Pacea este cel mai groaznic război; în timpul ei, trebuie să ai răbdarea de a aştepta să-ţi moară duşmanul. VICTOR MARTIN - ''Carte de citit la volan''
Faceți căutări pe acest blog
joi, 1 martie 2007
Cenzura comunistă în Dobrogea (II - 1968) (COMAN 2007)
Împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășorae o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.
Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-idelogică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.
Potrivit aprecierilor împuternicților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimete din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).
În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în acelaș timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.
1968, octombrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT
1.Producția editorială
În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre <vechimea> bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.
O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogemilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu:
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„Etapă cu etapă, domnia autohtonă ia în primire acest fluviu substituindu-se organizațiilor statale complexe pe care le găsește gata existente aici. Astfel, întreg Banatul Severinului, pe vremuri formând parte integrantă din voievodatul lui Achtum, preluat apoi de regalitatea ungară și donat cavalerilor ospitalieri, nu cuprindea numai Dunărea propriu-zisă până la vărarea Jiului și Celei, ci întreaga linie a munților între Porților de Fier și obîrșia Oltețului plus anexele sale hunedorene, precum și terenurile dintre ele. Drumurile care legau muntele de Dunăre erau cele ale râurilor Jiului și Oltului. Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
În pag. 15 = vorbindu-se despre rolul însemnat al Dunării și Mării Negre asupra creșterii populației, se scria:
„Începând cu Banatul, procesul continuă cu Mehedinți, Dolj, Romanații cuprinzând pînă la urmă Bărăganul și Dobrogea și continuînd pînă departe cu cîmpiile Ucrainei, totul este determinat de existența Dunării și Mării Negre ca mijloc de transport”.
S-a scos referirea la câmpiile Ucrainei, care nu-și avea rostul să fie încadrată între ținuturile românești.
Pag. 16 - s-a cerut reformularea unui paragraf, deoarece arăta că tendința Țării Românești de a coborî pe ape în jos spre regiuni pe care nu le avea dintru început în stăpânire, se explică atât prin caracterul național al populație băștinașe, dar mai ales prin necesitatea legării muntelui cu marea. Autorul a renunțat la partea subliniată.
În același mod s-a procedat și la pag. 16-17, în care se prezenta în mod bombastic Regulamentul Organic - arătându-se că în acea epocă s-au luat cele dintâi măsuri pentru dezvoltarea porturilor noastre „după pilda orașelor evropenești” - și că toată lumea nădăjduia ca porturile dunărene să aibă în viitor soarta fericită a orașului Odessa - după modelul căruia fuseseră proiectate orașele dunărene românești.
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.
Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater - partea subliniată s-a scos.**
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.
DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.
*Virgil Coman (1973 Constanța - 2016 Constanța) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
** Eroare de interpretare istorico-geografică a cenzorului. Expresia „sudul Dobrogei” din tratat nu se referă la Cadrilater, ci la sudul actualului județ Constanța, delimitat de Bulgaria prin „o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia.”
sâmbătă, 5 decembrie 1992
„Cazul Barbu Catargiu” (NEAGOE 1992)
Stelian Neagoe (editor), Cazul Barbu Catargiu. O crimă politică perfectă, Scripta/Istorie & Politică, București, 1992
5 Prolog la cartea primului asasinat politic din România
11 Barbu Catargiu - Un om politic incoruptibil
16 Anghel Demetriescu (editorul operei Catargiului) - Ostracizat moral... din greșeală
23 Denigratori și intriganți - D. A. Sturdza, Al. Lapedatu
33 Eminescu și Kogălniceanu - Apărarea are cuvântul
39 Vechimea familiei Catargiu
Barbu Catargiu
46 I.O biografie sinuoasă
52 II.Demnitar de stat incomod
62 III.Asasinarea primului ministru al României
75 IV.Partidul Conservator se simțea decapitat
77 V.Credințe social-politice ireductibile
84 VI.Legalitatea și ordinea erau idolii săi
89 VII.Oratorul nepereche
101 „Profesiunea mea de credință personală și morală”
102 „Cine zicea boier - zicea ostaș, zicea viteaz”
109 „Feudalitatea în România n-a existat niciodată”
112 „Europa veghează asupra faptelor noastre”
117 „Oameni buni și oameni răi”
119 „Toți dorim Unirea și lucrăm pentru aceasta”
121 „Această idee a Unirii”
123 „În trecut au fost bune și rele”
130 „La noblețea se da după slujbe”
132 „Așezarea temeliei proprietății”
135 „Dl Brătianu știe prea bine că nu i-am contestat niciodată lealitatea”
142 „Plecați capul sub osânda națiunii”
145 „Cioara se îmbracă cu penele păunului”
152 „Sunt silit să pun degetul pe răni sângerânde”
157 „Orice nu este scris în lege - este permis?”
162 „Profesiunea de credință a Guvernului României”
164 „Nu cunosc pentru oamenii onești alte legi decât cele făcute pentru a-i apăra”
169 „Cuvintele elocinte ale d-lui Kogălniceanu”
172 „Ca om politic curajul meu se mărginește în interesele țării mele”
178 „Prefer a fi zdrobit Guvernul ce conduc decât să întrebuințez mijloace dictatoriale în locul celor constituționale”
180 „Discursul d-lui Kogălniceanu - o himeră ciudată paradoxală”
199 „Voi prefera moartea mai întâi de a lăsa să se încalce vreuna din instituțiile țării”
205 Epilog tragic „Națiunea noastră a pierdut apărătorul cel mai eminent al temeliilor existenței sale”
231 Lista tuturor discursurilor, interpelărilor și intervențiilor lui Barbu Catargiu în Adunarea Deputaților (21 februarie 1859 - 8 iunie 1862)
235 Indice de persoane
vineri, 1 noiembrie 1991
Traducerea în România postcomunistă („Tomis” 1991)
În etapa actuală, datorită izolării de pînă acum a literaturii noastre față de Occident (și nu numai), se simte o foame de traduceri aproape ca pe vremea lui Kogălniceanu și Heliade. Ies zilnic „de sub teasc”, cum s-ar zice, traducții, și e firesc, dacă ne gîndim că foarte multe cărți, ba chiar domenii întregi au fost prohibite. Nu se poate spune că ne-a lipsit total literatura bună. Informația, însă, sau mai precis democrația și pluralismul acesteia, ne-au lipsit categoric. Unele traduceri mai vechi nu s-au mai reeditat. Enorm de mulți autori au fost prohibiți în mod tacit. Foarte multe scrieri au ajuns să fie citate la noi fără ca ele să fi intrat în circuitul publicului cultivat, ajungîndu-se astfel la un „elitism” cultural inautentic și păgubitor. De aceea, e firesc să asistăm acum la o explozie veritabilă, „revoluționară” (cu rebuturile ei cu tot) a traducerilor. Fenomenul în ansamblu e salutar, deoarece umple niște goluri uriașe și e de așteptat ca el să ducă la decomplexarea intelectualului român de teama de a nu fi la curent cu ce se scrie în lume. Ne-au rămas netraduse foarte multe capodopere clasice care se predau totuși de la catedră, precum și cărți de referință ale secolului nostru, fapt ce duce acum la crearea, prin compensație, a unui soi de piață ilicită sau improvizată, un schimb cultural în care etaloanele oscilează îngrijorător. Ceea ce se face acum mi se pare pe de o parte inevitabil, pe de altă parte absolut primejdios: introducerea în circuit, fără nici o supraveghere cît de cît sistematică, a unor cărți bune-rele, numai cărți să fie, de parcă cineva ar fi comandat: „Traduceți, băieți!”.
Traducerea unui text (mă refer mai ales la literatură) dintr-o limbă în alta, e în esență o luptă foarte sofisticată între două limbi, două sisteme semiotice, egal îndreptățite în principiu să exprime un mesaj. Inițial, limba din care se traduce nu vrea să cedeze pasul celeilalte, nu se lasă cu ușurință învinsă și își exhibă propriul arsenal întinzând capcane multiple. Ea încearcă să seducă prin toate mijloacele de care dispune: semasiologic, sintactic, stilistic și chiar ortografic. Cealaltă, anume limba în care traducem (limba noastră maternă), luptă la rîndul ei să demonstreze că nu e cu nimic mai prejos în ceea ce privește „valuta” schimbului semiotic și încet, încet, respinge prin aglutinare toate fascinațiile care îi vin din partea limbii adverse (provizoriu adverse, deoarece e o întrecere bazată pe o fastuoasă „paradă”) și se impune punct cu punct, „parează” loviturile fără să rănească, se verifică și se autoconfirmă din ce în ce mai ineluctabil. Orice traducător este, cred, chemat să trăiască această experiență de neuitat atunci cînd se implică profund în procesul respectiv: anume uimirea satisfacția inegalabilă de a constata bogăția și calitatea nuanțelor limbii sale proprii, de a-i descoperi „armele” acolo unde înainte nici nu visa măcar. Încât , rămînînd la imaginea „războiului” semiotic, se poate spune că traducerea, cînd e înțeleasă ca act veritabil, are valoarea unei adevărate inițieri: o inițiere care ar trebui să poată contracara la vigoare, dacă ar fi dusă pînă la capăt, funcția de ucidere a oricărui Război înțeles la propriu. Acest „litigiu” are durata și regulile lui de desfășurare, care nu se învață decît practic: conține provocări „forte” de ambele părți, exhibiții, amenințări ce par anientizante, sfidări și ostentări, tratate și pacturi încheiate și apoi încălcate, dar care în mod normal (în cazul unui „război” reușit) trebuie să se încheie fără învinși, numai cu armistițiu și garantări de frontiere (frontiere ce se lărgesc, rămînînd aceleași, lăsînd loc în continuare negocierilor veritabile și schimbul valutar-semantic ce poate fi oricînd reluat și reevaluat prin „revanșe” nesîngeroase). Un război în care strângerea de mînă este obligatorie la început ca și la sfîrșit.
Aceasta, în general. Dar traducerea ține, în plus, de fenomenul larg și foarte supus schimbării, a ceea ce se numește receptare. Calitatea traducerilor măsoară, poate mai bine decît orice, nivelul receptării de care dă dovadă cultura unei țări. Iar receptarea, ca lectură (în sensul de interpretare, în fond) se încadrează pînă la urmă - e părerea multora - într-o zonă limitrofă creației înseși. Acest motiv arată singur, credem, că traducerea trebuie făcută de „literați” (să nu spunem neapărat de „creatori”; deși, în cazul poeziei, de pildă, nu se pot angaja veritabil decît poeții). Se cere, așa cum cerea Călinescu în cazul criticii literare, măcar să posezi capacitatea să de a „rata genul” din care traduci (adică să-i deții literalmente „codul genetic”, chiar dacă nu-l poți naște propriu-zis), ba chiar , însăși această ratare, trebuie să fie de un anume calibru, respectabil. Cred că lucrul e valabil nu numai pentru poezie, ci și pentru proză, iar la limită pentru orice „gen de discurs”, deoarece discursul presupune angajarea unei instanțe individuale, chiar cînd aceasta se manifestă sub egida unei forme cît mai obiective. Fiind deci lectură, receptare, interpretare, traducerea sondează în fond capacitățile de sincronizare a unei limbi cu marea cultură.
Un fapt ce mi se pare important (dar, repet, aici trebuie să-și spună cuvîntul traducătorii de performanță): abia în procesul traducerii se poate observa pe viu acea dublă calitate și funcție a semnului lingvistic despre care vorbea Roland Barthes în Le grain de la voix: anume că, pe de o parte, semnul indică, desemnează, comunică sau exprimă, iar pe de altă parte „ecranează” exact ceea ce exprimă. De aceea, fenomenul cel mai nedorit și cel mai frecvent ce se poate întîmpla este ca traducătorul (oricare - credem că nimeni nu e scutit) să realizeze o transpunere „corectă” (una ce nu poate fi reproșată din punctul de vedere al competenței de „dicționar”) și totuși efectul de ansamblu să fie stîngace sau minor, să opacizeze textul original în diverse proporții, făcîndu-l să nu mai aibă „mușcătură”, să ofere doar un palid identikit al personalității operei, fără a o scoate din plan. Acesta este, cred, cazul multor traduceri care circulă acum (nici nu mai e cazul să mai vorbim de cele care dovedesc anacronisme de vocabular sau ortografie).
„Ecranarea” de care vorbeam mai sus nu e un fenomen oarecare, ci unul constitutiv semiozei înseși, deci trebuie cunoscut și mînuit ca atare, așa încît „ecranul” literei, al formei de expresie a textului să aibă o transparență foarte bine gîndită și exact dozată; să respecte, cu alte cuvinte, acea cîtime de obscuritate specifică textului original, dar să nu introducă sau creeze obscurități artificiale. Tocmai aceasta cere, în cazul traducătorului, specializări multiple, greu de enumerat. Utilizînd un termen oarecum barbar, el, traducătorul, e un „operator semiotic” (OS) care poate realiza, pe un simulator, însuși actul producției. Pentru aceasta există, ca pentru orice activitate, o „tehnică”, ba chiar o „tehnologie”, o tactică și o strategie a limbii și a limbajelor bine motivată în subtext, o pliere inteligentă pe cerințele intrinseci ale limbii și o opțiune, ba chiar un risc al propunerii de tendințe (mă gîndesc, de pildă, la necesitatea, pe care o consider foarte acută, de relatinizare sub toate aspectele a limbii române!), lucruri care nu sînt la îndemîna oricuiiși care-ți pot da frisoane dacă ești conștient de ele. Toate acestea se învață direct la „locul de muncă”, trecînd prin toate furcile caudine ale limbii.
Nu-i întîmplător, de pildă, că textul une capodopere universale rămîne unic, în timp ce versiunile lui într-o limbă oarecare sînt de obicei multiple (faptul se întîmplă nu numai în literatură, ci și în filosofie etc). Versiunile sînt, evident, stadii de lectură și totodată de evoluție a limbii. O traducere foarte bună ar trebui să fie, să zicem așa, cît mai „acaparatoare”, să reducă pe cît posibil cît mai multe din lecturile (recte: litigiile semiotice) ulterioare, să le prevadă și să le elimine, să efectueze un „măcel” lingvistic invizibil la suprafață, un război împotriva războaielor viitoare, tinzînd idealmente către unicatul specific operei originale (aceasta fiind ea însăși un război anulat, un pact semiotic creat intrinsec de autor, o „boală învinsă”). Războiul acesta este epopeic: la nivelul cuvîntului, la nivel frastic, textul, discursiv, la nivelul globalității operei și al mesajului autorului. E războiul unei limbi cu altele și cu ea însăși; război de limbaje, de ambienturi, de cutume, de „etnii” și indivizi semiotici. Traducătorul bun știe, cred, că războiul fratricid (cel real) trebuie contracarat (e probabil singurul mijloc) prin acest război fictiv din planul paginii. Limba și războiul ei fiind fenomene aflate în mișcare, aceste rațiuni sînt greu de aflat, uneori chinuitoare. Nu se poate spune cît de mare a amărăciunea unui traducător cînd le descoperă abia după ce textul a fost deja tipărit. Trebuie ținut cont și că trăim într-o epocă în care competența lingvistică a cititorului a crescut enorm și că acesta deține el însuși un instrument maleabil și fluid, o rapiditate a adaptării exigențelor și un cult înclinat din ce în ce mai mult către o adevărată cazuistică a exprimării, pînă la exagerare. Cititiorul e censorul veritabil și nemilos al traducătorului (de fapt, a tot ce este scris); ele este „forul” care trebuie format pas cu pas (trebuie format acest inamic nr. 1!), încît singur să poată dicta pe „piața literei” prin „capitalul” pe care îl deține. El trebuie dezvățat de surogate, dedulcit la valori, perfecționat. Nu vreau să vorbesc de alte „foruri” îndreptățite să controleze piața traducerii (ele există: Ministerul Culturii, care autorizează înființarea de edituri private cu prea mare ușurință - adică autorizează comercianți, nu producători; Uniunea Scriitorilor, prin secția ei de traducători; girul redacțional al oricărei edituri etc); în prezent ele sînt din ce în ce mai inoperante.Trebuie să-și spună cuvîntul cei interesați direct pentru ca acest „comerț” să capete autenticitate: anume producătorul (aici traducătorul cu state vechi în cîmpul muncii) și beneficiarul său direct (cenzorul) și „altul” său, „son sembable, son frere”, prin intermediul presei, factorul cel mai salutar al democrației.
vineri, 15 ianuarie 1982
Interviu cu Florin Mugur (ARION 1982)
George Arion, Interviuri, Albatros, București, 1982
F. M. - Acum aproximativ 100 de ani, în vremea Unirii, M.
Kogălniceanu, spunea că România nu înseamnă în nici un caz numai „cei 2000 de
boieri”. (…) Ce înseamnă sec. XX pentru România? Înseamnă trecerea de la 2000 la
22.000.000.
- (…)
O ciudată epocă de basm.
- Prin
1948-54.
G. A. - Cred că erau mai degrabă niște ani furtunoși.
F. M. - (...)
De-o parte erau forțele revoluției. De cealaltă, dușmanii ei. De-o parte, binele. De
cealaltă, răul sortit pieirii.
G. A. - Se făcea o mai clară delimitare între bine și
rău. Dar nu era ea simplificatoare?
F. M. - (…)
Simplificatoare și, uneori, ucigașă.
G. A. - Care e, după părerea dvs., cel mai
tulburător basm al românilor?
F. M. - „Aleodor
Împărat”.
G. A. -
Nu „Tinerețe fără de moarte…”?
F. M. -
Acesta e basmul cel mai frumos și profund. Dar ați folosit cuvântul „tulburător”, iar pe
mine mă emoționează în mod deosebit un personaj din „Aleodor Împărat”, acel Jumătate de om
călare pe un iepure șchiop, (…). E singurul personaj din basmele noastre care
moare din drag.
-
(…) E o moarte active, pasionată, de om care nu cedează și nici nu se gîndește
să cedeze vreo clipă.
- Eroul
cel mai reprezentativ al basmului românesc rămâne tot Făt-Frumos.
-(…)
Dintre oamenii modești și dăruiți se ridică adevărați luptători.
-
Dacă ne gîndim la revoluția de la 1848 și la zilele revoluționare pe care le trăim,
observăm întîi asemănarea. Lipsește violența dezlănțuită. Lipsește brutalitatea. Lipsesc
crimele. Cine și l-ar putea imagina pe marele Bălcescu avînd de-a face cu
călăii. (…) Dintre deosebirile esențiale, iată două. În primul rind, prezența – în cazul
revoluției socialiste – a unei ideologii științifice, ferm constituite, care se perfecționează
din mers, dar care a existat de la bun început: ideologia clasei muncitoare, a PCR.
G. A. - O măsură din anii noștri care v-a
impresionat mult?
F. M. -
Faptul că în România s-au desființat închisorile politice.
- (…)
Scriu despre posibilitatea fiecăruia de a deveni ceea ce secretarul general al PCR, tov. N.
Ceaușescu, numește „comunist de omenie”.
- V-a ajutat să publicați mai multe cărți faptul că lucrați la edit.
așa de prestigioasă?
- (...) Se spune că orice poet dacă ar renunța la poezie,
ar muri. (...) Dar lumea în care un sing. poet s-ar simți îndemnat să renunțe
la poezie ar fi o lume nesfîrșit de tristă.
- Arthur Rimbaud n-a renunțat niciodată la poezie. El și-a
scris opera și a murit în plină tinerețe. După moartea lui, un alt ins, care purta
întîmplător numele de Arthur Rimbaud, s-a ocupat o vreme cu negustoria: un personaj lipsit de
orice interes.
- (...) Mă bucur
de asemeni de biruințele confraților mei din Cenaclul „Flacăra”, un cenaclu condus de
un poet de excepție. (...), să știți că nu e deloc ușor să fii bun. E
complicat.
G. A. - Nu e mai
complicat să fii rău?
F.M. - Nu. Pentru a face răutăți e de ajuns să dispui de oarecare
abilitate. (...) Vechea expresie „ăsta e prost , de bun ce e!” nu se mai
potrivește vremurilor noastre, (...).
- Criticul Mircea Iorgulescu (un autor care își apără convingerile literare cu vehemență, ceea ce nu-i lipsit de riscuri) spunea cîndva că versurile mele au un fond eroic.
miercuri, 2 decembrie 1981
„Propuneri pentru un mic dicționar” („TOMIS” 1981)
?, Propuneri pentru un mic dicționar, „Tomis”, Constanța, decembrie 1981
Editura Militară e una dintre cele mai productive în ultimul deceniu, și cultura românească are de ce să-i mulțumească. Ea a descoperit, a recuperat, a lansat, a valorificat opere și autori. În acest an a publicat o carte necesară și bună. Căci, „Prezențe militare în știința și cultura românească” (autori Florian Gheorghe, Mihai Popescu, Ion Rotaru) este, mai ales cum e concepută, ca „Mic dicționar”, o carte bună.
Gândindu-ne la caracterul acestui gen de carte, propunem, în rândurile care urmează, unele modeste îmbunătățiri pe care le credem utile:
-în legătură cu căpitanul poet Alexandru Hrisoverghi, amintim prima și cea mai importantă monografie asupra vieții și operei lui. Este vorba de M. Kogălniceanu, Poezii de... Vieața lui A. Hrisoverghi, ediție completă, Iași, la cantora Foaiei sătești, 1843, XXXI+83 p.
-Poetul Ioan Nenițescu a fost, în ultimii ani ai secolului XIX, prefect al județului Tulcea, în care calitate a întocmit Situațiunea județului Tulcea pe anul 1819 [189?]. E o operă de mare valoare, cu urmări practice importante, mai ales pentru viața culturală a județului. Poetul avea o concepție înaintată în legătură cu legarea învățământului de practică, înființarea unor școli profesionale care să răspundă necesităților locale. Acorda importanță învățământului intuitiv, înființării unor laboratoare și muzee.
-Pentru cei doi Schiletti, maiorul, pianistul și compozitorul Gheorghe și colonelul poet Nicolae, mai multe date se pot găsi în Bibliografia istorică a României, tom 5, secolul XIX, București, Ed. Acad. RSR.
-Despre colonelul Constantin Zagoriț, știm că întreaga lui arhivă, multe manuscrise se găsesc în Biblioteca Academiei RSR. La manuscrise se găsește un fond care-i poartă numele.
- În privința lui Ioan Voinescu II, se impune să se facă o trimitere, măcar, Istoria literaturii române, vol. II, Ed. Academiei RSR, 1969, p. 599-601.
O a treia direcție pe care, credem noi, este loc pentru mai bine o constituie completarea și cu alte nume de prestigiu, militari de carieră. La nivelul cunoștințelor noastre nespecializate propunem următoarele cazuri:
-Gheorghe Magheru figurează în toate enciclopediile ca militar și om politic. Calitatea de om politic impune. Studierea volumelor de documente privind Revoluția de la 1848-1849 în Țara Românească ar fi grăitoare. Mai nou, câteva publicații în care se găsesc date despre omul politic: „Studii și materiale de muzeografie și istorie militară”, 1968, 1, p. 113-139; „Revista arhivelor”, 1964, 7, nr. 2, p. 250-256; „Studii - revistă de istorie”, , 1963, 16, nr. 3, p. 621-642; „Revue roumaine d histoire”, 1968, 7, nr. 5, p. 709-723; „Manuscriptum”, 1979, 9, nr. 2, p. 27-; „Studia et acta Musei N. Bălcescu”, nr. 5-6, 1973-1974, p. 177-184. Un document cu totul excepțional în devenirea lui G. Magheru ca om politic de cea mai mare importanță în perioadă este publicat în „Almanahul literar”, 982, p. 13-16.
- Generalul Alexandru Cernat (17 ianuarie 1828 Galați - 8 decembrie 1893) a fost, după cum se știe, ministru de război al României în perioada Războiului de Independență. Era, desigur, și un om de cultură, altminteri cum ar fi putut fi ministru. Iar jurnalul său de război, publicat de curând (Memorii - Campania din 1877-1878, București, Editura Militară, 1976), ne îndrituiește să-l propunem între coperțile unei viitoare ediții.
*
Am prezentat, de fapt, o carte bună. O apreciem și o recomandăm cu căldură. E stenic să se știe că în oștirea acestui neam pașnic, au existat întotdeauna oameni de cultură și de știință, oameni luminați și devotați poporului. Autorii acestei cărți au făcut un act de cultură. Această intervenție a noastră propune o îmbunătățire, pentru a o face mai grăitoare.
marți, 22 aprilie 1980
„Studii” (ZANE 1980)
Gheorghe Zane, Studii, studiu introductiv Costin Murgescu, cuvântul editorului de Valeriu Râpeanu, ediție îngrijită de Elena G. Zane, Eminescu, București, 1980, 590 p.
Partea I
33 Economia Principatelor Române în perioada 1775-1831
luni, 11 noiembrie 1974
„Dicționar de economie politică” (CONSTANTINESCU 1974)
Nicolae N. Constantinescu (redactor responsabil), Dicționar de economie politică, Editura Politică, București, 1974
prof. univ. dr. docent Nicolae N. Constantinescu, membru corespondent al Academiei RSR (redactor responsabil)
prof. univ. dr. Gheorghe P. Apostol, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice
conf. univ. dr. Constantin Bichi
prof. univ. dr. Niță Dobrotă
prof. univ. dr. Constantin Enache
prof. univ. dr. Constantin Manolescu
prof. univ. dr. Marin Mehedințu
conf. univ. dr. Nicolae Nichitu
conf. univ. dr. Costache Sandu
conf. univ. dr. Gheorghe I. Tomescu
prof. univ. dr. Ioan Zahiu, membru corespondent al Academiei de Științe Sociale și Politice (membri)
conf. univ. dr. Viorica Nicolae
conf. univ. dr. Costache Sandu (secretari științifici)
Natalia Stănciulescu, șef de redacție
Mircea Șerb, redactor principal
Ioan Zahiu, director adjunct (responsabil)
Valeriu Șuteu, coordonare lexicografică
Hasdeu, Bogdan Petriceicu