Artiști din Bulgaria la Constanța („Cuget Liber” 2015)

Ana Fulaș-Ionescu, Artiștii plastici bulgari din Dobrich expun la Art Gallery

„Cuget liber”, Constanța, 5 octombrie 2015

MINORITĂȚILE ETNICE ÎN MOLDOVA MEDIEVALĂ (SECOLELE XIV-XVII)

Istoricul şi omul politic Dimitrie Cantemir s-a născut la 23 octombrie 1673, ca fiu al lui Constantin vodă Cantemir (1685-1693) al Moldovei. Între 1688-1691 este ostatic la Stambul pentru loialitatea tatălui său faţă de Poartă şi studiază la Academia Patriarhiei Ortodoxe din capitala imperiului. În timpul domniei fratelui său Antioh (1695-1700) este reprezentant al acestuia la Poartă. Pe 14 noiembrie 1710 este numit de sultan domn al Moldovei, dar după înfrângerea de la Stănileşti (12 iulie 1711) a forţelor aliate moldo-ruse în faţa otomanilor este obligat să se refugieze în Rusia. În exil, în 1716, redactează în latină Descriptio Moldaviae, o lucrare cu caracter geografic, politic, religios şi cultural. Moare la 21 august 1723.

În partea politică a volumului, în capitolul Despre ceilalţi locuitori ai Moldovei, Cantemir prezintă minorităţile din principat.’’Afară de moldoveni, ai căror strămoşi au venit îndărăt din Maramureş, mai locuiesc în Moldova şi greci, albanezi, sârbi, bulgari, leşi (n.n. – polonezi), cazaci (n.n.- ucraineni), ruşi, unguri, nemţi, armeni, evrei şi ţiganii cei cu mulţi copii. Grecii, albanezii, sârbii şi bulgarii trăiesc slobozi în Moldova şi parte se îndeletnicesc cu neguţătoria, parte slujesc cu leafă domniei. Nemţii, leşii şi cazacii sunt puţini, fie oşteni, fie slujitori la curte; dintre leşi câţiva au fost ridicaţi în rândul boierilor. Armenii se socotesc supuşi, la fel ca şi târgoveţii şi neguţătorii din alte cetăţi şi târguri ale Moldovei şi plătesc domnului aceeaşi dajdie. Ca şi papistaşii, ei au biserici tot atât de mari şi la fel de împodobite ca şi bisericile dreptcredincioşilor şi urmează slobozi legea lor. Asemeni şi evreii se socotesc supuşi; ei trebuie să plătească o dajdie mai mare decât cea obişnuită. Nu au altă îndeletnicire decât neguţătoria şi să ţină hanuri. Pot să–şi facă sinagogă oriunde voiesc, însă nu de piatră , ci numai de lemn. Ruşii şi ungurii au fost totdeauna în Moldova vecini (n.n.- ţărani dependenţi). Ţiganii sunt împrăştiaţi ici şi colo în toată Moldova şi nu afli boier care să nu ai bă în stăpânirea sa câteva sălaşe de-ale lor. De unde şi când a venit acest neam în Moldova? Nu ştiu nici ei înşişi şi nici nu se găseşte nimic despre dânşii în croncile noastre. Toţi ţiganii, din toate ţinuturile, au acelaşi grai, care este amestecat cu multe cuvinte greceşti şi pesemne şi persieneşti. Ei nu au altă îndeletnicire afară de fierărie şi zlătărie (...) Asemenea în Iaşi şi în alte târguri trăiesc mulţi turci, care fac neguţătorie; însă nicăieri nu le este îngăduit să-şi cumpere moşii sau vreo casă la sat sau la târg; cu atât mai puţin să-şi zidească moschei sau să-şi facă rugăciunile la vedere după slujba lor religioasă plină de eresuri. Poarta turcească nu a stăruit vreodată să li se îngăduie aceasta. Deie domnul să tacă pe vecie! (...)’’

În capitolul Despre boierimea moldovenească, istoricul descrie ridicările la rangul de boier făcute de domni din rândurile minorităţilor epocii. ’’(...) Asemeni mai ştim despre ei (n.n. dregători moldoveni) că în satele din Moldova pustiite de năvălirile tătarilor, au aşezat ţărani goniţi din Ţara Leşească, iar satele ridicate din nou de dânşii, fie că le-au adăugat numele lor, fie că – lucru mai de crezut – au luat satele ca semn al boieriei lor. Asemenea se ştie prea bine că în vremea care a urmat -  când ţările sârbilor şi bulgarilor au fost nimicte de puterea turcească şi a căzut sub stăpânirea străină şi cetatea de scaun a grecilor (n.n. – Constantinopol), multe din neamurile boiereşti cele mai de frunte ale acestor neamuri au fugit în Moldova, care era locul de scăpare al tuturora în vrema aceea şi pentru credinţa lor au dobândit împământenirea şi boieria. Asemenea s-a întâmplat şi cu  cu câteva neamuri boiereşti ale tătarilor, car eau fost luate ostatece în războaiele necontenite dintre sciţi (n.n. – tătari) şi moldoveni sau care din pricina gâlcevilor dintre ei s-au plecat domnilor de bunăvoia lor, s-au creştinat şi s-au sosotit vrednice să slujească ţara în dregătorii poltice sau ale oastei. După aceea, cu deosebire în veacul din urmă, de când s-au început să se trimită domnii în Moldova de la Ţarigrad (n.n. – Constantinopol), aceştia isi cumpărau robi cerchezi şi abasieni (în vremea când nu erau încă domni şi se aflau la Ţarigrad)şi după ce îşii arătau credinţa faţă de stăpân , slujindu-i multă vreme, îi puneau mai întâi în slujbele curţii domneşti, iar pe urmă îii ridicau şi în rândurile boierilor, care le aducea privilegiile nobilimii. Domnii au primit în rândurile boierilor şi vreo câteva neamuri leşeşti, cu deosebire pe acelea care erau cele mai cu priinţă ţării Moldovei, tot aşa cum, dimpotrivă, mulţi moldoveni au fost primiţio în boierimea leşească.(...)’’

În sfârşit în capitolul Despre oastea moldvenească, autorul vorbeşte despre mercenarii străini din armata ţării sale. ’’Numai că după acest vremuri puterea moldovenilor a decăzut aşa de mult – atât din pricina tulburărilor dinlăuntru, cât şi din pricina uneltirilor turcilor, care în răzvrătirile domnilor au găsit prilej ca să răpească faima coroanei moldoveneşti – astfel că acum abia mai este în stare să ridice în faţa duşmanului 6 până la 8000 de oameni. Iar aceştia se împart în oşteni cu înţelesul cel adevărat, adică cei care slujesc cu o leafă ştiută şi oşteni de scuteală care, pentru slobozenie de dări, slujesc în oaste pe cheltuiala lor.

Peste oştenii cu înţelesul cel adevărat sînt puşi:

Başbuluc-başa. Acesta porunceşte peste 10 bulucbaşi sau căpitani, iar fiecare dintre aceştia are sub el cam 100 de seimeni.

Iar seimeni în limba turcească se numesc oştenii aduşi din Serbia, Bulgaria, Albania şi Grecia, care sunt ţinuţi cu bună leafă pentru straja domnului, care se schimbă în toată vremea la curte, unde îşi au locuinţele de jur împrejurul zidurilor.

Patru căpitani nemţi, odinioară căpetenii peste o mie de oameni, mai au sub steagul lor baia 25 de oameni.

Patru căpitani cazaci, care asemenea aveau pe vremuri la porunca lor 1000 sau chiar mai mulţi oşteni, dar care acum abia mai au 40 până la 50 de oameni din neamul lor, de obicei din ceata zaporojenilor (n.n. – de la Nipru).

(...) Căpitanii tătarilor lipcani (care este numele sciţilor ce locuiau în Lituania şi care sunt mahomedani). Aceştia sunt patru sau mai mulţi, după cum vrea domnul.

Beşli-agasi , care are sub dânsul doi căpitani ai beşliilor. Iar beşlii sunt tătari sau turci, pe care domnul îi ţine ca să stăvilească împilările oştilor turceşti şi ca să poată pedepsi pe turci, când aceştia se desfrânează, fiindcă musulmanii socotesc nelegiuire dacă un mahomedan este pedepsit sau bătut de un necredincios, cum le zic ei, de obicei, creştinilor.(...)’’

Aşadar, Cantemir abordează problema minorităţilor din Ţara Moldovei atât din punct de vedere etnic, prin alteritatea lor, cât şi din punct de vedere social, în ceea ce-i privea pe boieri şi militari. De asemenea, Cantemir precizeaza drepturile lor religioase (evrei, armeni, catolici), iar din punct de vedere juridic, dacă erau sau nu supuşi (’’cetăţeni’’) moldoveni. Observăm că majoritatea minoritarilor sunt din ţările vecine sau din Balcani . Autorul face si consideraţii de ordin istoric în legătură cu originile istorice ale minorităţilor etnice din principat (rusi, unguri, tigani)..

Administraţia unei moşii din Romania la sfarşitul secolului XIX (ZAMFIRESCU 1894)

<
(...)
- Să lăsăm trecutul; ce-a fost s-a dus. Cît a trăit mama, l-a lăsat să facă ce a vrut. Unchiu-meu de asemenea, fiindcă e rudă cu mătuşe-mea. De-acum încolo ce-i de făcut...
- Eu nu ştiu care sunt intenţiile dumitale în privinţa lui Eftimiu; fiindcă altfel ar trebui să începi prin a-l da afară.
- Aşa este. Dar la ideea asta iar trebuie să nu ne oprim - cel putin deocamdată.
- Atunci sa-i iei administraţia din mînă.
- Da.
- Ai să vezi însă ca o să fii silit să te ocupi şi de socotelile lui, fiindcă ai să găsesti contracte făcute, bani daţi pe muncă, datorii la ţărani.
- O să închid ochii.
- Dacă e aşa, cel mai cuminte lucru e să chemi pe oameni într-o dimineaţă la dumneata, să le spui că te-ai hotărit să-ţi îngrijeşti singur de treburi; că, după dorinţa răposatei, ierţi toate datoriile, rupi toate contractele, dezlegi toate învoielile; că ai să faci contracte noi (şi să le faci in regulă, fiindcă azi nu mai merge ca in trecut); ca oricine ar avea ceva de cerut  sau de spus te găseşte gata de vorbă. Apoi să le dai de băut dacă vrei, să le pui lăutari...
- Cam greu, acuma.
- Si după toate astea să nu te aştepţi la lucru mare. Tăranul are să-ţi bea vinul, să joace la horă, să nu-ţi plătească datoria, şi cînd îl vei chema la muncă, să nu vie.
- Pentru ce?
- Pentru că aşa sunt lucrurile la noi. Cauzele sunt foarte multe. Mai întîi modul în care a fost tratat ţăranul pînă acuma; toţi din toate părţile l-au mîncat şi l-au înşelat cît au putut. Arendaşul, fie grec, fie bulgar, fie roman, e acelaşi peste tot: el nu caută decît să se îmbogăţească; dovadă Scatiu şi cîţi ca el. Aşa că boierul este socotit de ţăran ca duşmanul lui firesc. Mai pune opoziţia naturală a intereselor: cind se coace grîul nostru, se coace şi al lui, şi, cu toate că a primit bani ca să vie la seceră la cea dintîi chemare, el se duce la grîul lui. In fine, disproporţia dintre sol şi populaţie: noi n-avem decit 40 de indivizi pe kilometru pătrat, pe cind raportul firesc e de 70...
- A!... zise el, zîmbind.
- De ce rîzi? întrebă ea.
- Vorbesti ca o carte.
Saşa îşi întoarse încet privirile către mîinile ei. Apoi cu greutate, adaugă:
- Ai dreptate: e prost şi pedant ceea ce spun: dar cum să explici asemenea lucruri fără să întrebuintezi vorba de ``kilometru pătrat`` şi alte expresii tehnice, care ar unge la inima pe Turică dacă ar putea să le rostească? Căci, în realitate, aşa e: plugăria se întinde pe fiecare zi mai mult, iar populaţia nu creşte, aşa ca acelaşi număr de braţe trebuie să producă îndoit.
- Dar maşinile?
- Tocmai asta vream să spui, dacă nu rîzi de mine. Vream să spun că, pentru a nu se expune cineva să piarză prea mult şi spre a nu jefui pe ţăran, nu-i rămine decît: pe de o parte să se poarte bine cu el, iar pe de alta să aibe la îndemină maşini, şi să ştie să lucreze cu ele, la vreme de nevoie.

(...)
>

SURSA
Duiliu Zamfirescu, Viata la tara, ed. Eminescu / colectia Biblioteca Eminescu nr. 51, Bucuresti, 1985, p. 41 .

Breasla cojocarilor la târgul de toamnă din Arad în secolul XIX (SLAVICI 1894)

<
(...)
Mare lucru tîrgul de toamnă de la Arad!
Timp de cîteva săptămîni drumurile de țară sînt pline de care încărcate, care aduc bogățiile din șapte ținuturi, ca să le desfășure prin piețele și prin ulițele Aradului și pe cîmpia din prejurul lui, unde s-adună care cu piame de pe Crișuri* și din valea Murășului, cu lemnărie din munții Abrudului și cu bucate de pe cîmpia mănoasă se-nșiră butoaiele cu vin din Podgorie** ori cu rachiu de pe Murăș și se îngrămădesc turme de oi venite din Ardeal, ciurde de porci afuse de pe lunci, herghelii de cai crescuți pe poienile munților și cirezi de vite mînate de jelepari*** umblați prin lume.
Ce mulțime de oameni și ce amestecătură de tipuri și de porturi și de limbi! E parcă aici e mijlocul pămîntului, unde se întîlnesc toate neamurile. Pe-nserate s-aprind împregiurul orașului mii de focuri, la care stau de vorbă ori își petrec aici români, colo unguri, mai departe șvabi*** ori sîrbi, iar peintre aceștia slovaci, ba chiar și bulgari.
Dar tot românul, săracul, e și aici cel mai de frunte, căci vine iarna geroasă și ajunge la preț
cojocul călduros, la care nimeni atît de mult ca românul nu ține.
Și nu e numai că tot românul vrea să-și aibă cojocul, dar ține să-i mai fie și împodobit cu flori tăiate din carmajin**** ori cusute-n fire de ibrișin*****. Nu-i cojocul, ci podoaba de pe el ce-i aduce cîștig cojocarului: asta se plătește, dacă e frumoasă, cu mîna largă și pe întrecute.
Nici că se poate pentru un cunoscător mai mare mulțumire decît să treacă printre șetrile****** cojocarilor din Arad, ca să vadă unul cîte unul cojoacele de probă. Frumosul e frumos, nu-i vorba, pretutindenea, dar cojoace frumoase ca la Arad nicăiri nu se găsesc, fiindcă mai rar găsești aiurea oameni care să le plătească.
(...)
Nici că intră însă calfele de cojocari la stăpîn decît de două ori pe an: fie la Sf. Gheorghe*******, fie mai ales la Sf. Dimitrie********, pe cînd cojocarii au mult de lucru. Apoi o calfă trebuie, mai nainte de a ieși în lume, să-și arate destoinicia, pentru ca stăpînii să știe ce poate și cum au să-l plătească.
(...)
>

Sursa
Ioan Slavici, Mara, ed. II, edit. Albatros/col. Lyceum nr. 75, București, 1977, pp. 88-89.

Cenzura comunistă în Dobrogea (II - 1968) (COMAN 2007)

Virgil Coman*, Cenzura în Dobrogea (II), „Tomis”, Constanța, XLII, 444, martie 2007, 85-87.

Împuternicții Direcției Generale a Presei și Tipăriturilor Constanța aveau să precizeze în Darea de seamă asupra activității desfășurate în 1968, că lecturarea producției editoriale i-a solicitat într-o mai mare măsură, comparativ cu perioada anterioară, astfel încât, din cele 106 intervenții efectuate, 65 au fost de natură politico-ideologică, 20 pe linie de îndrumare, 6 au fost eliminate ca inoportune  în urma consultării cu conducerea DGPT, respectiv cea județeană a PCR, 6 au vizat păstrarea secretului de stat, în timp ce prin 9 intervenții au fost semnalate unele greșeli tehno-redacționale „cu implicații”. În opinia acestora, pentru ca obiectivele prevăzute în documentele de planificare să fie cât mai bine îndeplinite, era necesar ca, în prealabil, să se desfășorae o pregătire politico-profesională exigentă, pe baza unui studiu organizat, axat pe două mari probleme: pe de-o parte, studierea documentelor de partid, dezbaterea lor în colectiv prin reliefarea ideilor și principiilor noi, iar pe de altă parte, îmbogățirea cunoștințelor de cultură generală.
Analiza intervențiilor realizate în 1968 ne îndreptățește să afirmăm că pe măsură ce pregătirea politico-idelogică era aprofundată, se contura, în mod clar, ideologismul național-comunist, manifestat cu o intensitate mai mare, în special în ceea ce privește producția editorială din domeniul istoriei.
Potrivit aprecierilor împuternicților DGPT Constanța „un important număr de intervenții din anul acesta a avut drept scop evitarea unor greșeli de interpretare a istoriei patriei, pentru ca aprecierea unor evenimete din trecutul nostru să corespundă cu documentele de partid. (...) Caracteristică pentru multe materiale din revista Tomis este tendința de încadra în granițele țării noastre teritorii, localități care nu ne mai aparțin. Alături de referirile la Cadrilater, Silistra, Turtucaia, Balcic, au fost eliminate referirile la Basarabia, Ismail, Vîlcov, Hotin, Tighina sau la partea Bucovinei care nu ne mai aparține” (DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 67-68).
În opinia noastră, intervențiile de această natură nu reprezentau decât o modalitate neștiințifică și în acelaș timp dăunătoare, prin care se denatura adevărul istoric, din dorința de a cultiva o relație de bună vecinătate cu Bulgaria, Iugoslavia, Ungaria și Uniunea Sovietică. Nu este mai puțin adevărat că în acest mod se urmărea și cristalizarea unei ideologii național-teritoriale, menită a nuanța cât mai clar, hotarele postbelice ale României și țările vecine. Prin urmare, intervențiile de acest gen erau cu atât mai grave, cu cât istoricii din statele înconjurătoare inventau  și publicau „argumente istorice”, în unele lucrări, pe baza cărora încercau să demonstreze că anumite părți din România le-ar aparține. Acesta este principalul motiv pentru care ne-am propus să vă prezentăm documentul care urmează.

1968, octombrie 20, Constanța
Extras din Raportul de intervenții pentru perioada 20 septembrie - 20 octombrie a împuterniciților DGPT

1.Producția editorială
În lucrarea „Reprezentanți ai Dobrogei în știința și cultura românească” - editată de Biblioteca Municipiului Constanța, au fost scoase din bibliografii următoarele referiri:
Pag. 18 = unde apărea lucrarea „50 de ani de viață românească în Dobrogea” era prevăzut ca subtitlu și „publicație tipărită cu prilejul  sărbătorii semicentenarului anexării Dobrogei”; subtitlul a fost scos.
Pag. 20 = au fost eliminate titlurile de lucrări: „Populația Cadrilaterului între 1878-1938” și „Contribuțiuni la cunoașterea văii Nistrului”.
Pag. 368-369 = apăreau următoarele titluri de lucrări: „Dr. Rizov despre Dobrogea și plebiscit”; „Ceva despre <vechimea> bulgarilor în Dobrogea”; „Proiecte, cuvinte  și gesturi bulgărești”; „Drepturi ce trebuiesc valorate în raport cu colonizarea și schimbarea toponimiei Dobrogei noi / Cadrilaterului”; „Drepturile și sacrificiile și munca noastră în Dobrogea față de pretențiile bulgarilor asupra ei”
Lucrarea a fost citită de tov. Ghiuvelechian C.
O serie de observații au fost făcute și în unele lucrări editate de Muzeul de Arheologie. Astfel, în lucrarea „Considerațiuni cu privire la viața socială în Lunca Dunării” s-au scos următoarele:
Pag. 8 = vorbindu-se despre obiceiul dobrogemilor de a trece de pe un mal pe altul al Dunării, autorul dădea exemplu:
„Cunoscuții pescari ai Turtucaiei, pînă tîrziu așa și făceau de altfel, dîndu-ne încă o dovadă etnografică în sprijinul tezei pe care o susținem” - afirmație suținută și de o indicație bibliografică „Mărculescu Dunăre, Pescarii din Turtucaia S R 4 nr. 4-6 pag. 243-252”.
În aceeași pagină, arătându-se că pînă la Borcea malul drept al Dunării (deci cel bulgăresc) este înalt și abrupt, din care cauză locuitorii trec pe malul stâng - autorul preciza că această trecere este firească, „pescarii și crescătorii de vite  trec pe malul stâng ca la ei acasă. Trecerea populației locale de pe un mal pe altul e dovedită și de seria de sate dublate  purtând aceleași toponime, ca și de faptul că, pe un mal și pe altul, până astăzi populația este curent bilingvă; te înțelegi cu ei bulgărește pe malul stâng și românește pe malul drept, fără prea mare greutate. Fără a mai vorbi de o cvasi identitate a caracterelor etnografice ale satelor”.
La pag. 13 - subliniindu-se tendința domniei Țării Românești de a ajunge la Dunăre, urmau fraze destul de confuz formulate, lăsând a se înțelege că domnia autohtonă (românească) ocupă treptat câmpia dunăreană, substituindu-se organizațiilor statale pe care le găsește deja organizate. Se afirma:
„Etapă cu etapă, domnia autohtonă ia în primire acest fluviu substituindu-se organizațiilor statale complexe pe care le găsește gata existente aici. Astfel, întreg Banatul Severinului, pe vremuri formând parte integrantă din voievodatul lui Achtum, preluat apoi de regalitatea ungară și donat cavalerilor ospitalieri, nu cuprindea numai Dunărea propriu-zisă până la vărarea Jiului și Celei, ci întreaga linie a munților între Porților de Fier și obîrșia Oltețului plus anexele sale hunedorene, precum și terenurile dintre ele. Drumurile care legau muntele de Dunăre erau cele ale râurilor Jiului și Oltului. Și mai semnificativă este luarea în primire a zonei dobrogene a Dunării. Aici extinderea domniei se fac enumai în spre părțile tătărești prin ocuparea zonei care fusese a episcopiei cumane, ci și spre cele ale formațiilor statale, care, fiind cucerite de la Dobrotici, îi îngăduie lui Mircea  să se intituleze al Dîrstorului stăpînitor și al Dunării pe amândouă malurile, până la Marea cea Mare”.
Aici figura ca indicație bibliografică: D. Onciul - „Titlul lui Mircea cel Bătrân și posesiunile lui”, care, de asemenea, s-a scos.
În pag. 15 = vorbindu-se despre rolul însemnat al Dunării și Mării Negre asupra creșterii populației, se scria:
„Începând cu Banatul, procesul continuă cu Mehedinți, Dolj, Romanații cuprinzând pînă la urmă Bărăganul și Dobrogea și continuînd pînă departe cu cîmpiile Ucrainei, totul este determinat de existența Dunării și Mării Negre ca mijloc de transport”.
S-a scos referirea la câmpiile Ucrainei, care nu-și avea rostul să fie încadrată între ținuturile românești.
Pag. 16 - s-a cerut reformularea unui paragraf, deoarece arăta că tendința Țării Românești de a coborî pe ape în jos spre regiuni pe care nu le avea dintru început în stăpânire, se explică atât prin caracterul național al populație băștinașe, dar mai ales prin necesitatea legării muntelui cu marea. Autorul a renunțat la partea subliniată.
În același mod s-a procedat și la pag. 16-17, în care se prezenta în mod bombastic Regulamentul Organic - arătându-se că în acea epocă s-au luat cele dintâi măsuri pentru dezvoltarea porturilor noastre „după pilda orașelor evropenești” - și că toată lumea nădăjduia ca porturile dunărene să aibă în viitor soarta fericită a orașului Odessa - după modelul căruia fuseseră proiectate orașele dunărene românești.
Lucrarea a fost lecturată de tov. Peteanu T.

Tot Muzeul de Arheologie a trimis pentru viză o altă lucrare, intitulată „Date privind situația industriei și repartiția proprietății rurale în Dobrogea / 1878-1900/.
În introducere, după ce se arăta că în urma tratatului de la Berlin se readucea în granițele țării teritoriul Dobrogei, care timp de mai multe secole fusese sub stăpânire turcească, se cita din textul tratatului:
„Insulele formînd Delta Dunării, precum și Insula Șerpilor, Sandgiacul Tulcei, cuprinzînd districtele Kilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea, Măcin, Babadag, Hîrșova, Kiustenge, Medgidia, sînt întrupate în România.
Principatul mai primește în afară de acestea ținutul situat la sudul Dobrogei pînă la o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia. Linia granițelor se va fixa la fața locului de Comisiunea Europeană instituită pentru delimitarea Bulgariei”.
Fiind clar că este vorba de Cadrilater  - partea subliniată s-a scos.**
În cuprinsul lucrării se tratata și problema împroprietării în această parte a țării. Atunci se discuta și un aspect neplăcut și anume: pământurile turcilor care plecaseră din acest ținut au fost acaparate de o serie de reprezentanți ai burgheziei și moșierimii. Textul suna astfel:
„Chiar de la început s-a comis o serie de abuzuri în ceea ce privește acapararea pămînturilor. La recunoașterea valabilității tapiurilor s-au prezentat o serie de persoane care nu locuiseră niciodată  în Dobrogea sub dominația otomană. Elemente ale burgheziei și moșierimii au acaparat acte de proprietate de la turcii foști locuitori, care s-au prezentat în fața comisiei ca vechi proprietari. Un exemplu îl constituie M. Kogălniceanu care primește în stăpînire pe bază de tapiuri peste 25 de loturi însumînd o suprafață de 2000 de pogoane în comunele Techirghiol, 350 pogoane, Hasiduluc, 816 pogoane, Omurcea, 495 pogoane, Hasancea, 150 pogoane, Duluchioi, Pelitlia, 144 pogoane”.
S-a discutat cu redacția asupra inoportunității exemplului, dat fiind rolul lui M. Kogălniceanu în istoria patriei noastre, renunțându-se la partea subliniată.
S-a renunțat  și la un alt text în pag. 15, în care se arăta că: „În același timp, o serie de bulgari au emigrat în această epocă în noua provincie, dîndu-se drept emigranți care doresc să se reîntoarcă și au acaparat un mare număr de loturi”.
Materialul a fost lecturat de tov. Mihăescu El.

DJAN Contanța, fond Comitetul pentru Presă și Tipărituri Constanța, dosar 5/1968, f. 37-4.

*Virgil Coman (1973 Constanța - 2016 Constanța) = Absolvent al Facultății de Istorie a Universității Ovidius Constanța. Directorul Direcției Județene Constanța a Arhivelor Naționale.
** Eroare  de interpretare istorico-geografică a cenzorului. Expresia „sudul Dobrogei” din tratat nu se referă la Cadrilater, ci la sudul actualului județ Constanța, delimitat de Bulgaria prin „o linie care, plecînd de la răsărit de Silistra, răspunde în Marea Neagră la miază-zi de Mangalia.”

„Fenomenul multietnic” (URSACHE 2006)

Petru Ursache (Universitatea Iași), Fenomenul multietnic, „Datina”, Constanța, 2006, 1, 8

(8) Credibilitatea celor doi reprezentanți ai etniilor din zonă, germană și lipovenească (în volum sunt prezentate și alte grupuri printre care comunitatea bulgară: „nu suntem minoritari”, declară reprezentantul acesteia, Gh. Coleff, „suntem români”), nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că autorii fac referință la propria experiență țaristă, care le-a tulburat existența, fiind îngrijorați în același timp de pericolul asiatic și bolșevic, în creștere și gata să-i ajungă iarăși din urmă.

Pentru zona bănățeană nu cunosc o lucrarea asemănătoare și care să se refere exact la epoca respectivă. În schimb, bibliografia recentă înregistrează mai multe. Citabilă mi se pare lucrarea Germanii din Banat. prin povestirile lor (Paideia, 2000), tipărită de un colectiv coordonat de Smaranda Vultur: interesează și noutatea metodologică, împrumutată, firește, din habitatul științific apusean de ultimă oră. Cum arată și subtitlul, autorii au apelat la izvoare directe, punând pe primul plan cuvântul intervievaților din marea masă „comunitară”. Aceștia conservă, cum se știe, în subconștientul lor unele fenomene și forme modificate  care ascund înțelesuri învăluite, uneori din real interes științific,dar cu condiția să fie corect descriptate. Vultur se află în pragul unei asemenea descoperiri: o bătrână i-a dezvăluit sub formă de narațiune dramatizată șocul pe care l-au simți germanii aduși în Banat de către Maria Tereza, în condiții asemănătoare de privațiuni și campanii militare, cu acelea pomenite mai sus, puse pe seama țarilor ruși, Ecaterina și Alexandru I.

Iată comentariul coordonatoarei volumului: „Această istorie e indusă de obicei în povestea germanilor intervievați ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulți dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: „die Not, der Tod, das Brot”, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al venirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea  - moartea și în al treilea - pâinea. Ținutul în care au venit în căutarea de o viață mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici și hotărâți, sprijiniți de Curtea de la Viena cu bani și înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaștinilor) sau prea aspră în zona de munte, germani au reușit să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate. Din această realitate și pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu aceea a bunului colonizator” (5).

Autoarea are perfectă dreptate în aparență: formula „die Not, der Tod, das Brot” dă sprijin germanilor din Banat să-și construiască un reper orientativ în legătură cu ce înseamnă segmentul de istorie care-i privește direct și, de ce nu, să se considere „buni colonizatori”. Nimeni nu este oprit să-și facă despre sine imaginea „identitară” după cum îl țin puterile și cum îl duce fantezia. Rămâne de văzut dacă cel care receptează această informație, și mai are pretenția să facă știință, se poate opri aici sau are datoria s-o verifice în baza documentelor de arhivă. Istoricii de profesie prezintă lucrurile cu totul altfel, indiferent dacă specialiștii sunt români sau germani. Litera și mai ales spiritul adevărului trebuie respectate. Vechii germani au părăsit ținuturile de baștină, la începutul mileniului, presați de nevoi economice grave, cum mărturisește și Emanoil Kreisss pentru epoca mai nouă. 

Ceea ce scrie, recent, Dumitru Hâncu despre sașii din Transilvania se potrivește, în linii generale, și pentru șvabii din Banat: „Stabiliți în teritorii românești era, desigur, firesc ca sașii să fi trăit, de la început, în vecinătatea românilor. E adevărat, această vecinătate n-a putut fi, tot de la început, tot pașnică, întrucât cei dintâi erau așezați de regii unguri în șesurile cele mai fertile, în timp ce românii erau împinși spre munți și codri.  Așa se explică, desigur, și de ce sașii și-au clădit pretutindeni , în apărarea așezărilor lor, burguri și biserici-cetăți, iar cuvânt și șanț s-au numărat - alături de alți termeni adoptați sub înrâurirea exercitate de noile îndeletniciri meșteșugărești aduse de sași - printre cel mai vechi împrumuturiale limbii române din limba germană (6)”.

În asemenea condiții, expresia „bun colonizator” se cuvine serios retușată, fără ca formula „die Not, der Tod, das Brot” să-și piardă din interes. Cât despre greul întâmpinat de coloniști din partea țăranilor din mlaștini sau a gerurilor montane, astea sunt povești hazlii culese de pe marginea șanțurilor. Se pare că nici Maria Tereza nu era prea încântată de prestația protejaților ei, nici din „primul”, nici din „al doilea”, nici din „al treilea an”.

Personal, aș da o altă interpretare șablonului în discuție obținut de la bătrâna Katharina, tot din perspectiva imaginarului și a mentalului colectiv. Microtextul concordă cu ideea rosleriană a „spațiului gol”, mai bine zis izvorăște chiar de acolo. Este vorba de un clișeu specific feudalismului apusean, nu de simplă invenție a istoricului de la Sibiu. El l-a aplicat doar spațiului carpatic pentru a justifica, potrivit obiceiului timpului, cucerirea de teritorii sau colonizări forțate, în buna tocmeală între principi și castelani. Teza a căpătat răspândire prin școală, ne-ar asigura N. Iorga, printre germanii și ungurii interesați. La nivelul grupului și mentalului colectiv, ea s-a transformat în legendă. Așa că „la început a fost pustiu”, adică „die Not”. A urmat „die Tod”, mai bine zis o saga războinică, nu foarte sângeroasă pentru că românii nu i-au întîmpinat cu dușmănie aspră pe nemți,cun au făcut-o rușii despre care relatează Kreiss. Autohtonii nici nu ar fi avut șanse, dat fiind că alături de germani se aflau regii unguri, apoi Curtea de Austria. În sfârșit, s-a ivit momentul lui „das Brot”. Faptul mi se pare normal dacă ținem seamă de restricțiile la care erau supuși bieții români, împinși departe în mlaștini și spre vârfurile muntoase. Și mai mult decât atât, Banatul era, într-adevăr, un Eldorado disputat secole în șir de marile puteri. Tocmai aici și-a așezat Traian capitala Daciei Felix. Pe scurt, bătrâna Katharina a spus„adevărul”. Dar cuvintele ei ar merita un studiu aprofundat de specialitate.

Note

1.Nicolae Iorga, Contra dușmăniei dintre nații. Românii și ungurii, București, 1932, p. 31

2.Emanoil Kreiss (protopop romano-catolic al Ținutului Marea), Germanii din Dobrogea, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 97.

3.E. Kreiss, loc. cit. p. 98

4.Terente Lisov (președintele Comunității Lipovenilor din județul Tulcea), Lipovenii în Statul Român, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 98.

5.Smaranda Vultur (ed.), Germanii din Banat. Prin povestirile lor, Paideia, București, 2000, p. 7-8.

6.Dumitru Hâncu, „Noi” și germanii „noștri” (1800-1914).Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost, Univers, București, 1989, p 83.

„Mărgărit” (DEȘLIU)

 Boris Deșliu, Mărgărit, „Tomis”, Constanța

Cam prin 1950 apare la Tribunalul Popular Nicolae Bălcescu din Capitală un ins, Mărgărit, judecător, care intră de îndată și hotărât în anchetele penale: „sabotorii economiei naționale” erau de acum oamenii cărora Mărgărit le hotăra soarta.

Despre Mărgărit cei mai mulți spuneau că e bulgar, alții că e rus, câțiva că e ungur; cred că era ucrainean sau rutean, mai degrabă, nu știa românește cum se cere și avea un accent incert de rutean, cum zic, sau poate de bulgar, rus sau ungur, cum zic ceilalți, dar oricum, fizicul lui te izbea din primul moment: era scurt, îndesat ca un fișic de monezi, bătrân mai degrabă decât matur, tuns mereu nr. 1, nu purta niciodată decât o flanea lucrată rudimentar, groasă, pe gât și nu cred că avea pe dedesubt o cămașă, haina îi era de vigonie, țeapănă, dar mototolită în același timp, pe puncte, cenușie, iar pantalonii, care purtau cu sfințenie urmele vechii lui meserii, de canalagiu, cum știau oamenii, nu văzuseră niciodată un fier de călcat, fiind un model perfect de burlan, iar în picioare cizme scurte de cătană veche, încrețite de drumuri lungi și decolorate de zeama canalelor pe unde Mărgărit își făcuse veacul.

Era, cu o față rotundă și umflată ca un dovleac, sculptată adânc și statornic de vărsat, și avea un fel de buze fosilizate pe obraz, un fel de noduri vechi și iremediabile, iar ochii erau mijiți, un fel de crăpături în obraz pentru puțină lumină; era mereu ras mare, cum se spune; mereu foarte grav, nu vorbea cu nimeni, era mereu tăcut, supărat, nu manifesta niciodată vreun sentiment, era impasibil, vorbind ca și cum ar fi tăcut totuși, vorbind încet și greoi și șoptea mai degrabă decât vorbea; nu cred că știa carte mai mult decât o clasă elementară (poate neterminată) pentru că nu am putut vedea niciodată mai mult scris de el decât iscălitura sa, care semăna cu urma unei ciori murdare pe un câmp de zăpadă. Unii afirmau că scria și citea numai cu majuscule.

Intră, așadar, Mărgărit, care făcuse cursul scurt de 6 luni de judecător (într-o meserie, cum e cea de magistrat, unde ucenicia nu poate fi mai mică de 10 ani în normalitate) într-o ședință penală unde figura un dosar cu 24 de arestați, sabotori, cum îi numea Mărgărit, ascunși, mai zicea, în cooperativă: era vorba de muncitorii unui atelier primitiv de frânghii, care, se vede, erau pe cale să ruineze statul socialist cu sabotajul lor în producție... Pe unul din aceștia îl apăram eu.

Se judeca  procesul; se ascultă cam o sută de martori, după interogatoriile inculpaților, care își recunoșteau monstruoasa lor vină: nu avuseseră cânepă îndestul uneori și trecuseră la o producție fină de plase de borangic, anihilând partea lor de plan cincinal și așa mai departe - și Mărgărit declară procesul terminat și se retrage în deliberare, de unde vine după un sfert de ceas, dovadă că soluția era dată înainte de a se judeca procesul, și Mărgărit începe, în timp ce toată lumea se ridică în picioare, citirea minutei, din care nu prind începutul: „... mica producție... este sortită pieirii... Dependentă de marele capital și înapoiată în comparație cu marea producție... se menține numai printr-o scădere dezastruoasă a cerințelor și printr-o muncă încordată... Fărâmițarea și risipa muncii umane, cele mai îngrozitoare forme de dependență a producătorului, vlăguirea forțelor... a vitelor... a pământului... adepții ei se străduiesc să demonstreze că mica producție este viabilă... să tindă spre burghezie... exploatarea muncii femeilor atinge proporțiile cel ma mari.. rămâne în urma industriei... cu cât producția este mai mică, cu atât mai proastă este componența forțelor de muncă...”.

Și Mărgărit o ține așa, vorbind ca pentru sine, în barbă, preț de două ore, două ore și ceva... Din când în când, ridică puțin vocea și se aude „Lenin a zis” și pe urmă vocea iar cade și nu se mai aude decât mormăiala lui Mărgărit despre Lenin.

Procesul începuse la 8 dimineața și acum era trecut de 8 seara; gardienii, ca și arestații, erau în picioare de la 4 dimineața și, pentru că Mărgărit obliga pe cei din boxă să stea în picioare, acum arestații erau atât de epuizați încât dormeau cu ochii deschiși și se rezemau unul de altul să nu cadă de nesomn; familiile celor arestați, din sală, abia mai puteau urmări desfășurările și din cauza marelui număr de oameni, sala de ședință mirosea acum ca un coteț; noi, avocații, cu un exercițiu îndelung al așteptării în sălile de ședință, stăm pe poziție, ieșind din când în când, totuși, din sală, pentru una sau alta din treburi... Precum se știe, pragul psihic de atenție pentru un intelectual este de două ore, iar pentru un om cu pregătire mediocră, cum erau cei din sală, este de o oră și jumătate - prag ce fusese trecut de mul,t și nimeni nu mai reușea să-l urmărească pe insolitul vorbitor. Sala era, din motive de economie, luminată de doar becuri chioare și o ceață parcă pusese stăpânire peste oameni, în timp ce un miros de sudoare veche, poate de mulțime care-și ținea nevoile, ne anestezia.

(...)