Cezar. versus Cassivelaunus pe fluviul Tamisa (JEROME 1889)

< (...) La "Șarampoii* de la Corway" - primul cot pe care-l face Tamisa mai sus de podul de la Walton - s-a dat o bătălie între Cezar** și Cassivelaunus***. Cassivelaunus pregătise fluviul în cinstea lui Cezar, împînzind toată albia cu șarampoi (a avut, bineînțeles, grijă să agațe și o pancartă pe care scria: "Păzea!"). Cezar, însă, tot a trecut. Nu era chiar atît de lesne să-l desparți pe Cezar de fluviul ăsta. De un om ca el am avea nevoie acum prin preajma răstoacelor. (...) >

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 138-139.

Note M. T.
* șarampoi = Par lung și gros folosit la construirea picioarelor de pod. (dexonline.ro)
** Caius Iulius Caesar (101 î. H. - 44 î. H.). (www.historia.ro)
*** Cassivelaunus = Șeful unui trib celtic de la nord de Tamisa, care a condus rezistența împotriva celei de a doua expediții a lui Cezar în Anglia, din anul 54 î. H. (www.britannica.com)

Istoria orașului Walton din Anglia (JEROME 1889)

< (...) Am lopătat în susul fluviului* pînă la Walton, localitate destul de mărișoară pentru un oraș riveran. (...) Se înțelege de la sine că Cezar** avea o mică reședință a lui la Walton - o tabără, un val de apărare sau ceva în genul acesta. Cezar era îndrăgostit de cursul superior al fluviului. Și regina Elisabeta*** a cutreierat aceste meleaguri. Cromwell**** și Bradshaw (nu cel cu "mersul trenurilor"*****, ci acuzatorul****** regelui Charles*******) au locuit și ei aici, cîndva. Cred că alcătuiau o pereche foarte reușită. În biserica din Walton se găsesc un fel de chingi de fier, pe care cei de altădată le întrebuințau pentru a ține în frîu limbile femeilor cicălitoare. (...) În biserică sînt și cîteva morminte de seamă. (...) >

Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, ed. Tineretului, București, 1966, pp. 136-138.

Note M. T.
* Tamisa.
** Caius Iulius Caesar (101 î. H. - 44 î. H.) = Politician și comandant roman. (www.istorie-pe-scurt)
*** Elisabeta Tudor (1533-1603) = Fiica regelui englez Henric VIII (1509-1547) și sora regelui Eduard VI (1547-1553) și a reginei Maria I (1553-1558). Regină a Angliei și Irlandei ca Elisabeta I (1558-1603). (www.historia.ro)
**** Oliver Cromwell (1599-1658) = Comandantul armatei Parlamentului în războiul civil (1642-1649) mpotriva regelui Charles I Stuart. Lord-Protector al Amgliei, Scoției și Irlandei (1649-1658). (www.historia.ro)
***** George Bradshaw (1800-1853) = Cartograf, tipograf și editor englez. În 1839 a lansat Bradshaw's Guide pentru circulația feroviară. (eng.wikipedia.org)
****** John Bradshaw (1602-1659) = Magistrat provincial englez. Președintele curții care l-a judecat și condamnat la moarte pe regele Charles I în 1649. (www.britannica.com)
******* Charles (Carol) Stuart (1600-1649) = Fiul regelui James al Angliei (1603-1625) și al Scoției (1566-1625). Rege al Angliei, Irlandei și Scoției ca Charles I (1625-1649). Înfrînt, capturat, judecat și executat în războiul civil cu Parlamentul (1642-1649). (www.historia.ro)

Istoria orașului Kingston din Anglia (JEROME 1889)

<
(...)
Mă gîndeam la Kingston sau "Kyningestun", cum i se spunea în zilele în care era cetatea unde se încoronau regii saxoni*. Marele Cezar** a trecut fluviul*** pe aici, iar legiunile romane și-au așezat taberele pe dealurile din apropiere. Cezar, întocmai ca și Elisabeta**** mai tîrziu, pare să se fi oprit pretutindeni, atît numai că se respecta mai mult decît buna regină Bess - el n-a poposit pe la cîrciumi.jjuu
Grozav îi mai plăceau cîrciumile reginei fecioare a Angliei! Nu știu dacă există loc mai aråtos pe o rază de zece mile în jurul Londrei la care să nu se fi uitat, unde să nu se fi oprit sau să nu fi dormit, din cînd în cînd.
(...)
Cît de mult trebuie să fi urît Kyningestun regele Edwy cel slab la minte! Bietul de el, n-a putut face față ospățului în ziua încoronării. Poate că nu i-a făcut bine capul de mistreț împănat cu caramele (...) și a băut prea mult mied și vin alb de Spania, fapt că i-a părăsit pe cheflii aceia zgomotoși, ca să petreacă un ceas tihnit alătuiri de draga lui Elgiva, sub razele lunei.
(...)
Parcă-i văd pe fiorosul Odo și pe sfîntul Dunstan cum dau buzna în odaia retrasă și împroșcînd-o cu vorbe grele pe frumoasa regină, îl tîrăsc pe bietul Edwy înapoi, în mijlocul bețivilor și al zurbagiilor.
Mulți ani mai tîrziu, în sunetele zgomotoase ale muzicii de bătălie, regii și ospețele saxone au fost îngropați alături, iar strălucirea Kingston-ului a dispărut pentru un timp, ca să renască în zilele cînd Hampton Court***** a devenit reședința Tudorilor******* și Stuarților*******, cînd corăbiile regale erau afurcate lîngă țărm, iar cavalerii îmbrăcați în mantii strălucitoare coborau țanțoși treptele debarcaderului, strigînd: "Hei! O barcă! Să vină o barcă!"
Nenumărate case din împrejurimi vorbeau deslușit despre zilele cînd Kingston era un burg regal, în care, alături de rege, trăiau nobilii și curtenii, iar drumul lung ce ducea spre porțile palatului fremăta ziua întreagă oțelul zăngănitor, de armăsari aprigi, de catifele și mătăsuri foșnitoare și chipuri nurlii. Casele spațioase, cu ferestrele lor zăbrelite și cu firide, cu căminurile lor uriașe și cu acoperișurile lor țuguiate, evocă zilele pantalonilor strîmți și ale pieptarelor, ale corsajelor brodate. cu perle și ale înjurăturilor complicate. Solidele cărămizi roșii s-au întărit și mai mult cu timpul, iar scările de stejar masiv nu scîrție cînd încerci să încet treptele.
>


Sursa
J. K. Jerome, Trei într-o barcă, trad. L. Levițchi, ed. Tineretului, București, 1966, p. 87-89.

Note M. T.
* saxoni = Popor germanic care a invadat Britania în 410, după retragerea armatei și administrației romane.(ro.wikipedia.org)
** Caius Iulius Caesar (101 î. H. - 44 î. H.) = Politcian și comandant militar roman. (www.istorie-pe-scurt.ro)
*** Tamisa.
**** Elisabeta Tudor (15 - 1603) = Fiica regelui englez Henric VIII Tudor (1509-1547) și sora regelui Eduard VI (1547-1553) și a reginei Maria I (1553-1558). Regină a Angliei ca Elisabeta I (1558-1603). (www.historia.ro)
***** Hampton Court = Palat regal în localitatea Richmond pe Tamisa (eng.wikipedia.org)
****** dinastia Tudor = 1485 - 1603.(www.historia.ro)
******* dinastia Stuart = 1603-1649; 1660-1714. (Iacob I, Carol I, Carol II, Iacob II, Maria II, Ana) (www.historia.ro)

Un soldat veteran francez despre cucerirea Europei de către împăratul Napoleon I (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Atunci, văzîndu-se bine înscăunat pe tronu lui și stăpîn peste toate, încît Europa trebuia să-i ceară voie ca să-și facă nevoile, cum avea el patru frați și trei surori, ne spune cîndva, așa, într-o doară, la raport:
- Băieți, zice el, e drept ca părinții împăratului vostru să întindă mîna? Nu. Vreau ca ei să arate splendid, ca și mine! Așa că trebuie negreșit să cucerim un regat pentu fiecare dintre ei, încît francezu să fie pretutindeni stăpîn; toată lumea să tremure de frica soldațior gărzii mele și Franța să scuipe unde vrea și toți să-i spună, ca pe monedele noastre, Domnu cu tine!
- Am înțeles! răspunde oastea; sîntem gata să-ți pescuim regate cu baioneta.
A! da ce? era chip să pregeți? da de unde! dacă i-ar fi dat în minte să cucerim luna, ar fi trebuit să ne pregătim, să ne umplem ranițele și să ne cățărăm acolo. Norocu nostru că nu s-a gîndit. Regii, cum sînt deprinși cu dulceața tronului, se lasă greu; atunci, noi ăștia, trebuie să pornim. Mergem, înaintăm și tărăboiu încep din nou, mai ceva ca înainte. Și cîți oameni nu s-au prăpădit în anii aceia - și cîte pingele! Ne-am luptat cu-atîta înverșunare încît alții decît francezii ar fi obosit de mult. Da voi știți că francezu e născut filozof, așa că știe că mai curînd sau mai tîrziu tot trebuie să moară. Noi am muri cu toții fără crîcnim pentru plăcerea de a-l vedea pe împărat făcînd așa pe geografii. (Spunînd acestea, infanteristul trase un cerc cu piciorul pe solul hambarului.) Și spunea: Ăsta va fi un regat!” și făcea un regat. A! ce vremuri fericite! Coloneii se avansau generali cît ai bate din palme; generalii mareșali, mareșalii regi. Mai este unu, care trăiește ca să povestească Europei, deși e un gascon, care a trădat Franța ca să-și păstreze coroana*, căruia nu i-a crăpat obrazu de rușine pentru că vedeți, coroanele sînt de aur! Pe scurt, pontonierii care știau citi deveneau nobili. Eu, care vă vorbesc acu, am văzut la Paris unsprezece regi și o puzderie de prinți care roiau în jurul lui Napoleon ca razele de soare! Acuma voi știți că orice soldat avînd putința să se urce pe tron, dacă merita, un caporal din garda imperială era ca o curiozitate după care toți întorceau capul, că fiecare avea contribuția lui la victorie, care se trecea întocmai în livret. Și cîte bătălii n-au fost! Austerlitz**, unde armata a manevrat ca la paradă; Eylau***, unde Napoleon i-a înecat pe ruși într-un lac, parcă numai dintr-o suflare; Wagram****, unde am luptat trei zile în șir  fără să băgăm de seamă... Ce să vă mai spun: au fost bătălii cît sfinții din calendar. Atunci toți au avut prilej să se convingă că Napoleon avea în teacă adevărata spadă a lui Dumnezeu. Și soldatu se bucura de stima lui, că se știa iubit ca un copil și împăratu se interesa dacă are ce încălța, dacă are cămașă, dacă are manta, pîine, cartușe; deși își ține rangu, că doar asta-i era meseria, să domnească. Da oricine, un sergent și chiar un soldat putea să-i spună: „Împărate”, cum îmi spuneți voi mie: „Băiete”. Și ținea seama de ce-i vorbeau oamenii, se culca în zăpadă, la rînd cu noi; pe scurt, avea înfățișarea aproape a unui om natural. Eu ăsta, care mă vedeți, l-am văzut printre obuze, în fața mea, așa cum stați voi acum, da umblînd de colo pînă colo, privind prin binoclu, veșnic ocupat; atunci noi ne țineam deoparte, ca proștii. Nu știu cum le făcea toate, da cînd ne vorbea, apoi glasu lui parcă ne ardea măruntaiele; și ca să-i dovedim că sîntem copiii lui, și că nu ne putem supăra pe dînsu, treceam prin fața afurisitelor de tunuri care mugeau și scuipau regimente de obuze, fără să crîcnim. Pînă și cei ce trăgeau să moară se ridicau în capul oaselor ca să-l salute și să-i strige:
- Trăiască împăratu!
Era firesc? ați face voi asta pentru un om de rînd? Și uite așa, după ce le-am aranjat toate, împărăteasa Iozefina*****, care era de altminteri o femeie cumsecade, da avea un beteșug de nu-i  putea face copii, el a fost nevoit s-o lase, deși o iubea din tot sufletu. Da el dorea copii, că se gîndea la guvern. Aflînd de necazu ăsta, toate capetele încoronate din Europa s-au luat la harță, că fiecare voia să-i facă rost de o femeie. Da el s-a cununat, după cîte am auzit, cu o austriacă******, fiica cezarului, un om bătrîn  de care toți vorbeau, nu numai în țările noastre, unde se spune că a făcut și a dres, da în toată Europa. Și e adevărat că, uite, eu, ăsta care vă vorbesc acu, m-am dus pe Dunăre unde am văzut resturile unui pod construit de acel om, care se zice că era, la Roma, o rubedenie de-a lu Napoleon, care i-a dat împăratului nostru hîrtie la mînă să-l moștenească pentru fiu-său. Și așa, după cununia lui, care  a fost o sărbătoare pentru lumea întreagă, și cînd a scutit poporu de dări pe timp de zece ani, da pe care tot le-am plătit, că perceptorii n-au vrut să țină seamă, nevastă-sa a născut un prunc, care era regele Romei******; lucru care nu s-a mai văzut pe lume, că niciodată un copil nu s-a născut rege dacă tată-său era în viață. în ziua ceea, un balon a zburat de la Paris la Roma, ca să ducă vestea, și balonu a făcut drumu numa-ntr-o zi. Ei, acu să-l văz pe ăla care-o spune că astea-s lucruri firești! Nu, nu! Sînt lucruri scrise colo, sus. Să dea rîia-n cel care-o zice că n-a fost trimis chiar de Dumnezeu pentru slava Franței!
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G. Marcuson. ed. Dacia, Cluj, 1972, p. 177- 180.

NOTĂ M.T.
* Jean Bernadotte (1763-1844) = Mareșal francez. A fost ales în 1810 succesor al regelui Suediei de către Statele Generale ale țării scandinave, cu acordul lui Napoleon. Dar refuză să participe la campania împăratului din Rusia din 1812, iar în 1813 se alătură coaliției antifranceze care îl înfrânge pe Napoleon. În 1818 devine rege al Suediei. (http://www.napoleon-series.org/research/biographies/marshals/c_bernadotte.html)
** Austerlitz = Localitate în Cehia, unde, la 2 decembrie 1805, Napoleon a obținut cea mai mare victorie a sa, împotriva împăraților Austriei și Rusiei. (http://www.napoleonguide.com/battle_austerlitz.htm)
*** Eylau = Localitate în Prusia, azi în enclava rusă Kaliningrad, unde, la 8 februarie 1807, Napoleon a obținut o victorie sângeroasă împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_eylau.htm)
**** Wagram = Localitate în Austria, unde, la 5-6 iulie 1809, Napoleon a obținut o victorie decisivă împotriva armatei austriece. (http://www.napoleonguide.com/battle_wagram.htm)
***** Josephine Beauharnais (1763-1814) = Prima soție a lui Napoleon, în perioada 1796-1809. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
****** Maria Louisa de Austria (1791-1847) = A doua soție a lui Napoleon, în perioada 1809-1814. (http://www.napoleonguide.com/josephine.htm)
******* Napoleon Francois Bonaparte (1811-1832) = Fiul legitim al lui Napoleon și al Mariei Louisa de Austria. După prima abdicare a lui Napoleon, din aprilie 1814, a plecat cu mama sa la Viena, unde a trăit ca duce de Reichstdat. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/7967/33/)

Privilegiile în Roma republicană, Roma imperială și regatul Franței (BALZAC 1832-1833)

<
(...)
Însăși istoria îmi confirmă principiul. Republica romană* a cucerit lumea datorită instaurării privilegiului senatorial. Senatul menținea neschimbată ideea puterii. Dar cînd cavalerii și „oamenii noi” au extins acțiunea guvernului lărgind patriciatul, cauza politică a fost pierdută. În ciuda lui Sylla, și după Cezar, Tiberiu a făurit imperiul roman**, sistem în care puterea, adunată în mîna unui singur om, a prelungit cu cîteva secole această stăpînire. Împăratul nu mai era la Roma când Cetatea eternă a căzut în mîinile barbarilor***. Cînd țara noastră a fost cucerită, francii****, care și-o împărțiseră, au născocit privilegiul feudal pentru a-și asigura posesiunile particulare. Cele o sută sau o mie de căpetenii care stăpîneau țara și-au făurit instituții pentru a-și apăra drepturile dobîndite prin cuceriri. Astfel, feudalismul a durat atît timp cît privilegiile au fost restrînse. Dar când oamenii acestei națiuni, veritabilă traducere a cuvîntului gentilomi,  în loc să fie cinci sute, au fost cincizeci de mii a izbucnit revoluția*****. Prea întinsă, acțiunea puterii lor era lipsită de energie, de vigoare și, de altfel, se găsea fără apărare împotriva influenței  pe care nu o prevăzuse, a banului și a gîndirii.
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. G . Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 153-154.

NOTE M.T.
* Roma republicană (509 î. H. - 27 î. H.) = (http://ubereuch.blogspot.ro/2013/10/roma-republicana.html)
** Roma imperială (27 î.H. - 476 d.H.) = (http://www.edusoft.ro/edusoft/imperiul-roman/)
*** După ce Roma a fost jefuită de vizigotul Alaric în 410 și de vandalul Genseric în 455, Imperiul Roman de Apus, cu capitala la Ravenna, a fost desființat de mercenarii germanici în 476.
**** Francii au fost un popor germanic care s-au instalat în provincia romană Gallia în secolele IV-V. (http://arheologie.ulbsibiu.ro/publicatii/cursuri/tiplic/4e.htm)
***** 1789-1799 (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-revolu-ia-francez-i-biseric-fenomenul-decre-tin-rii)

Criza politică portugheză după desprinderea geologică imaginară a Peninsulei Iberice de Europa la sfârșitul secolului XX (SARAMAGO 1986)

<
(...)
Aflîndu-ne departe, știm puțin despre lațurile și nodurile gordiene ale crizei care,  latentă de cînd cu devierea peninsulei, se agravase treptat în sînul guvernelor, mai ales de la celebra invazie a hotelurilor, cînd masele inculte au călcat în picioare legea și ordinea pînă într-atît încît nu se vedea nici o ieșire din impas în viitorul apropiat, redîndu-i Cezarului ce-i al Cezarului, după cum determină interesele superioare ale justiției. Mai ales pentru că nu se știe dacă va mai fi vreun viitor apropiat. De vestea că peninsula se năpustește cu viteza de doi kilometri pe oră în direcția Azorelor a profitat guvernul portughez pentru a-și prezenta demisia, bizuindu-se pe evidenta gravitate a conjuncturii și pe primejdia colectivă iminentă, ceea ce ne face să credem că guvernele sînt capabile și eficace doar în clipele în care nu există motive puternice pentru a pretinde totul de la eficacitatea și capacitatea lor. Primul ministru, în declarația către țară, a semnalat trăsătura monopartidară a guvernului său ca obstacol la consensul național amplu pe care, în condițiile cumplitului moment critic pe care îl trăim, îl considera indispensabil pentru reastabilirea normalității. În această ordine de idei, îi propusese președintelui Republicii formarea unui guvern de salvare națională, cu participarea tuturor forțelor politice cu sau fără reprezentare parlamentară, avînd în vedere că întotdeauna se va găsi un loc de subsecretar adjunct al oricărui secretar adjunct pentru a fi încredințat formațiilor partidare care, într-o situație normală, nu ar fi chemate nici pentru a deschide o ușă. Și nu a uitat să precizeze foarte clar și deslușit că atît el cît și miniștrii săi se considerau în slujba țării pentru ca, în funcții noi sau diferite, să colaboreze la salvarea patriei și să contribuie la fericirea poporului.
Președintele Republicii a acceptat cererea de demisie și, respectînd constituția și normele de funcționare democratică a instituțiilor, l-a invitat pe primul ministru demisionar, ca șef suprem a partidului celui mai votat și care, pînă acum, guvernase fără alianțe, l-a invitat, spunem, să formeze guvernul de salvare națională propus. Pentru că, e bine să nu se îndoiască nimeni de asta, guvernele de salvare națională sînt și el foarte bune, se poat espune că sînt cele mai bune care există, păcat că patriile numai rareori au nevoie de ele, de aceea nu avem, în mod obișnuit, guverne caer să știe să guverneze la nivel național. Despre această temă delicată așa cum sînt cele mai delicate, au avut loc nesfîrșite dezbateri între constituționaliști, politologi și alți cunoscători, și-n atîția ani, nu s-a putut adăuga prea mult la evidența semnificațiilor pe care le au cuvintele, adică faptul că un guvern de salvare națională, fiind național și de salvare, e de salvare națională. Așa ar spune Pero Grulho*, și ar-spune bine. Și cel mai interesant din toate asteae că populațiile se simt de la bun început salvate, sau pe cale să fie salvate, de cum s-a anunțat formarea pomenitului guvern, neputîndu-se , în orice caz, evita anumite manifestări de scepticism congenital cînd se cunoaște lista ministerială și se văd portretele miniștrilor în ziare și la televiziune. La urma urmelor sînt aceleași figuri, și la ce ne așteptam oare, dacă sîntem atît de reticenți să le dăm pe ale noastre.
(...)
>

SURSA
Jose Saramago**, Pluta de piatră***, trad. M. Stănciulescu, ed. Univers / colecția Romanul secolului XX, București, 1990, p. 179 - 180.

NOTE M.T.
* Pero Grulho = Personaj proverbial din literatura tradițională. (http://dictionary.reverso.net/spanish-english/Perogrullo)
** Jose Saramago (1922 Portugalia - 2010 Spania) = Scriitor portughez comunist, premiat cu Nobel în 1998. (http://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-jos-saramago-si-calatoria-sa-spre-intelesul-lucrurilor-aproape-imposibile-6430670)
*** Pluta de piatră (http://www.bookblog.ro/x-laura-magureanu/pluta-de-piatra/)

Din istoria fotbalului (1954)

Primul joc cu mingea organizat este menționat în China antică, unde a fost redactat chiar și un regulament în 26 de puncte, întitulat Cum se joacă. Mingea era confecționată din seva închegată a unor plante, din bucăți de cârpă sau piele umplute cu păr sau fibre, din bășici de animale, din obiecte rotunde de lemn sau os.
Apoi jocul a trecut la greci, la romani, unde a fost răspândit de armata generalului Iulius Cezar (100-44 î. H.), la saxoni (germani).

În cronica sa din 1157,  englezul Williams Fritzsteplen amintește că în timpul carnavalului din Londra, tinerii jucau dimineața, la marginea orașului, cunoscutul joc cu balonul.
Din cauza loviturilor periculoase, regele Eduard II a emis la 13 aprilie 1314 un edict de interzicere a jocului cu mingi mari, legislația fiind dezvoltată de urmașii săi.
Henry Stubbes (1632-1676), un propovăduitor al sectei englezești a puritanilor, a cerut regelui măsuri dure împotriva fotbalului, calificat ca „o practică sângeroasă și diabolică”.
În pofida contextului neprielnic, jocul cu mingea a devenit parte a tradiției populare. Echipele formate din 10-15 jucători se așezau la o distanță de 10 m, mingea fiind aruncată la mijlocul terenului, iar cel care  prindea trebuia să o ducă sau să o arunce în poarta adversă.

În epoca modernă, fotbalul a fost reconsiderat datorită elevii prestigioaselor colegii din Eton, Westminster, Harrow etc. Din rivalitatea școlilor Eton și Rugby au rezultat două sporturi cu mingea moderne diferite: fotbal și rugby.

Primul regulament de fotbal a fost elaborat în 1862 de rectorul celebrei Universități Cambridge, Thrind Uppingham, care a inclus prevederi referitoare la marcarea golului, lovirea balonului, afară din joc (off-side) etc. În 1866 linia porții a fost unită și s-a impus regula afară din joc cu 3 jucători. Peste 2 ani portarul a primit permisiunea să folosească mâinile, iar în 1874 a fost introdusă lovitura liberă. În anul următor, sfoara care reprezenta bara transversală a fost coborâtă de la 5,50 m la 2,44 m, înălțime păstrată până azi, iar în 1881 arbitrul a primit atribuții importante. În 1890 a fost introdusă lovitura de pedeapsă (penalty), iar peste 15 ani  s-a impus portarului să stea nemișcat la executarea acesteia. Între timp, în 1903 a fost acceptată marcarea golului și din lovitură liberă. În 1925 a fost adoptate regula ofsaidului cu 2 jucători și cea a marcării golului din corner.


SURSA
***, Fotbal. Adnotări pe marginea regulamentului de joc, Editura cultură fizică și sport, București, 1954, 3-5.

Umor

Prozatorul și eseistul francez Andre Maurois (1885-1967) a fost întrebat odată:
-Cine a schimbat mai mult istoria: Cezar sau Napoleon?
-Până acum nimeni nua schimbat istoria cu mai mult succes decât au făcut-o istoricii.




SURSA
Gheorghe Brașoveanu, Anecdote cu și despre oameni celebri, ”Rebus”, București 2102.

Ana Obretin, Descoperire inedită: Locul exact unde a fost asasinat Iulius Cezar

MEDIAFAX, București, 11 octombrie 2012

„Opera Pinocchio - o premieră românească” (STOENESCU 1983)

 Mirela Stoenescu, Opera Pinocchio - o premieră românească, „Tomis”, Constanța, 1983

Printre partiturile care fac ca repertoriul predilect pentru copii să fie îndrăgit de aceștia, s-a înscris în cursul acestei veri și opera „Pinocchio”, de Corneliu Cezar, care, în spectacolul prezentat de Teatrul Liric din Constanța, cu prilejul fazei finale a Festivalului Național „Cântarea României”, a îmbrăcat semnificațiile unei premiere absolute.

Cu subiectul deschis, așadar, din mirifica lume a jucăriilor însuflețite, menite să incite mereu fantezia celor mici, opera lui C. Cezar, chiar dacă nu inovează spectaculos, se dezvăluie drept un demers antrenant, străbătut de umor, capabil să-și poarte destinatarii într-un univers emoționant învăluit în farmec și sugestii.

Autorul regiei artistice, Cristian Mihăilescu, a urmărit riguros firul celebrei povestiri a lui Collodi - surprinsă cu căldură și cursivitate în libretul alcătuit de compozitor - punând în lumină atât latura feerică a basmului, cât și pe cea moralizatoare, și insistând asupra dinamismului, asupra spontaneității evoluțiilor scenice. Rezultatul s-a arătat mulțumitor, căci interpreții - fetița Cristina Groza (în rolul titular), Luminița Teleabă-Popa (Greierul), Florența Marinescu (Zâna), Radu Popescu (Cotoiul) și ceilalți - trecând peste unele stângăcii, au vădit autenticitate și prospețime în redarea personajelor, în reliefarea detaliată a fizionomiei și caracterului fiecăruia. 

Scenografia semnată de Cătălin Ionescu-Arbore a investit, și ea, cu forță și sugestie, atmosfera spectacolului, prin desen și culoare, prin joc de lumini, prin apelul la unele elemente de mișcare plastică, cu scopul de a însufleți expresivele imagini ale basmului.

Desfășurarea scenică a apărut cursivă, firească, adecvată și prin coregrafia realizată de Fănică Lupu, care a urmărit permanent unitatea și coerența mișcării, echilibrul dintre static și dinamic, în timp ce discursul muzical a fost impulsionat favorabil de Claudiu Negulescu, aflat la pupitrul dirijoral.

Demnă de subliniat este colaborarea orchestrei și soliștilor teatrului liric constănțean cu corul de copii „Voces Primavera” al Comitetului Municipal al UTC București, cor care, chiar dacă nu a avut totdeauna o emisie corectă și deplină stabilitate intonațională, a evoluat în consens cu cerințele stilistice, prin comunicativitate și maleabilitate în arcuirea fluxului vocal, prin simț armonic și puritate în glas, prin acea prospețime și vitalitate pe care numai niște copii pot să le confere unei interpretări.

Interviu cu Dumitru Radu Popescu (ARION 1982)

 George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

D. R. P.: -Cînd nu ai un răspuns al tău te ascunzi după clasici și te explici cu ajutorul lor. Se poate învăța istorie de la Homer? Unii zic că este cel mai mare istoric al grecilor, pentru că le-a inventat acestora o lume, le-a pus o piatră la temelia istoriei lor, și numai a lor. Se poate învăța istorie de la Eschil, Euripide, Sofocle? Istoria adevărată au scris-o Herodot, Plutarh, Tucidide. Shakespeare, care a preluat din Plutarh și alții date pentru unele din piesele sale, a scris o altă istorie decît cea adevărată. El descrie și o istorie a sentimentelor, a ideilor, și nu numai a unor momente reale. (...) Delirul și Incognito sînt oare exact istoria acelor ani? Sînt și nu sînt. Un autorul trebuie să aibă ambiția să scrie o istorie riguros exactă? Ar fi și greu să devină un grefier al istoriei. (...) Un romancier trebuie să aibă putere de selecție, trebuie să gîndească datele oferite de istorie din punct de vedere estetic, să fie adică un artist al istoriei, un interpret al ei și nicidecum un contabil harnic, dar lipsit de o înțelegere superioară a faptelor.

-Am și scris o piesă, Cezar, măscăriciul piraților, care e o meditație asupra puterii.

-(...) Și e știut că în copilărie se fixează cele mai puternice impresii. Apoi, poate din pricina tradiției romanului românesc care a descris în nenumărate rînduri satul.

-În tinerețe scrii uneori din inconștient. Creația are un aspect hormonal ca o secreție. (...) Dar la un moment dat am avut revelația că trebuie să fiu cinstit cu mine însumi și deci cu ceilalți, că scrisul implică o responsabilitate gravă, prin el modelezi conștiințe. Altfel, totul e de vânzare.

-Ca orice om, am fost și nedreptățit și am și nedreptățit.

-(...) Eu aș lega-o de setea de dreptate a epocii, de curajul societății noastre revoluționare de a-și semnala unele erori înfăptuite de anumite personaje la începutul lumii socialiste.

- O mare deschidere a politicii statului nostru a atras după sine cărți deschise, curajoase. (...) Curajul din cărțile unor scriitori este curajul politicii statului român de a dezbate propria sa istorie.

-Ce ați învățat din istoria ultimulului deceniu care a trecut?

- (...) A dispărut frica din oameni, de ven., de tine însuți. (...) Sigur, unii, astăzi, speriați de cîte li se cer să înfăptuiască aici, pe acest pământ românesc, cred că își pot găsi fericirea în altă parte. (...) Ei își asumă un destin individual, izolat de al țării în care s-au născut. Acestora le-aș aminti ce spunea Sadoveanu: păsările călătătoare își au cuiburile la noi.

- În ultima vreme se scrie cam mult despre anii 50, dar nu tot la fel de mult ca despre zilele în care trăim astăzi.

- Romanele adevărate ale acelei epoci nu au fost scrise la vremea lor. (...)

- Să ne amintim de nuvela mea Duios Anastasia trecea. Am pornit la scrierea acelei nuvele de la un fapt real. (...) Mi s-a părut facil, mi s- a părut un lucru din afara istoriei să dau un final fericit nuvelei. Aș fi respectat o biografie, dar aș fi trădat o idee.

-Care anume?

- Ideea personajului exemplar care nu poate să fie decît un personaj tragic. (...) Dacă Horia, Bălcescu, Iancu nu ar fi avut sfârșitul pe care l-au avut nu ar fi devenit eroi, adevărate repere pentru neamul nostru. Ei nu și-au tăgăduit pînă la moarte ideile. (...) Istoria e demagogică dacă nu e populată de eroi.

- La un moment dat, tragedia a devenit prea retorică în frazare. Grotescul corijează acest exces.

- (...) Am dorit să trecem prin momente fundamentale ale exist. – nașterea, nunta, viața de familie, moartea – așa cum ne-au învățat moșii și strămoșii noștri.

- Unii comentatori au remarcat repede apropierea care se poate face între Duios Anastasia trecea și Antigona.

G. A. - (...) În cărțile dvs. sînt adeseori evocate cred. vechi, rituri, obiceiuri.

D. R. P.- (...) Dar iată că vine un Brâncuși care pleacă de la o lume țărănească, a noastră, și nu folclorizează, ci adoptă o viziune plastică. îndrăzneață, modernă, fiind în același tip și cosmică. Țuculescu, de asemenea, Enescu la rîndul lui a valorificat superior resursele folclorice. (...) S-a interpretat de atîtea ori mitul lui Sisif, dar nu cred că Tinerețe fără bătrînețe... este un basm cu mai puține înțelesuri decît mitul antic.

- Miturile ne pot deveni contemporane dacă le vezi într-o lumină de azi.

- Mitul are multiple fațete și fiecare poate descoperi ceva cercetîndu-le. (...) Cel care interpretează mituri nu e un creator de mituri, ci un om care încearcă stabilească un dialog cu ele. Superba carte a lui O. Paler Mitologii subiective este un exemplu în acest sens.

G. A. - Cărțile pe care le-ați scris în ultimii ani?

D. R. P. - Ele înregistrează o deplasare de la mișcare a gesturilor către o mișcare a gîndurilor.

„Roma familiei Borgia” (APOLLINAIRE 1919)

Guillaume Apollinaire, Roma familiei Borgia, trad. R. Ștefănescu (rig. fr. 1919) Mariana, Craiova, 1990, 134 p.

Cuprins
1 Papa Alexandru VI între amantă și cei doi copii ai săi Cezar și Lucreția - Logodnica lui Isus Hristos - Orgiile cardinalilor - Otravă și incest - Drojdia Romei aparținînd familiei Borgia
5 Prefață
Manuscrisul volumului „Roma familiei Borgia”, care face parte din Istoria romanescă, ne-a fost încredințat de văduva unui ilustru istoric în scopul publicării lui, numele autorului urmînd să rămînă însă tăinuit. Unei munci foarte atrăgătoare, ultime părți - aceea a morții papei - urmîndu-i o versiune abandonată de Istorie, noi i-am adăugat un anumit număr de documente ce sporesc intersul istoric al unei cărți nicidecum îndreptate contra religiei sau preoților săi, ea relatînd doar niște moravuri foarte deosebite unele de altele. (G. A.)
7 Prolog
Rolul social al otrăvii în Italia la sfîrțitul secolului XV - Cezar Borgia: „Principele” de Machiavelli - Renașterea și umaniștii - Slăbirea sentimentului religios - Braccio și călugării - Depravarea moravurilor - Puținul preț al vieții omenești
11 I. 
Roma familiei Borgia - Noaptea în palatul Santa Maria in Portici - C. Borgia vine să-și vadă mama, la Vannozza - Intrarea francezilor în Roma - Cezar și ducele de Gandia, fratele său - Papa Alexandru VI între amantă și cei doi fii ai săi - Politica și dușmăniile de familie - Exigențele lui Carol VIII; regele Franței - Deosebirile de caracter între Cezar și Francisc
21 II.
Primirea regelui Franței - Jefuirea palatului amantei papei de către francezi - Cezar Borgia - Cezar Borgia ordonă masacrarea jefuitorilor - Regele Franței îl ia pe sultanul Geme care moare curînd otrăvit de familia Borgia - Întoarcerea la Roma a lui Cezar Borgia luat ca ostatic de regele Franței - Festa jucată de Cezar francezilor - Alexandru VI poruncește asasinarea lui Sforza, soțul Lucreției - Cezar intră la sora lui pentru a executa sentința papală contra soțului ei - Incestul - Fuga lui Sforza - Călăreții lui Cezar urmăresc pe soțul Lucreției - Patronul de tripou din Santa-Maria, codoșul papei - Julie Farnese - Un călăreț mascat denunță poporului incesturile și orgiile familiei Borgiei - Furia poporului - Falsul din lemn - Binecuvîntarea - Capul tăiat
35 III.
Sărbătoarea viilor de la San Pietro in Vineoli - Cardinali și curtezane - Stropirea cu sulf a viilor: metodă veche - Urcioarele galante - Cezar Borgia în laboratorul său - Tăvile de aramă - Sărurile din urină - Arsenicul, mană cerească - Cantarella: otrava familei Borgiei - Antidotul - Moștenirea de la călugărul spaniol - Portretul lui Cezar Borgia - Rivalitatea dintre cei doi frați - Dona Sanzia - Dragostea incestuoasă dintre Cezar și Lucreția - În loc de șiruri de melci în viile de la San Pietro se află șiruri de călugări - Orgia cardinalilor - Jocul „cine găsește, ia” - Cardinali și madone în obscuritate - Julie Farnese și Cezar Borgia - Dragostea Juliei Farnese pentru Francisc, duce de Gandia - Mănăstirea din San-Sixto
47 IV.
Ucigașii plătiți ai lui Cezar se îndoiesc că l-ar fi omorît pe Sforza, care le scapă - Lamentabila moarte a unui călugăr - Pămătuful familiei Borgia - Cezar urmărește pe Sforza - Calul lui Gianino îl învinge pe al lui Cezar - Grajdurile familiei Borgia - Beția lui Cezar Borgia - Asasinarea lui Francisc Borgia, duce de Gandia, purtătorul al steagului de luptă al papei - Stupoare la Roma și în familia Borgia - Lucreția Borgia la mănăstire - Ea denunță crimele familiei sale - Pericolul mărturisirilor familiei Borgia - Înapoierea Lucreției Borgia la Vatican - Ea îl acuză pe Cezar de fratricid - Scrisoarea lui Jean Sforza către Ludovic le More - Familia Borgia pune la îndoială propria otravă - Pîntecele unei catîrce vii, antidotul otrăvii familiei Borgia.
57 V.
Dragostea conjugală a Lucreției pentru Jean Sforza - Visul de măreție al familiei Borgia pentru Lucreția - Unitatea italiană, visul familiei Borgia - Lucreția Borgia și corespondența Vaticanului - Bătrîna metresă pontificală izgonită din cartierul Regola - Soțul Madonnei Vannozza devine căpitan la Torre di Nona - Lucreția trece la Roma drept amanta tatălui său - Gasparo, logodnicul șantajist - Femeile și beletristica la sfîrșitul celui de al XV lea secol italian - Introducerea literaturii „fin in bordello” - Originea cuvîntului „curtezană” - Epitaful Frumoase Imperia - Luxul curtezanelor - Curtezanele înrudite și petrarchiste - Femeia bărbătoasă - Tinerele femei cochet și spirituale din secolul XV - Decameroanele la Lucreția Borgia
65 VI. 
Serbarea nocturnă de la palatul Santa Maria - Paharnicul cu urechile astupate cu ceară - Pajiști - Dezmierdările fermecătoare - Comedia mitologică - Fardul denunțător - Țapii cornuți - Don Eliseo Pignatelli - Răzbunarea Lucreției - Pajii-otravă ai ducelui de Ferrare - Răul francez 
71 VII.
Sincopele lui Alexandru VI - Taurul familiei Borgia - Gropăreasa - Ciudat aîmbinare dintre dragostea filială și cea paternă - L. Borgia cere să plece - Ea vrea ostatici: pe mama sa Vannozza pe Julie, concubina papei.
77 VIII.
Giacomo, pescarul de pe Tibru - Închisoarea de la Torre di Nona - Temnicerul papei, soțul fostei sale amante - Otrava familiei Borgia, la cantarella, își face efectul abia după cîteva  zile - Prizonierul misterios - Încăierările - Papa și pescarul - O sută de cadavre aruncate în Tibru doar într-o singură noapte - Cum a fost comis asasinatul ducelui de Gandia - Adormitul trezit - Fratricidul - Lupta țintuită în masă - „Buggiale” - Cardinalii Ascanio Forza, Monreale și Michele - Papa se spovedește - Anafura din cutia de aur - Papa se reconciliază cu fiul său - Scrisoarea sultanului Baiazid către papă, cerîndu-i moartea sultanului Geme, fratele său - Distih satiric despre simonia papală
93 IX.
Familia, în Italia, la sfîrșitul secolului XV - Soția căpitanului Morino Pisani - Disprețul curtezanilor față de amanți - Șireteniile bărbaților - C. Borgia se răzbună pe amanta cardinalului Ascanio - Fecundarea artificială -  Rugul călugărilor și groapa cu șerpi - Dulapul cu șobolani unde sînt închiși doi amanți
99 X. 
Drodia Romei - Familia Borgia - Piazza Ritonda - Campo di Fiore - Cartierul evreiesc - Taverna „La Scroafa” - Prostituata moralizatoare - Teama de răul francez - Fecioara sub trăsăturile Juliei Farnese - Sfaturile lui La Vespa către fiica sa , viitoare curtezană - Clientela căpitanului Torre Savella - Seratele desfrînatelor de la Ponte Sisto - „Stregas” sau vrăjitoarele - Chiiromanția - Mîna chiromantei - Prevestirea - Virginitățile nepieritoare
111 XI.
Madonna Adriana Orsini, codoașa Vaticanului - Scrisoarea lui Boccacio, episcop de Modena, - către ducele Hercule de Ferrare - Desfrînarea moravurilor mănăstirești - Întîlnirea îndrăgostiților în biserici - Țîrcvonicul, mesager al dragostei - Petrecerea de la castelul din Ostie -Cortegiul L. Borgia - Jocul lumînărilor - Colierul J. Farnese - Prințesele papale
115 XII.
Puterea lui Cezar - Tariful indulgențelor și tariful curtezanelor - Otrăvirea arhiepiscopului Floride - Cezar demisionează din funcțiile ecleziastice
119 XIII.
C. Borgia în Franța - Fastul ducelui de Valentinois - Lucreția, guvernatoarea permanentă a orașului Spolete - Catherine Sforza, învinsă, străbate Roma împovărată cu lanțuri de aur - Otrăvirea nepotului lui C. Borgia - Tragic aiubire dintree Cezar și soția lui don Carviglion - Valentinois oferă mamei cardinalului Orsini inima fiului său între două mii de ducați - Porumbița din perle - Strălucitoare prostituate - Sugrumarea lui Alfonso D Aragon, noul soț al Lucreției - Decapitarea unchiului lui Alfonso - Răpirea fiicei Elisabetei de Gonzague din Urbin
127 XIV.
Pustiirea unei mănăstiri - Scrisoarea tipărită adresată lui Silvius Savello despre simoniile și abuzurile papale - Taurii și vacile - Curtezana și cei cinci soldați - Cîinii Vaticanului - Iapa și armăsarii
131 XV.
Sărbătoarea Sfîntului Petru - Consistoriul - Papa cinează a cardinalul Adriano Corneto - Uitarea cutiei de aur - „Contarella” acționează uneori neîntîrziat  - Papa moare - C. Borgia scapă de otravă - Uluitoarea putrefacție a appei Alexandru VI - Sfîrșitul carierei lui C. Borgia - Civitas meretrix