Istoria secuilor dintr-o perspectivă irlandeză a secolului XIX (STOKER 1897)

În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tînărul Jonathan Harker, secretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, al cărui castel se situa în regiunea transilvăneană Bistrița din Carpații Orientali. Bătrânul Dracula, nobil secui, îi face lui Harker o scurtă prezentare a istoriei neamului său, pe care acesta o notează în jurnalul său.

<(...)

Miezul nopții. Am avut o lungă conversație cu contele. I-am pus cîteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei și subiectul l-a animat în chip surprinzător. Cînd vorbea despre lucruri și oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de față. Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar, mîndria casei și a numelui său constituie propria mîndrie, că gloria lor este propria glorie, iar destinul lor, destinul propriu. De cîte ori vorbea de neamul lui spunea „noi”, vorbind aproape numai la plural, așa cum grăiește regele. Aș dori să pot reda întocmai ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se părea a cuprinde într-însul întreaga istorie a țării. Se aprinsese vorbind și străbătea camera în lung și în lat, trăgîndu-se de mustățile mari și albe și înșfăcînd tot ce-i cădea prin mîna puternică, de parcă ar fi vrut să-l sfarme. Pe cît de fidel am să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele cuprind un fel de istorie a seminției sale:

„Noi, secuii, avem dreptul de a fi mîndri, fiindcă în vinele noastre curge sîngele mai multor popoare viteze, care s-au luptat pentru supremație ca leii. Aici, în vîltoarea raselor* Europei, tribul Ugric** a adus din Islanda*** spiritul războinic pe care li-l insuflaseră Thor și Wodin**** (1) și pe care luptătorii lor l-au desfășurat cu atîta ardoare pe țărmurile Europei, ba chiar în Asia și în Africa, încît popoarele credeau că năvăliseră peste ele vîrcolacii. Cînd au ajuns pe aceste tărîmuri, au găsit pe huni, a căror furie agresivă măturase lumea ca un foc pustiitor, încît popoarele sfărîmate îi considerau drept urmași ai acelor vrăjitoare de demult care, izgonite din Sciția*****, se împerechiaseră cu demonii din deșert. Nătării! Ce demon sau ce vrăjitoare a fost atît de mare ca Attila******, al cărui sînge în vinele mele? și-și ridică în sus brațele. E de mirare că sîntem o rasă de cuceritori? Că atunci cînd maghiarii, lombarzii*******, avarii********, bulgarii********* sau turcii și-au revărsat valurile la hotarele noastre, i-am aruncat înapoi? E de mirare că atunci cînd Arpad********** cu legiunile sale se îndrepta spre cîmpiile Ungariei, ne-a găsit aici, cînd și-a întins stăpînirea? că eram aici la descălecat? Iar cînd ungurii triumfători au început să se reverse spre răsărit, ei au pretins că se înrudesc cu secuii, încredințîndu-le timp de secole apărarea fruntariilor cu turcii. Mai mult încă, datoria lor de a apăra frontiera nu păru a lua sfîrșit niciodată, căci, după cum spun turcii: „Apa doarme, dar dușmanul veghează!” Oare cine a primit mai bucuros decît noi, dintre cele patru națiuni, „spada însîngerată” (1), cine s-a strîns mai grabnic sub stindardul regelui? Cînd a fost spălată cea mai mare rușine a poporului meu, rușinea de la Cossovo***********, atunci cînd steagurile valahe și maghiare s-au plecat în fața Semilunii, oare nu un voievod din seminția mea a trecut Dunărea și l-a înfrînt pe turc, în țara lui? Într-adevăr, a fost un Dracula! Fie-i blestemat fratele nemernic************ care, odată învins și-a vîndut turcilor neamul, aruncîndu-l în robie rușinoasă! Și nu tot Dracula l-a inspirat pe un vlăstar din spița sa, care mai apoi a trecut iar și iar Dunărea năboind peste turci? Și care, după ce bătuse în retragere, a revenit la atac în atîtea rînduri, pînă cînd cîmpul de luptă s-a umplut de sîngele oștenilor săi, ca și cum ar fi știut că va repurta singur victoria finală? S-a spus că se gîndea numai la sine. Dar la ce e bună prostimea fără căpătenie? Unde ar duce războiul, fără o minte și o inimă care să-l îndrume? Pe urmă, după bătălia de la Mohacs*************, cînd am izbutit să scuturăm jugul maghiar, noi, cei din sîngele lui Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci cugetul nostru nu-și găsea alinare, cîtă vreme nu eram liberi. Ah, tinere domn, secuii - iar Drăculeștii au fost inima, cugetul și spada lor - se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce niște parveniți ca Habsburgii*************** și Romanovii***************** n-au izbutit nicicînd. Dar vremea războaielor a apus. Sîngele e un lucru prea prețios, în aceste zile de pace dezonorantă, iar gloria acestor mari seminții rămîne numai o poveste frumoasă.”  

(...)  

(1) Etimologie istorică fantezistă, de sorginte romantică.

(1) La vechii unguri, însemnul chemării la oaste (magh. veres kard)   

>

SURSA

Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 68-70

NOTE

*În secolul XIX prin termenul de rasă se înțelegea popor.

**Familia popoarelor fino-ugrice este compusă din finlandezi, estonieni și maghiari.

***Insula Islanda a fost descoperită și populată de vikingii din Peninsula Scandinavă în secolele IX-X.

****În mitologia vikingilor Thor, zeul fulgerului și războiului, era fiul zeului suprem Odin/Wodin.

*****În antichitatea preromană Sciția era numele regiunii din nordul Mării Negre, dat de tribul indoeuropean ale sciților

******Attila a fost fondatorul uriașului, dar efemerului, regat al barbarilor huni la granițele Imperiilor Roman de  Răsărit și Apus. (433-453)

*******Longobarzii de neam germanic au învins, în 567, împreună cu avarii turanici, pe gepizii germanici și au preluat controlul nordului Italiei. Regatul lor a fost cucerit în a doua jumătate a secolului VIII de regele franc Carol cel Mare. Ei au dat numele provinciei italiene Lombardia, cu centrul la Milano.

********Avarii turanici au înființat un hanat cu centrul (Ring) în pusta maghiară, cucerit de același Carol cel Mare la sfîrșitul secolului VIII.

*********Bulgarii turanici conduși de hanul Asparuh s-au instalat în 681 în Bulgaria de azi. Ei au trecut la confesiunea creștină ortodoxă în secolul IX și au fost asimilați ca elită conducătoare de masa slavilor care se instalaseră în Peninsula Balcanică după 602.

**********Arpad a fost conducătorul maghiarilor păgîni care au descălecat în câmpia Ungariei, de unde au început expansiunea în Europa, fiind creștinați în confesiunea catolică de regele Ștefan cel Sfânt în 1000. 

***********Kossovopolje a fost locul a două victorii otomane: prima în 1389, împotriva unei alianțe creștine balcanice, și a doua în 1448, împotriva unei alianțe creștine conduse de regatul maghiar.

************Domnitorul muntean Radu cel Frumos (1462-1473), fratele domnitorului muntean Vlad Țepeș (1456-1462), supranumit Dracula, a acceptat plata tributului față de sultanul otoman Mahomed II, care l-a instalat domn cu acceptul boierilor, în pofida insuccesului otoman din campania împotriva lui Vlad Țepeș.

*************Mohacs a fost locul victoriei decisive din 1526 a sultanului otoman Soliman Magnificul împotriva regelui maghiar Ludovic II, care a murit în luptă. Regatul maghiar a devenit teritoriu de dispută între otomani și dinastia austriacă a Habsburgilor, conducătoare a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.

**************Dinastia de Habsburg a deținut titlurile de duci (1282-1483) și arhiduci (1483-1804) ai Austriei, împărați ai Sfântului Imperiu German de Națiune Germană (1438-1804), regi ai Ungariei (1526-1918) și împărați ai Austriei (1806-1918).

***************Dinastia Romanov a deținut titlul de țar al Rusiei între 1613-1917.

Două izvoare istorice despre așezarea hunilor în Panonia în secolul V

 „(...)

Attila distrugea și răspândea teroarea peste tot pe unde ajungea, nu numai din vre-o plăcere sadică, dar și din calcul politic.. Aceasta era calea cea mai sigură ca să primească tributuri de la toți vecinii, să aibă robi destui și să-și mărească imensa lui avere obținută prin jafuri, cu foarte bogate cadouri oferite de cei înspăimântați. În ceea ce privește pe românii din Dacia, de sigur că și ei au plătit foarte scump vecinătatea  imediată a hunilor, a căror putere imperială trecea peste teritoriul lor. În poemul Nibelungilor, în cântecul al 22 lea - după cum arată A. D. Xenopol - la curtea lui Atiila se găsea ducele vlachilor, care se numea Ramunc, venit cu șapte sute de oameni. Este foarte probabil că pe acest duce îl chema altfel; dar el va fi spus acolo că este român, iar mai târziu istoricii germani cari au scris despre curtea lui Attila i-au germanizat numindu-l Ramunc. Această confuzie a fost posibilă pentru că poporul peste care domnea elnu era cunoscut sub numele de român, ci de valah. De aici s-ar mai putea deduce că populația românească din Dacia avea deja un început de organizare atunci când au sosit hunii în Panonia, dacă exista un duce român; numai nu putem ști din care parte a Daciei era. Și apoi probabil că nu era singurul; un teritoriu atât de întins ca cel al Daciei trebuie să fi fost împărțit între mai multe formațiuni statale în raport de delimitările naturale oferite de teren.

Încă o dovadă despre o astfel de organizare o găsim în cronica lui Anonymus, notarul regelui Bela al 3 lea al Ungariei. Acesta scrie că Arpad, regele ungurilor, a cerut lui Menumorut, ducele ținutului românesc de la nord de Mureș să-i predea lui țara pentru că Attila stăpânise odată acest teritoriu, iar el, fiind strănepotul regelui hun, are drept asupra lui. Menumorut a răspuns că nu-l poate preda, pentru că Attila îl preluase cu puterea de la ducele care stăpânea țara atunci și care era strămoșul lui.

Prin urmare, avem din două isvoare cu totul diferite, informații despre existența unor organizații statale românești la venirea hunilor în Panonia.

(...)”

Teoria imigrației poporului român

 (264-265) 

(...)

Secvența nord-dunăreană a migrației presupune la autorii teoriei două etape principale. Prima se desfășoară în veacul XIII, în timp ce ultima acoperă secolul XVIII. 

Ajunși în cîmpia munteană și în Moldova în secolul XIII, după ce părăsiseră țaratul întemeiat de ei, păstorii români își continuă migrația prin pasurile Carpaților, ajungînd să se stabilească în Ardeal și Maramureș pe domeniile nobilimii maghiare ori în ținuturile muntoase de la periferia celor două provincii. Imigrația apare să fi fost masivă și de durată, de vreme ce încă din secolul XIII românii reprezentau deja, după unele estimări (53), 30% din populația Transilvaniei. În treacăt fie spus, pînă în secolele XVII-XVIII nu există nici un izvor care să îngăduie o evaluare, fie și aproximativă, a populației teritoriilor intracarpatice, cu atît mai puțin a compoziției pe etnii. În veacurile următoare, potrivit „teoriei”, imigrarea românească în Transilvania continuă. Cu toate că amploarea ei este simțitor redusă în comparație cu veacul XIII, proporția românilor în raport cu celelalte populații ale provinciei nu încetează să crească: în secolul XVI este 1/3, iar către 1700 ajunge la 50% din totalul locuitorilor Transilvaniei (53 bis). Am ajuns la cea de a doua etapă a presupusei migrații nord-dunărene - veacul XVIII - care înregistrează marele eveniment demografic din istoria Transilvaniei: românii reprezintă majoritatea absolută a populației regiunii, grație imigrărilor masive de peste munți. dacă la începutul secolului, numărul lor nu depășea 250.000 de suflete la un total de 500.000, la 1794 populația românească se ridica la 800.000 locuitori dintr-un total de 1,3 milioane, ceea ce reprezintă 61,5% din populația Transilvaniei (54). În secolul XIX, procentul populației românești cunoaște o ușoară scădere - de la 60% în 1846 la 56,8% în 1880 și la 54,9 în 1910 - pentru ca după unirea provinciei la România să rămînă la un nivel cuprins între 55% - 60% (55). Concluziile desprinse de autorii teoriei sînt foarte limpezi. Stabiliți în Transilvania la cîteva veacuri după luarea ei în stăpînire de triburile lui Arpad, românii au reprezentat o minoritate față de celelalte populației ale provinciei (unguri, secui, sași) pînă în secolul XVIII, cînd noi imigrări din principatele extracarpatice le-au asigurat o majoritate absolută, pe care au păstrat-o pînă în zilele noastre.

Prin urmare, efectivele umane puse în mișcare de aceste imigrări numără, la nivelul secolului XIII; zeci de mii de oameni, iar în secolul XVIII se ridică la sute de mii, chiar dacă luăm în considerare sporul natural  al populației românești, altminteri și el mai ridicat față de celelalte etnii, potrivit teoriei (56). Care sînt cauzele cauzele acestei masive deplasări de populației în viziunea autorilor teoriei? Cum mai vechile „contribuții” au cunoscut o întîmpinare din partea istoricilor români (57), ne vom referi la faptele pozitive aduse în sprijinul teoriei de lucrări recente, deși ele nu diferă de cele ale primilor susținători ai teoriei.

În prima etapă, dacă e să facem abstracție de înclinația naturală a păstorului român spre migrație, cauza principală a imigrărilor românești ține de forța de seducție a „moderației relative față de minoritățile supuse” practicată de regalitatea și nobilimea maghiară, urmînd o tradiție prezentă la popoarele turanice (58). Să trecem peste nelămurirea, pe care autorii nu reușesc s-o risipească, asupra diferenței existente între „toleranța” maghiarilor față de „minorități”și persecuțiile pe care români au trebuit să le suporte din partea cumanilor, un alt popor turanic, persecuții care i-au obligat să migreze spre Transilvania.