joi, 3 august 2017
vineri, 13 decembrie 2013
joi, 1 iunie 2006
„Fenomenul multietnic” (URSACHE 2006)
Petru Ursache (Universitatea Iași), Fenomenul multietnic, „Datina”, Constanța, 2006, 1, 8
(8) Credibilitatea celor doi reprezentanți ai etniilor din zonă, germană și lipovenească (în volum sunt prezentate și alte grupuri printre care comunitatea bulgară: „nu suntem minoritari”, declară reprezentantul acesteia, Gh. Coleff, „suntem români”), nu poate fi pusă la îndoială, dat fiind că autorii fac referință la propria experiență țaristă, care le-a tulburat existența, fiind îngrijorați în același timp de pericolul asiatic și bolșevic, în creștere și gata să-i ajungă iarăși din urmă.
Pentru zona bănățeană nu cunosc o lucrarea asemănătoare și care să se refere exact la epoca respectivă. În schimb, bibliografia recentă înregistrează mai multe. Citabilă mi se pare lucrarea Germanii din Banat. prin povestirile lor (Paideia, 2000), tipărită de un colectiv coordonat de Smaranda Vultur: interesează și noutatea metodologică, împrumutată, firește, din habitatul științific apusean de ultimă oră. Cum arată și subtitlul, autorii au apelat la izvoare directe, punând pe primul plan cuvântul intervievaților din marea masă „comunitară”. Aceștia conservă, cum se știe, în subconștientul lor unele fenomene și forme modificate care ascund înțelesuri învăluite, uneori din real interes științific,dar cu condiția să fie corect descriptate. Vultur se află în pragul unei asemenea descoperiri: o bătrână i-a dezvăluit sub formă de narațiune dramatizată șocul pe care l-au simți germanii aduși în Banat de către Maria Tereza, în condiții asemănătoare de privațiuni și campanii militare, cu acelea pomenite mai sus, puse pe seama țarilor ruși, Ecaterina și Alexandru I.
Iată comentariul coordonatoarei volumului: „Această istorie e indusă de obicei în povestea germanilor intervievați ca un suport identitar. O rezumă, în trei vorbe, mulți dintre interlocutori, dar eu am auzit-o pentru prima oară de la Katharina Vitye, originară din Tomnatic: „die Not, der Tod, das Brot”, ceea ce vrea să spună că, în anul dintâi al venirii în Banat, a fost nimicul, în al doilea - moartea și în al treilea - pâinea. Ținutul în care au venit în căutarea de o viață mai bună nu părea a avea nimic dintr-un Eldorado, dar harnici și hotărâți, sprijiniți de Curtea de la Viena cu bani și înlesniri fiscale, înfruntând clima nesănătoasă (din pricina mlaștinilor) sau prea aspră în zona de munte, germani au reușit să înjghebeze sate, să cultive pământul, să ajungă la o relativă prosperitate. Din această realitate și pentru a o face exemplară, s-a născut identificarea imaginii de sine cu aceea a bunului colonizator” (5).
Autoarea are perfectă dreptate în aparență: formula „die Not, der Tod, das Brot” dă sprijin germanilor din Banat să-și construiască un reper orientativ în legătură cu ce înseamnă segmentul de istorie care-i privește direct și, de ce nu, să se considere „buni colonizatori”. Nimeni nu este oprit să-și facă despre sine imaginea „identitară” după cum îl țin puterile și cum îl duce fantezia. Rămâne de văzut dacă cel care receptează această informație, și mai are pretenția să facă știință, se poate opri aici sau are datoria s-o verifice în baza documentelor de arhivă. Istoricii de profesie prezintă lucrurile cu totul altfel, indiferent dacă specialiștii sunt români sau germani. Litera și mai ales spiritul adevărului trebuie respectate. Vechii germani au părăsit ținuturile de baștină, la începutul mileniului, presați de nevoi economice grave, cum mărturisește și Emanoil Kreisss pentru epoca mai nouă.
Ceea ce scrie, recent, Dumitru Hâncu despre sașii din Transilvania se potrivește, în linii generale, și pentru șvabii din Banat: „Stabiliți în teritorii românești era, desigur, firesc ca sașii să fi trăit, de la început, în vecinătatea românilor. E adevărat, această vecinătate n-a putut fi, tot de la început, tot pașnică, întrucât cei dintâi erau așezați de regii unguri în șesurile cele mai fertile, în timp ce românii erau împinși spre munți și codri. Așa se explică, desigur, și de ce sașii și-au clădit pretutindeni , în apărarea așezărilor lor, burguri și biserici-cetăți, iar cuvânt și șanț s-au numărat - alături de alți termeni adoptați sub înrâurirea exercitate de noile îndeletniciri meșteșugărești aduse de sași - printre cel mai vechi împrumuturiale limbii române din limba germană (6)”.
În asemenea condiții, expresia „bun colonizator” se cuvine serios retușată, fără ca formula „die Not, der Tod, das Brot” să-și piardă din interes. Cât despre greul întâmpinat de coloniști din partea țăranilor din mlaștini sau a gerurilor montane, astea sunt povești hazlii culese de pe marginea șanțurilor. Se pare că nici Maria Tereza nu era prea încântată de prestația protejaților ei, nici din „primul”, nici din „al doilea”, nici din „al treilea an”.
Personal, aș da o altă interpretare șablonului în discuție obținut de la bătrâna Katharina, tot din perspectiva imaginarului și a mentalului colectiv. Microtextul concordă cu ideea rosleriană a „spațiului gol”, mai bine zis izvorăște chiar de acolo. Este vorba de un clișeu specific feudalismului apusean, nu de simplă invenție a istoricului de la Sibiu. El l-a aplicat doar spațiului carpatic pentru a justifica, potrivit obiceiului timpului, cucerirea de teritorii sau colonizări forțate, în buna tocmeală între principi și castelani. Teza a căpătat răspândire prin școală, ne-ar asigura N. Iorga, printre germanii și ungurii interesați. La nivelul grupului și mentalului colectiv, ea s-a transformat în legendă. Așa că „la început a fost pustiu”, adică „die Not”. A urmat „die Tod”, mai bine zis o saga războinică, nu foarte sângeroasă pentru că românii nu i-au întîmpinat cu dușmănie aspră pe nemți,cun au făcut-o rușii despre care relatează Kreiss. Autohtonii nici nu ar fi avut șanse, dat fiind că alături de germani se aflau regii unguri, apoi Curtea de Austria. În sfârșit, s-a ivit momentul lui „das Brot”. Faptul mi se pare normal dacă ținem seamă de restricțiile la care erau supuși bieții români, împinși departe în mlaștini și spre vârfurile muntoase. Și mai mult decât atât, Banatul era, într-adevăr, un Eldorado disputat secole în șir de marile puteri. Tocmai aici și-a așezat Traian capitala Daciei Felix. Pe scurt, bătrâna Katharina a spus„adevărul”. Dar cuvintele ei ar merita un studiu aprofundat de specialitate.
Note
1.Nicolae Iorga, Contra dușmăniei dintre nații. Românii și ungurii, București, 1932, p. 31
2.Emanoil Kreiss (protopop romano-catolic al Ținutului Marea), Germanii din Dobrogea, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 97.
3.E. Kreiss, loc. cit. p. 98
4.Terente Lisov (președintele Comunității Lipovenilor din județul Tulcea), Lipovenii în Statul Român, Elsa și G. Dumitru-Serea, „Dobrogea românească”, Acțiunea Românească, București, 1938, p. 98.
5.Smaranda Vultur (ed.), Germanii din Banat. Prin povestirile lor, Paideia, București, 2000, p. 7-8.
6.Dumitru Hâncu, „Noi” și germanii „noștri” (1800-1914).Un studiu imagologic urmat de Tablouri dintr-o lume care a fost, Univers, București, 1989, p 83.
marți, 4 ianuarie 1972
Națiunea și contemporaneitatea (VLAD 1972)
prof. dr. Constantin Vlad, Națiunea și contemporaneitatea, Editura didactică și pedagogică / Filozofie, București, 1972, 18 p.
3 Națiunea. Evoluția și rolul ei în epoca actuală
„Națiunea va continua să constituie încă vreme îndelungată baza dezvoltării societății noastre în întreaga perioadă de construire a socialismului și comunismului” NICOLAE CEAUȘESCU
4 Ce este națiunea?
6 Ce caracterizează națiunea?
10 Încotro se îndreaptă națiunea? Înflorirea multilaterală a națiunii socialiste
12 Națiunea noastră socialistă, etapă superioară în dezvoltarea istorică a poporului
marți, 20 aprilie 1971
Materialismul istoric și istoria civilizațiilor (PELLETIER & GOBLOT 1969)
Antoine Pelletier & Jean-Jacques Goblot, Materialsimul istoric și istoria civilizațiilor, trad. D. Oroveanu & S. Oroveanu, pref. Al. Tănase, Ed. Politică/Idei contemporane, București, 1973 (1969 fr.), 188 p.
5 Prefață - Al. Tănase
14 De la istoria regilor la istoria oamenilor
20 Istoria, această contemporană
22 Ce este o civilizație?
25 Despre o reconstituire în istorie
29 Patrimoniu și permanențe
34 Civilizații și mentalități
40 Dinamica civilizațiilor
47 Civilizațiile lumii contemporane
57 Jean-Jaques Goblot - Istoria „civilizațiilor” și concepția marxistă despre evoluția socială
59 Problema schematismului
62 O „directivă de studiu”
66 Regularitate și particularitate
68 Dogmatismul stalinist
77 O schemă „dialectizată”?
80 Plehanov
85 Concluzii provizorii
90 O „condiție naturală prealabilă”
93 Hominizarea și diversificarea etniilor
96 Dezvoltările „locale” și istoria „mondială”
99 Rămășițele
104 Inegalitatea dezvoltării
107 Revoluția neolitică
109 Revoluția alfabetică
114 Progres tehnic și „circulație culturală”
120 Concluzii provizorii
123 Dezvoltarea socială și relațiile internaționale
129 Specificitatea formelor inferioare de evoluție
133 Evoluția comunităților agrare primitive
140 Excepția și regula
144 „Sfera de acțiune” a materialismului istoric
147 Știința istorică sau fiziogonomie a istoriei?
150 A nu șterge „deosebirile istorice”
154 Forme și grade ale acțiunii istorice
160 Unitatea și deosebirea
164 Revoluție proletară și revoluții de tip „arhaic”
167 Nașterea feudalismului european
171 „Zorile civilizației europene”
178 Concluzii
miercuri, 27 ianuarie 1971
Teoria imigrației poporului român
(264-265)
(...)
Secvența nord-dunăreană a migrației presupune la autorii teoriei două etape principale. Prima se desfășoară în veacul XIII, în timp ce ultima acoperă secolul XVIII.
Ajunși în cîmpia munteană și în Moldova în secolul XIII, după ce părăsiseră țaratul întemeiat de ei, păstorii români își continuă migrația prin pasurile Carpaților, ajungînd să se stabilească în Ardeal și Maramureș pe domeniile nobilimii maghiare ori în ținuturile muntoase de la periferia celor două provincii. Imigrația apare să fi fost masivă și de durată, de vreme ce încă din secolul XIII românii reprezentau deja, după unele estimări (53), 30% din populația Transilvaniei. În treacăt fie spus, pînă în secolele XVII-XVIII nu există nici un izvor care să îngăduie o evaluare, fie și aproximativă, a populației teritoriilor intracarpatice, cu atît mai puțin a compoziției pe etnii. În veacurile următoare, potrivit „teoriei”, imigrarea românească în Transilvania continuă. Cu toate că amploarea ei este simțitor redusă în comparație cu veacul XIII, proporția românilor în raport cu celelalte populații ale provinciei nu încetează să crească: în secolul XVI este 1/3, iar către 1700 ajunge la 50% din totalul locuitorilor Transilvaniei (53 bis). Am ajuns la cea de a doua etapă a presupusei migrații nord-dunărene - veacul XVIII - care înregistrează marele eveniment demografic din istoria Transilvaniei: românii reprezintă majoritatea absolută a populației regiunii, grație imigrărilor masive de peste munți. dacă la începutul secolului, numărul lor nu depășea 250.000 de suflete la un total de 500.000, la 1794 populația românească se ridica la 800.000 locuitori dintr-un total de 1,3 milioane, ceea ce reprezintă 61,5% din populația Transilvaniei (54). În secolul XIX, procentul populației românești cunoaște o ușoară scădere - de la 60% în 1846 la 56,8% în 1880 și la 54,9 în 1910 - pentru ca după unirea provinciei la România să rămînă la un nivel cuprins între 55% - 60% (55). Concluziile desprinse de autorii teoriei sînt foarte limpezi. Stabiliți în Transilvania la cîteva veacuri după luarea ei în stăpînire de triburile lui Arpad, românii au reprezentat o minoritate față de celelalte populației ale provinciei (unguri, secui, sași) pînă în secolul XVIII, cînd noi imigrări din principatele extracarpatice le-au asigurat o majoritate absolută, pe care au păstrat-o pînă în zilele noastre.
Prin urmare, efectivele umane puse în mișcare de aceste imigrări numără, la nivelul secolului XIII; zeci de mii de oameni, iar în secolul XVIII se ridică la sute de mii, chiar dacă luăm în considerare sporul natural al populației românești, altminteri și el mai ridicat față de celelalte etnii, potrivit teoriei (56). Care sînt cauzele cauzele acestei masive deplasări de populației în viziunea autorilor teoriei? Cum mai vechile „contribuții” au cunoscut o întîmpinare din partea istoricilor români (57), ne vom referi la faptele pozitive aduse în sprijinul teoriei de lucrări recente, deși ele nu diferă de cele ale primilor susținători ai teoriei.
În prima etapă, dacă e să facem abstracție de înclinația naturală a păstorului român spre migrație, cauza principală a imigrărilor românești ține de forța de seducție a „moderației relative față de minoritățile supuse” practicată de regalitatea și nobilimea maghiară, urmînd o tradiție prezentă la popoarele turanice (58). Să trecem peste nelămurirea, pe care autorii nu reușesc s-o risipească, asupra diferenței existente între „toleranța” maghiarilor față de „minorități”și persecuțiile pe care români au trebuit să le suporte din partea cumanilor, un alt popor turanic, persecuții care i-au obligat să migreze spre Transilvania.