Criza politică portugheză după desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care,  latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.

NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Papa Benedict al XVI-lea demisionează: „Simt greutatea misiunii. Este pentru binele Bisericii”

Adevărul 11 februarie 2013

Omul care a salvat 6.000 de vieți. Cum a ajuns el să lucreze în România
Gândul 26 ianuarie 2013

Wojciech Jaruzelski (1923-2014)

A. Axelrod & C. Phllips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000

În timpul activității ca președinte al Poloniei, din 1981 pînă în 1990, conflictele cu populara mișcare muncitorească Solidaritatea s-au încheiat cu abolirea regimului comunist în 1990.
Născut în Kurow, Polonia, la 6 iulie 1923, într-o familie din clasa de mijloc - tatăl său era ofițer în cavaleria poloneză - J. și-a desăvîrșit educația în școli iezuite. Familia sa fost capturată în timpul invaziei rusești din 1939 și se presupune că pierit în lagărele de muncă staliniste. În schimb, tînărul J. a urmat o școală de ofițeri sovietică, a fost angajat în armata poloneză în 1943 și a luptat cu vitejie împotriva armatelor lui A. Hitler. În 1956, la 33 de ani, a devenit cel mai tânăr general din armata poloneză.
În 1961, J. a fost ales în Seim (parlament) și șapte ani mai târziu a fost numit ministru al apărării. În această calitate a întărit armata, continuînd să mențină legături strînse cu Moscova. În 1971 a devenit membru al Biroului Politic, iar la 11 februarie 1981 a fost ales premier, pentru ca în ziua de 18 octombrie a același an să preia și funcția de secretar al partidului comunist.
Ca șef al statului și comandant suprem al forțelor armate, J. a înfruntat Solidaritatea, mișcarea muncitorească ce căpăta o amploare tot mai mare. La începutul lui 1981, el a încercat să ajungă la un compromis cu mișcarea și cu liderul ei, Lech Walesa, dar în decembrie convorbirile au fost întrerupte și J. a decretat legea marțială. Susținut de URSS, care mobilizase 265 (?) de divizii în vecinătatea Poloniei, J. a masat trupe în peste 1000 de orașe. Această acțiune i-a iritat pe liderii din Occident, inclusiv pe președintele SUA, R. Reagan, și Papa Ioan Paul II, el însuși un stîlp al anticomunismului. În 1983, după ce a reprimat Solidaritatea prin arestări în masă, J. a cedat sub presiunea sancțiunilor morale și economice internaținale și a anulat legea marțială.
Ca în toate țările comuniste în anii 80, economia Poloniei era în pragul colapsului. O criză economică survenită în 1988 a dus la reînființarea Solidarității - în ciuda arestării multor membri de bază - și J. a fost nevoit să înceapă iarăși negocieri. printre concesiile făcute de J. s-a numărat legalizarea Solidarități ca partid politic și autorizarea desfășurării unor alegeri libere. parlamenul l-a ales pe J. ca președinte în iulie 1989, dar în decembrie 1990 Walesa a devenit președinte în urma unor alegeri populare, iar J. a demisionat.  Odată cu demisia sa, îndelungatul regim a comunist a luat sfîrșit.
La 12 decembrie 1990, în cuvîntul de rămas bun, J. și-a cerut iertare pentru nedreptățile comise pe timpul regimului său. „Cuvîntul regret poate suna mult prea lipsit de solemnitate, dar nu reușesc să găsec altul”. (...)