.com/xenopoliana/pagini/10.htm)
(3) Louis Phillipe de Orleans (1773 Paris - 1850 Anglia) = Rege al Franţei (1830-1848). A fost adus la tron în urma revoluţiei din iulie 1830, care a alungat definitv dinastia Bourbon, şi a fost îndepărtat în urma revoluţiei din februarie 1848, decedând în exilul britanic. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/349203/Louis-Philippe)
(4) Francosi Guizot (1787-1874) = Istoric, academician şi politician francez, premier în 1840-1848. (http://www.academie-francaise.fr/les-immortels/francois-guizot?fauteuil=40&election=28-04-1836)
(5) Adolphe Thiers (1797-1877) = Avocat, jurnalist, istoric şi politician francez, premier în 1836 şi 1840, preşedinte în 1871-1873. (http://www.britannica.com/EBchecked/topic/592074/Adolphe-Thiers)
(6) Reastauraţie = Regimul politic din Franţa anilor 1814-1830, instituit prin revenirea la tron a dinastiei de Bourbon (Ludovic XVIII şi Carol X), după înfrângerea împărtului Napoleon I de către coaliţia europeană, şi încheiat prin revoluţia din iulie 1830. (http://adrianavilsan.blogspot.ro/2012/06/restauratia-1815-1830.html)
sâmbătă, 27 septembrie 2014
sâmbătă, 30 august 2014
Criza politică portugheză după desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)
<
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care, latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.
NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care, latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>
SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.
NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)
sâmbătă, 12 aprilie 2014
sâmbătă, 8 martie 2014
miercuri, 5 martie 2014
Tirajului ziarului englez Daily Telegraph în secolul XIX (VERNE 1863)
„(...) Daily Telegraph, ziar de
un penny, al cărui tiraj urca pînă la 140.000
de exemplare pe zi, făcînd față cu greu celor câteva milioane de cititori.”
(I)
J. VERNE, Cinci
săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3,
București, 1978, 215 p.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)