Pasiunile şi hobby-urile Reginei Maria

„Historia” București

„Opera Pinocchio - o premieră românească” (STOENESCU 1983)

 Mirela Stoenescu, Opera Pinocchio - o premieră românească, „Tomis”, Constanța, 1983

Printre partiturile care fac ca repertoriul predilect pentru copii să fie îndrăgit de aceștia, s-a înscris în cursul acestei veri și opera „Pinocchio”, de Corneliu Cezar, care, în spectacolul prezentat de Teatrul Liric din Constanța, cu prilejul fazei finale a Festivalului Național „Cântarea României”, a îmbrăcat semnificațiile unei premiere absolute.

Cu subiectul deschis, așadar, din mirifica lume a jucăriilor însuflețite, menite să incite mereu fantezia celor mici, opera lui C. Cezar, chiar dacă nu inovează spectaculos, se dezvăluie drept un demers antrenant, străbătut de umor, capabil să-și poarte destinatarii într-un univers emoționant învăluit în farmec și sugestii.

Autorul regiei artistice, Cristian Mihăilescu, a urmărit riguros firul celebrei povestiri a lui Collodi - surprinsă cu căldură și cursivitate în libretul alcătuit de compozitor - punând în lumină atât latura feerică a basmului, cât și pe cea moralizatoare, și insistând asupra dinamismului, asupra spontaneității evoluțiilor scenice. Rezultatul s-a arătat mulțumitor, căci interpreții - fetița Cristina Groza (în rolul titular), Luminița Teleabă-Popa (Greierul), Florența Marinescu (Zâna), Radu Popescu (Cotoiul) și ceilalți - trecând peste unele stângăcii, au vădit autenticitate și prospețime în redarea personajelor, în reliefarea detaliată a fizionomiei și caracterului fiecăruia. 

Scenografia semnată de Cătălin Ionescu-Arbore a investit, și ea, cu forță și sugestie, atmosfera spectacolului, prin desen și culoare, prin joc de lumini, prin apelul la unele elemente de mișcare plastică, cu scopul de a însufleți expresivele imagini ale basmului.

Desfășurarea scenică a apărut cursivă, firească, adecvată și prin coregrafia realizată de Fănică Lupu, care a urmărit permanent unitatea și coerența mișcării, echilibrul dintre static și dinamic, în timp ce discursul muzical a fost impulsionat favorabil de Claudiu Negulescu, aflat la pupitrul dirijoral.

Demnă de subliniat este colaborarea orchestrei și soliștilor teatrului liric constănțean cu corul de copii „Voces Primavera” al Comitetului Municipal al UTC București, cor care, chiar dacă nu a avut totdeauna o emisie corectă și deplină stabilitate intonațională, a evoluat în consens cu cerințele stilistice, prin comunicativitate și maleabilitate în arcuirea fluxului vocal, prin simț armonic și puritate în glas, prin acea prospețime și vitalitate pe care numai niște copii pot să le confere unei interpretări.

Interviu cu Florin Mugur (ARION 1982)

George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982

F. M. - Acum aproximativ 100 de ani, în vremea Unirii, M. Kogălniceanu, spunea că România nu înseamnă în nici un caz numai „cei 2000 de boieri”. (…) Ce înseamnă sec. XX pentru România? Înseamnă trecerea de la 2000 la 22.000.000.

- (…) O ciudată epocă de basm.

- Prin 1948-54.

G. A. - Cred că erau mai degrabă niște ani furtunoși.

F. M. - (...) De-o parte erau forțele revoluției. De cealaltă, dușmanii ei. De-o parte, binele. De cealaltă, răul sortit pieirii.

G. A. - Se făcea o mai clară delimitare între bine și rău. Dar nu era ea simplificatoare?

F. M. - (…) Simplificatoare și, uneori, ucigașă.

G. A. - Care e, după părerea dvs., cel mai tulburător basm al românilor?

F. M. - „Aleodor Împărat”.

G. A. - Nu „Tinerețe fără de moarte…”?

F. M. - Acesta e basmul cel mai frumos și profund. Dar ați folosit cuvântul „tulburător”, iar pe mine mă emoționează în mod deosebit un personaj din „Aleodor Împărat”, acel Jumătate de om călare pe un iepure șchiop, (…). E singurul personaj din basmele noastre care moare din drag.

- (…) E o moarte active, pasionată, de om care nu cedează și nici nu se gîndește să cedeze vreo clipă.

- Eroul cel mai reprezentativ al basmului românesc rămâne tot Făt-Frumos.

-(…) Dintre oamenii modești și dăruiți se ridică adevărați luptători.

- Dacă ne gîndim la revoluția de la 1848 și la zilele revoluționare pe care le trăim, observăm întîi asemănarea. Lipsește violența dezlănțuită. Lipsește brutalitatea. Lipsesc crimele. Cine și l-ar putea imagina pe marele Bălcescu avînd de-a face cu călăii. (…) Dintre deosebirile esențiale, iată două. În primul rind, prezența – în cazul revoluției socialiste – a unei ideologii științifice, ferm constituite, care se perfecționează din mers, dar care a existat de la bun început: ideologia clasei muncitoare, a PCR.

G. A. - O măsură din anii noștri care v-a impresionat mult?

F. M. - Faptul că  în România s-au desființat închisorile politice.

- (…) Scriu despre posibilitatea fiecăruia de a deveni ceea ce secretarul general al PCR, tov. N. Ceaușescu, numește „comunist de omenie”.

- V-a ajutat să publicați mai multe cărți faptul că lucrați la edit. așa de prestigioasă?

- (...) Se spune că orice poet dacă ar renunța la poezie, ar muri. (...) Dar lumea în care un sing. poet s-ar simți îndemnat să renunțe la poezie ar fi o lume nesfîrșit de tristă.

- Arthur Rimbaud n-a renunțat niciodată la poezie. El și-a scris opera și a murit în plină tinerețe. După moartea lui, un alt ins, care purta întîmplător numele de Arthur Rimbaud, s-a ocupat o vreme cu negustoria: un personaj lipsit de orice interes.

 - (...) Mă bucur de asemeni de biruințele confraților mei din Cenaclul „Flacăra”, un cenaclu condus de un poet de excepție. (...), să știți că nu e deloc ușor să fii bun. E complicat.

G. A. - Nu e mai complicat să fii rău?

F.M. - Nu. Pentru a face răutăți e de ajuns să dispui de oarecare abilitate. (...) Vechea expresie „ăsta e prost , de bun ce e!” nu se mai potrivește vremurilor noastre, (...).

- Criticul Mircea Iorgulescu (un autor care își apără convingerile literare cu vehemență, ceea  ce nu-i lipsit de riscuri) spunea cîndva că versurile mele au un fond eroic.

 

Interviu cu Emil Botta (ARION 1979)

 George Arion, Interviuri, Eminescu, București, 1979

G. A. - (...) V-au influențat basmele românilor?

E. B. - Desigur. M-au tulburat. Și nu doar lumea lor feerică. Cruzimea lor chiar. Iată titlul unui basm de o cumplită frumusețe: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.

G. A. - Ne mai pot spune ceva basmele astăzi?

E. B. - Tinerețe fără bătrânețe... este un basm care poate tulbura și pe un om al secolului XX care a văzut aselenizare.

G. A. - (...) Ce datorați, de pildă, cărților populare?

E. B. - Sînt cărțile în care se petrece nunta cerului cu pământul, cărțile cumințeniei și ale nebuniei. O nebunie care te face să umbli cu capul în nori. Nu zăpăcit, nu pierdut, dar sus, foarte sus. Le-am citit demult și de multe ori în tinerețile mele fiind. Și simțeam cum într-o clipă îmbătrînesc frumos, am pletele albe, de cea mai curată zăpadă. (...)

- (...) Doar Salvador Dali știa și mai și. Întru-n ziar parizian, după ce a citit tradiția baladei, el a declarat că Miorița este o operă suprarealistă. Oița năzdrăvană, oița care vorbește, i-a plăcut foarte mult. Și ce ilustrații va face Salvador!

G. A. - Într-o poezie spuneți: „Stăpîni să-mi fie cei doi rumâni / Dor și Neliniște”. Vreți să vă explicați?

E. B. - Vreau. Dar explic un lucru care mi se pare o clară nebuloasă, (...), ca un astronom privind prin telescop. Cei doi rumâni, Dor și Neliniște, sînt expresii ale acestui neam. Nu știu să mă fi gîndit la Rumândor al lui Budai-Deleanu. Dorul este al românului veșnic, al eternului, și poate neliniștea este a mea.

G. A. - Mai sînt actuali cronicarii?

E. B. - Mereu și meru vor fi, în spațioasa veșnicie. La început a fost cuvântul, Logosul. Dar cuvântul lor a fost. Ei, bătrîni ca vremea, au scris prima filă, în frumos chenar, cu înflorituri de sînge și aur, prima filă a Epopeii naționale.

G. A. - (...) Există însă opere în care fiii neamului nostru sînt evocați convențional. Ce uită scriitorii atunci cînd comit o astfel de eroare?

E. B. - „Scrie cu sînge și vei vedea că sîngele e spirit”, a spus un înțelept, înnebunind aproape căutînd adevărul. Poate că trebuie să ne smulgem inima din coșul pieptului, poate că trebuie să murim ca și ei și ca într-o legendă să înviem, atunci cînd evocăm istoria.