Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta trib. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta trib. Afișați toate postările

joi, 23 februarie 2017

Trocul între navigatorii europeni și indigenii maori din Noua Zeelandă în 1863 (VERNE 1901)

<
(...)
Bărcile urcară un rîu șerpuind între coline înalte. De-a lungul malurilor se ridicau locuințe maori*, construite din lemn, înconjurate de grădini bogate în legume, pe care indigenii le schimbă bucuroși cu haine de fabricație europeană.
La capătul rîului se găsea acea fermă unde cartofii abundau: umplură acolo mai mulți saci. (...)
A doua zi, stewardul** procură o mulțime de ceapă din grădinile maori. Conform obiceiului, ceapa fu plătită în aceeași monedă ca și cartofii: în pantaloni, cămăși, stofe, de care nava nu ducea lipsă.
Indigenii se arătau foarte îndatoritori, cel puțin pe țărmurile Golfului Iles. Nu e mai puțin adevărat că în acea perioadă, agresiunile erau foarte frecvente în alte puncte ale arhipeleagului. Colonii trebuiau să lupte împotriva neozeeelandezilor*** și, chiar în ziua aceea, un avizo**** englez părăsise portul, plecând să reprime cîteva triburi ostile.
Ofițerii și mateloții de pe Saint-Enoch n-avură de ce să se plîngă în această escală. Primiți peste tot cu ospitalitate, intrau în colibe, unde li se ofereau răcoritoare (nu limonadă sau bere - indigenii nu le folosesc - ci excelenți pepeni verzi, care abundă în grădini și de asemeni curmale, nu mai puțin gustoase, care mai că rupeau crengile pomilor).
(...)
>

SURSA
Jules Verne, Șarpele de mare*****, trad. I. Hobana, Ed. Tineretului, București, 1969, p. 46.

NOTE M. T.
* Maori = Populația indigenă a Noii Zeelande, venită din insulele Polineziei de Est în secolul XIII. (http://www.teara.govt.nz/en/maori)
** STEWARD, stewarzi, s. m. Bărbat din personalul unei (aero)nave care servește pasagerii sau echipajul. [Pr.: stĭúard] – Din engl. steward. sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/steward)
*** Aici indigenii maori. 
**** AVIZÓ, avizouri, s. n. Vas de război de tonaj mic și cu viteză mare. – Din fr. aviso. 

  • sursa: DEX '09 (2009)
  • (https://dexonline.ro/definitie/avizo)
    ***** Prezentare / elefant.ro (http://www.elefant.ro/carti/fictiune/literatura-clasica/sarpele-de-mare-153598.html)

    marți, 27 octombrie 2015

    Originile antice ale familiilor moderne (GALSWORTHY 1932)

    <
    (...)
    - O! exclamă Adrian și se uită la ea. Mi-ar plăcea să discut cu el despre tipul hitit*. Cred că știi că ceea ceea ce obișnuim noi să considerăm drept caracteristici ale tipului evreiesc sînt trăsături pur hitite, conform cu anticele desene hitite?
    - Dar de fapt nu era unul și același trib?
    - Nicidecum, Dinny. Israeliții erau arabi. Ceea ce erau hitiții, rămîne abia să descoperim. Evreul modern de la noi și din Germania este, probabil, mai curînd hitit decît semit**.
    (...)
    - Fiindcă veni vorba de hitiți, continuă Diana, adeseori m-am gîndit că familiile astea foarte vechi din Cornwall***, cum e familia Desert, au ceva de fenicieni**** în ei. Uite, de pildă, Lordul Mullyon. Ciudat tip!
    - Fantezie pură, iubita mea. Trăsături de fenicieni ai să găsești mai curînd la oamenii simpli. Cei din familia Desert trebuie să se fi căsătorit de sute de ani cu reprezentanți a unor familii din afara Cornwall-ului. Cu cît mergi mai sus mai sus pe treptele sociale, cu atît întîlnești mai puține șanse de prezervare a filonului originar.
    - Sînt o familie veche? se informă Dinny.
    - Antici și foarte bizari. Dar tu îmi cunoști părerile în legătură cu familiile vechi, Dinny, așa că n-am să mai stărui asupra acestui subiect.
    >

    SURSA
    John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 339.

    NOTE M.T.
    * Hitiți = Popor indo-european care s-a așezat în mileniul III î. H. în Asia Mică, unde au devenit o mare putere în mileniul II î. H. (http://www.crestinortodox.ro/religie/hititii-cum-fost-descoperit-imperiul-hitit-119790.html)
    ** SEMÍT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. Sémite. Sursa: DEX '09 (2009)
    *** Comitat în peninsula cu același nujme din sud-vestul Angliei. (http://onlinelibrary.wiley.com/doi/10.1111/1469-8219.00027/abstract)
    **** Fenicieni = Popor așezat în orașe-porturi pe coastele Siriei, Libanului și Israelului, care în mileniile II-I î. H. a colonizat țărmurile Mării Mediterane. (http://politeia.org.ro/magazin-istoric/civilizatii-fenicienii/17761/)

    duminică, 1 februarie 2015

    Un indian pawnee din Vestul SUA la începutul secoluli XIX (COOPER 1827)

    <
    (...)
    Dacă descrierea unui singur individ ne poate da oarecare idee despre întreaga rasă, e mai bine să mai zăbovim puțin cu povestirea noastră, pentru a povesti cititorului nostru, în felul nostru grăbit și superficial. (...)
    Indianul* de care vreau să vă vorbesc era un războinic cu o statură minunată și cu niște proporții admirabile. După ce și-a îndepărtat masca, formată din frunze diferit colorate, strînse la repezeală, figura lui apăru în toată gravitatea, demnitatea și, aș putea adăuga, grozăvia ocupației lui. Trăsăturile îi erau impresionant de nobile, apropiindu-se într-o oarecare măsură de cele ale unui roman, cu toate că unele amănunte ale feței sale purtau pecetea obîrșiei sale asiatice. Culoarea pielii, care sublinia și ea aspectul marțial al întregii lui făpturi, căpătase o notă și mai sălbatică, din pricina culorilor specific războinice cu care era pictat. Dar, ca și cum ar fi disprețuit artificiile la care ținea așa de mult tribul său, nu purta niciunul din obiectele acelea stranii și îngrozitoare cu care acești copii ai pădurilor obișnuiau, asemenea eroilor lumii civilizate ce-și lasă mustăți cît mai lungi, să-și susțină reputația de oameni curajoși; indianul nostru se mulțumise numai cu o umbră ușoară de negru care-i scotea cu multă dibăcie în relief strălucirea culorii lui naturale, ca bronzul aprins.
    Capul îi era, așa cum obișnuiau să-l poarte toți bărbații din tribul său, ras pînă la creștet, de unde îi atîrna o bogată și frumoasă coamă, ce părea că vrea să provoace, neînfricată, mînia dușmanilor. Podoabele care atîrnau de obicei de sfîrcul urechilor fuseseră îndepărtate cu totul. Trupul său, neținînd seamă de anotimpul destul de înaintat, era aproape gol, iar pe singura porțiune acoperită purta un veșmînt ușor. confecționat din piele de căprioară, tăbăcită cu cea mai mare îndemînare și acoperită cu nenumărate picturi ce reprezentau cîteva episoade războinice, iar veșmîntul acesta îl purta cu nepăsare, mai mult ca un obiect de lux decît ca unul de îmbrăcăminte. Jambierele îi fuseseră croite dintr-un fel de stofă purpurie, singura dovadă că avea legături și cu negustorii Fețelor-palide. Dar, ca și cum ar fi vrut să se supună unui fel de vanitate feminină, își împodobise jambierele cu niște franjuri făcute din păr de scalpuri** omenești, care atîrnau de la genunchi pînă la vîrful mocasinilor***. Stătea drept, sprijinindu-și una din mîini pe un arc scurt din lemn de hickory****, iar cu cealaltă mai mult atingea decît strîngea mînerul lung și delicat al unei lănci de frasin. O tolbă făcută din piele de puma*****, împodobită doar cu coada animalului, ornament caracteristic tribului din care făcea parte, îi atîrna pe spate, iar cu scutul de piele, minunat împodobit cu felurite scene inspirate de viața războinicilor, și-l agățase de gît cu ajutorul unei curele făcută dintr-un tendon.
    (...)
    >

    SURSA
    Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. II, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 838, București, 1975, p. 6-7.

    NOTE M.T.
    Pawnee = Trib amerindian situat la începutul secolului XVIII în actualul stat federal nordic Nebraska și actual în statul federal central Oklahoma. (http://www.pawneenation.org/page/home/pawnee-history)
    ** Scalp = Piele a capului uman împreună cu părul, smulsă de pe craniu în urma unui accident sau desprinsă cu un instrument ascuțit. Din fr. scalp. Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/scalp)
    ***  Mocasin = Încălțăminte din piele netăbăcită, purtată de indienii din America de Nord. Din fr. mocassin.  Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/mocasin/paradigma)
    **** Hickory = Specie de nuc din jumătatea estică a SUA. (http://plants.usda.gov/core/profile?symbol=CARYA)
    ***** Puma = Felină prădătoare din jumătatea vestică a SUA. (http://animals.nationalgeographic.com/animals/mammals/mountain-lion/?rptregcta=reg_free_np&rptregcampaign=20130924_rw_membership_r3p_c1#close-modal)

    duminică, 18 ianuarie 2015

    Vînători albi și indieni în preria Vestului sălbatic la începutul secolului XIX (COOPER 1827)

    <
    (...)
    E bine cunoscut faptul că mult înainte ca nesfîrşitele regiuni ale Louisianei să-şi fi schimbat stăpînii pentru a doua oară*, teritoriul acesta nepăzit de nimeni nu era ferit de invaziile aventurierilor albi. Vînători din Canada**, pe jumătate sălbatici, vînători, poate puţin mai luminaţi, din Statele Unite se aflau risipiţi printre felurite triburi de indieni; ei îşi agoniseau anevoie existenţa prin pustietăţi şi îşi duceau viaţa prin preajma vizuinilor de castor şi a turmelor de bizoni sau, ca să adoptăm denumirea cea mai obişnuită prin partea locului, a turmelor de bivoli. (1)
    Așa că nu era un lucuru neobișnuit să întîlnești oameni străini pe cîmpiile fără margini ale Vestului. După anumite semne, pe care un ochi fără experiență le-ar fi trecut cu vederea, oamenii de la frontieră știu întotdeauna cînd se află prin împrejurimi unul de-al lor, așa că-l ocoleau s-au îi ieșeau în întîmpinare, după cum le dictau sentimentele sau interesele. Întîlnirile acestea erau, îndeobște, pașnice; pentru că albii trebuiau să facă față unui inamic comun și de temut în locuitorii mai vechi ai acestor ținuturi, care poate că aveau drepturi mai legiuite decît ale lor, dar n-au fost rare nici cazurile cînd gelozia și lăcomia i-au ațîțat într-atîta, încît întîlnirile s-au terminat prin scene mai mult decît violente și prin trădări pline de cruzime. Întîlnire a doi vînători în deșerturile americane, așa cum găsim uneori de cuviință să numim această regiune, seamănă oarecum cu felul acela oarecum și precaut în care se apropie unul de altul două vase într-o mare bîntuită de pirați și cunoscută ca atare. Nici unul din ele nu consimte să-și trădeze slăbiciunea arătîndu-și neîncrederea, dar nici nu se încumetă la vreun act prea îndrăzneț, care să-l dea pe mîna celuilalt și să-i aducă numai necazuri.

    (1) Ca adaus la distincţiile făcute de ştiinţă în privinţa acestor două specii de animale, trebuie să spunem, cu toată consideraţia pe care o avem faţă de doctorul Battius, că una din particularităţile cele mai importante este aceea că, în timp ce carnea celui dintîi animal constitue o hrană nutritivă şi delicioasă la gust, cea a bivolului abia se poate mînca. (n.a.)
    (...)
    >

    SURSA
    Fenimore Cooper, Preria***, trad. C. Tănăsescu, vol. I, Ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toţi nr. 837, Bucureşti, 1975, p. 128-129.

    NOTE M.T.
    * Louisiana = Colonia franceză Louisiana (denumită în secolul XVII după numele regelui Louis XIV) , situată de-a lungul fluviului Mississippi, a fost cedată Spaniei în 1763, retrocedată Franței condusă de Prim-Consulul Bonaparte în 1800 și vândută de acesta SUA în 1803. Cele 2, 144 milioane kmp acopereau teritoriile din 15 state federale americane de azi. (http://www.newadvent.org/cathen/09378a.htm) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
    ** Canada = Colonie britanică din secolul XVII. (http://www.amosnews.ro/arhiva/1-iulie-ziua-nationala-canadei-01-07-2011)
    *** Prerie = Asociație vegetală formată din ierburi, caracteristică pentru unele regiuni ale Americii de Nord; regiune de stepă care cuprinde o asemenea vegetație. – Din fr. prairie. 
    Sursa: DEX '09 (2009) (http://dexonline.ro/definitie/prerie) (http://sk.wikipedia.org/wiki/Ve%C4%BEk%C3%A9_pr%C3%A9rie#mediaviewer/File:Map_of_Great_Plains.svg)

    miercuri, 7 ianuarie 2015

    Cumpărarea și colonizarea regiunii Louisiana de SUA în secolul XIX (COOPER 1827)

    <
    Multe s-au scris și s-au spus pe acea vreme în legătură cu politica Statelor Unite, care urmărea anexarea nesfîrșitelor  întinderi ale Louisianei* la imensele sale teritorii, deși aceste regiuni erau nunai pe jumătate locuite.
    Măsura aceasta ne-a dat în stăpînire marele drum către interior și a adus sub ocîrmuirea noastră nenumăratele triburi cu sălbatici ce sălășluiau de-a lungul granițelor; s-au deschis în felul acesta nenumărate căi pentru comerțul intern și cătrele apele Pacificului; și dacă vreodată timpul sau evenimentele vor cere o împărțire pașnică a acestui nemărginit imperiu, vom avea, desigur, un vecin care va vorbi limba noastră, va avea religia și instituțiile noastre.
    Era nevoie de ani pentru a desăvîrși amestecul numeroșilor coloniști veniți din provinciile de la sud, cu noii lor compatrioți; dar primii, mai puțin numeroși și mai umili, au fost aproape înghițiți numaidecît de în vîltoarea valurilor neașteptate ale emigrației.
    Mii de oameni vîrstnici, din acele regiuni numite pe atunci Statele Noi**, s-au smuls din tihna unei vieți orînduite cu multă trudă și au putut fi văzuți în fruntea urmașilor lor, născuți și crecuți în pădurile din Ohio și Kentucky, pe care-i conduceau spre centrul țării, în căutarea a ceea ce se putea numi, fără ajutorul poeziei, un mediu prielnic. Pădurarul curajos și neînfricat, care străbătuse printre primii pustietățile noului stat, se afla și el în rîndurile acestora. Aventurosul și venerabilul patriarh se deplasa acum pentru ultima dată, punînd „fluviul fără sfîrșit” între el și acea mulțime atrasă de succesul lui; el căuta, în același timp, să reînvie acele bucurii ce-și pierdeau orice preț în ochii săi din clipa în care era nevoit să aibă de-a face cu vreo autoritate.
    În urmărirea unor asemenea aventuri oamenii sînt, îndeobște, mînați de vechile lor apucături și înșelați de tainicele lor dorințe. Cîțiva, momiți de năluca speranței și roși de dorul bogăției și-au pus noapte nădejdea în minele acelor pămînturi virgine; dar cei mai mulți dintre emigranți s-au mărginit să se așeze pe malul apelor mai mari, mulțumindu-se cu recolta foarte bogată care le răsplătea și cea mai mică strădanie. În felul acesta, așezările omenești luau naștere cu o repeziciune miraculoasă.
    Incidentele și scenele ce au o oarecar legătură cu povestirea noastră au avut loc în prima perioadă a acestor operații care au dus în mod vertiginos la rezultate atît de importante.
    Recolta celui dîntîi an al stăpînirii noastre fusese strînsă, iar frunzele celor cîțiva copaci risipiți ici-colo își începuseră parada culorilor și a nuanțelor tomnatice, cînd un șir de care pornise de-a lungul vadulu secat al unui rîuleț, pentru a-i urma cursul peste o întindere de pămînt unduitoare, căreia în limba țării în care scriu i se spune rolling prairie. Vehiculele încărcate cu unelte și ustensile de gospodărie, cele cîteva oi răzlețe și turmele de vite ce veneau din urmă, înfățișarea aspră și nepăsătoare a bărbaților acelora puternici, care mergeau agale pe lîngă convoiul ce înainta fără grabă, ne dădeau de veste că era vorba de un grup de emigranți porniți în căutarea acelui Eldorado*** atît de rîvnit. Contrar obiceiului oamenilor din tagma lor, grupul trecu de pămînturile mănoase ale ținuturilor de jos și porni, fără ca nimeni altul în afară de ei înșiși să știe de ce, prin strîmtori și torente, peste mlaștini adînci și întinderi neroditoare, spre un punct care depășea cu mul hotarele lumii civilizate. în fața lor se desfățurau cîmpiile nesfîrșite și monotone, care se întindeau pînă la poalele Munților Stîncoși****; iar în spate se aflau multe mile de deșert ce duceau pînă la apele repezi și tulburi  ale fluviului La Plata*****.
    Ivirea unui asemenea convoi în ținutul acesta sterp și singuratic părea cu atît ciudată cu cît regiunile înconjurătoare aveau prea puține bogății în stare să-i ispitească lăcomia și, dacă lucrul e cu putință, îndreptățea mult mai puține speranțe decît cele cu care se hrănesc de obicei coloniștii din țările noi.
    Pășunile sărace ale acestor întinderi nu făgăduiau nimic din partea solului potrivnic, peste care roțile vehiculelor treceau ca pe un drum bătătorit; nici căruțele și nici animalele nu lăsară urme prea adînci în iarba strivită și uscată pe care vitele o rupeau, ce-i drept, din cînd în cînd, căci era atît de acră, încît nici chiar foamea nu izbutea s-o facă ceva mai plăcută la gust. Oricare ar fi fost ținta spre care se îndreptau acești aventurieri, sau cauzele ascunse ale aparentei lor siguranțe într-o regiune atît de îndepărtată și lipsită de apărare,purtarea nici unuia din ei nu trăda frică sau neliniște. Numărul lor, bărbați, femei și copii, nu trecea de douăzeci.
    (...)
    >

    SURSA
    Fenimore Cooper, Preria, trad. C. Tănăsescu, vol. I, ed. Minerva / seria Biblioteca pentru toți nr. 837, București, 1975, p. 1-3.

    NOTĂ M.T.
    * Louisiana = Regiune de 2, 144 milioane kmp de-a lungul fluviului Mississippi, cumpărată în 1803 de SUA de la Franța. (http://www.encyclopediaofarkansas.net/encyclopedia/entry-detail.aspx?entryID=2383) (http://en.wikipedia.org/wiki/Louisiana_Purchase#mediaviewer/File:LouisianaPurchase.png)
    ** Probabil statele care au aderat la federația americană după încheierea Războiului de Independență (1774-1783) al celor 13 colonii britanice de pe coasta Atlantică, situate între aceste prime 13 state și fluviul Mississippi.
    *** El Dorado (spaniolă) = „Auritul”. Teritoriu imaginar din America pe care conchistadorii spanioli din secolul XVI îl credea bogat în aur și pietre prețioase. (http://tairona.myzen.co.uk/index.php/history/the_legend_of_el_dorado/)
    **** Munții Stâncoși = Lanț muntos de 4800 km din vestul SUA și Canadei. (http://www.crispedia.ro/Muntii_Stancosi) (http://ro.wikipedia.org/wiki/Mun%C8%9Bii_St%C3%A2nco%C8%99i#mediaviewer/File:RockyMountainsLocatorMap.png)
    ***** La Plata = ?

    sâmbătă, 31 mai 2014

    Exploratorul scoțian J. Bruce în Africa în secolul XVIII (VERNE 1863)


    -Da, dar sunt sălbatici și-s obișnuiți să mănânce carne crudă; iată un obicei de care mi-e silă.
    -E într-adevăr dezgustător, vorbi doctorul, și nimeni n-a crezut povestirile primilor călători în Africa. Aceștia spuneau că numeroase triburi se hrăneau cu carne crudă, dar nimeni nu credea. Referitor la asta, James Bruce a trecut printr-o întâmplare ciudată.
    (..)
    - James Bruce e un scoțian din comitatul Stirling, care, între anii 1768-l772, a străbătut toată Abisinia până la lacul Tyana căutând izvoarele Nilului. Apoi s-a întors în Anglia, unde a publicat o carte despre călătoriile sale, dar abia în 1790. Volumul a fost primit cu multă neîncredere. Obiceiurile abisinienilor erau așa de diferite de obiceiurile engleze, că nimeni nu voia să creadă. Printre altele, James Bruce spunea că popoarele Africii orientale mâncau carne crudă. Acest amănunt a ridicat întreaga lume împotriva sa. Putea să spună orice, nimeni nu s-a dus să-l controleze! Dar Bruce era un om foarte curajos și foarte irascibil. Aceste îndoieli asupra celor povestite de el îl iritau la culme. Într-o zi, într-un salon din Edinburgh, în prezența, un scoțian a făcut iar gluma pe socoteala cărnii crude și declarat răspicat că așa ceva nu e nici posibil și nici adevărat. Bruce n-a spus nimic, a ieșit din salon și s-a întors după câteva clipe cu un biftec crud, dat cu sare, cu piper, după moda africană. Domnule, a spus scoțianului, îndoindu-vă de un fapt pe care l-am afirmat mi-ați adus o injurie gravă. Crezând că nu e posibil, v-ați înșelat. Pentru a o dovedi tuturor, veți mânca imediat acest biftec crud, sau îmi veți da socoteală de cuvintele rostite. Scoțianului i-a fost frică și s-a executat cu o strâmbătură. Atunci, cu cel mai desăvârșit sânge rece, James Bruce a adăugat: Admițând chiar că faptul nu e adevărat, cel puțin nu veți mai susține că nu e posibil!”
    (XXVIII)

    J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

    vineri, 30 mai 2014

    Triburile Nyam-Nyam antropofage din Africa centrală în secolul XIX (VERNE 1863)


    „-(…) Triburile împrăștiate pe meleagurile acestea sunt cuprinse sub denumirea generală de Nyam-Nyam, nume care nu-i altceva decât o onomatopee ce reproduce zgomotul mestecatului.
    (…)
    - Că triburile astea sunt antropofage.
    (…)
    -(..); unii pretindeau că indigenii aceștia au coadă ca patrupezii, dar s-au lămurit până la urmă că acel apendice era de la pieile de animale cu care se acoperă.
    (…)
    -Tot ce se poate, dar trebuie să socotești asta o scorneală, ca și capetele de câini pe care călătorul Brun-Rollet le atribuia unor băștinași.
    (…)
    -Din păcate, adevrat e faptul că triburile acestea sunt foarte crude, nesățioase de carne de om, pe care o caută cu pasiune.”
    (XIX)
    „-Ce, sunt pe aici Nyam-Nyam-ii aceia îngrozitori?

    -Bineînțeles; dealtfel, ăsta-i numele tuturor triburilor în aceste ținuturi și, în aceeași climă, aceleași rase trebuie să aibă aceleași obiceiuri.”
    (XXVIII)

    J. VERNE, Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.

    miercuri, 29 ianuarie 2014

    Moartea violentă în lumea secolului XX (IONESCU 1973)

    În 1973, scriitorul român Eugen Ionescu (1909 Slatina - 1994 Paris), aflat în exil în Franţa din 1942, a publicat romanul Le solitaire. Scrisă la persoana întâi, cartea are ca personaj principal un funcţionar la o mică firmă pariziană care primeşte pe neaşteptate o moştenire şi renunţă la slujbă, meditând apoi la vechea şi noua sa viaţă.

    <(...)
    În cele din urmă m-am întins pe canapeaua mea cu ziarul pe care tot ea mi-l adusese. Un tată îşi omorîse, cu lovituri de secure, nevasta şi fiul, în timp ce aceştia dormeau. O femeie îşi omorîse, cu revolverul, soţul şi fiica tot în timp ce aceştia dormeau. Doi îndrăgostiţi se sinuciseseră într-o cameră de hotel. Un ţăran de şaizeci de ani îşi omorîse cu un foc de carabină vecinul de cincizeci de ani, care era braconier. Fusese, în sfîrşit, găsit în Sena cadavrul umflat al tinerei dispărute. Un francez, căsătorit cu o japoneză, care îl părăsise pentru un neamţ, îşi făcuse harakiri. Un sinucigaş, deschizând robinetul de gaz ca să se sinucidă, nu murise, dar făcuse să sară în aer casa, de sub dărîmăturile căreia fusese scos teafăr, în timp ce vecinii săi, o pereche de pensionari şi nepotul lor muriseră striviţi. Pe undeva mai era război. Într-o bătălie se înregistraseră zece mii de morţi şi cincisprezece mii de răniţi. În America, un avion explodase în zbor, un altul, în Asia, fusese cuprins de flăcări în timp ce ateriza. Undeva au fost luaţi ostateci. Şi în altă parte fuseseră luaţi ostateci, de data asta răpirea fiind înfăptuită de elemente de dreapta, pe când autorii celeilalte erau de extremă stîngă. Răscoale în Africa; obţinând decolonizarea şi independenţa naţională, triburile se omorau între ele, aşa cum făcuseră înainte de colonizare. Independenţa naţională le permitea să-şi regăsescă vechile obiceiuri. Evident, era dezolant. Lumea va pieri pentru că nu mai există oxigen. Astronauţii se întorc de pe Lună. O nouă filozofie a dorinţei predică înmulţirea carnavalurilor. Vaticanul îndeamnă la iubire şi milă între oameni. O asociaţie internaţională, având sediul la Yokohama, cere oamenilor să se ucidă între ei cu bucurie. E o chestie interesantă. Dar se pare, şi cred, că nu e decît o farsă. Oamenii nu se pot ucide aşa, cu bucurie. Pentru a te ucide reciproc este absolută nevoie de forţa mîniei. De la începutul războiului civil, într-o ţară îndepărtată, se înregistraseră un milion de morţi. Adversarii sînt ajutaţi în luptă de trei mari imperii rivale, care le dau arme.
    Societatea de protecţie a animalelor doreşte să înceteze masacrul puilor de focă. Un tînăr îşi ucide tatăl pentru că era burghez. Un sat întreg, dintr-o ţară aflată în război civil - bărbaţi, femei, copii, bătrîni - este pustiit cu aruncătoarele de flăcări ale compatrioţilor pentru că secta religioasă la care aderaseră cei aflaţi în sat le interzicea să participe la război şi să fie de partea unora sau altora dintre combatanţi.
    Toate astea te decepţionează. Mereu acelaşi lucru, e cumplit de plictisitor. Dat fiindcă oamenii oricum vor muri cu toţii, ce importanţă mai are dacă sînt omorîţi mai devreme? Dar, în fine, cu toate că în fiecare zi lucrurile se petrec la fel, întîmplările astea menţin spiritul treaz.
    (...)>

    SURSA
    Eugen Ionescu, Însinguratul, trad. R. Chiriacescu, ed. Albatros, Bucureşti, 1982, p. 57-59.

    miercuri, 19 iunie 2013

    Istoria secuilor dintr-o perspectivă irlandeză a secolului XIX (STOKER 1897)

    În 1897, scriitorul irlandez Bram Stoker a publicat celebrul roman Dracula. Tînărul Jonathan Harker, secretarul unui avocat englez, face o călătorie de afaceri la contele Dracula, al cărui castel se situa în regiunea transilvăneană Bistrița din Carpații Orientali. Bătrânul Dracula, nobil secui, îi face lui Harker o scurtă prezentare a istoriei neamului său, pe care acesta o notează în jurnalul său.

    <(...)
    Miezul nopții. Am avut o lungă conversație cu contele. I-am pus cîteva întrebări privitoare la istoria Transilvaniei și subiectul l-a animat în chip surprinzător. Cînd vorbea despre lucruri și oameni, mai cu seamă despre bătălii, ai fi zis că a fost de față. Mi-a explicat după aceea că pentru un boyar, mîndria casei și a numelui său constituie propria mîndrie, că gloria lor este propria glorie, iar destinul lor, destinul propriu. De cîte ori vorbea de neamul lui spunea „noi”, vorbind aproape numai la plural, așa cum grăiește regele. Aș dori să pot reda întocmai ce spunea, căci mi s-a părut fascinant. Mi se părea a cuprinde într-însul întreaga istorie a țării. Se aprinsese vorbind și străbătea camera în lung și în lat, trăgîndu-se de mustățile mari și albe și înșfăcînd tot ce-i cădea prin mîna puternică, de parcă ar fi vrut să-l sfarme. Pe cît de fidel am să pot, am să descriu o parte din cele povestite, fiindcă ele cuprind un fel de istorie a seminției sale:
    „Noi, secuii, avem dreptul de a fi mîndri, fiindcă în vinele noastre curge sîngele mai multor popoare viteze, care s-au luptat pentru supremație ca leii. Aici, în vîltoarea raselor* Europei, tribul Ugric** a adus din Islanda*** spiritul războinic pe care li-l insuflaseră Thor și Wodin**** (1) și pe care luptătorii lor l-au desfășurat cu atîta ardoare pe țărmurile Europei, ba chiar în Asia și în Africa, încît popoarele credeau că năvăliseră peste ele vîrcolacii. Cînd au ajuns pe aceste tărîmuri, au găsit pe huni, a căror furie agresivă măturase lumea ca un foc pustiitor, încît popoarele sfărîmate îi considerau drept urmași ai acelor vrăjitoare de demult care, izgonite din Sciția*****, se împerechiaseră cu demonii din deșert. Nătării! Ce demon sau ce vrăjitoare a fost atît de mare ca Attila******, al cărui sînge în vinele mele? și-și ridică în sus brațele. E de mirare că sîntem o rasă de cuceritori? Că atunci cînd maghiarii, lombarzii*******, avarii********, bulgarii********* sau turcii și-au revărsat valurile la hotarele noastre, i-am aruncat înapoi? E de mirare că atunci cînd Arpad********** cu legiunile sale se îndrepta spre cîmpiile Ungariei, ne-a găsit aici, cînd și-a întins stăpînirea? că eram aici la descălecat? Iar cînd ungurii triumfători au început să se reverse spre răsărit, ei au pretins că se înrudesc cu secuii, încredințîndu-le timp de secole apărarea fruntariilor cu turcii. Mai mult încă, datoria lor de a apăra frontiera nu păru a lua sfîrșit niciodată, căci, după cum spun turcii: „Apa doarme, dar dușmanul veghează!” Oare cine a primit mai bucuros decît noi, dintre cele patru națiuni, „spada însîngerată” (1), cine s-a strîns mai grabnic sub stindardul regelui? Cînd a fost spălată cea mai mare rușine a poporului meu, rușinea de la Cossovo***********, atunci cînd steagurile valahe și maghiare s-au plecat în fața Semilunii, oare nu un voievod din seminția mea a trecut Dunărea și l-a înfrînt pe turc, în țara lui? Într-adevăr, a fost un Dracula! Fie-i blestemat fratele nemernic************ care, odată învins și-a vîndut turcilor neamul, aruncîndu-l în robie rușinoasă! Și nu tot Dracula l-a inspirat pe un vlăstar din spița sa, care mai apoi a trecut iar și iar Dunărea năboind peste turci? Și care, după ce bătuse în retragere, a revenit la atac în atîtea rînduri, pînă cînd cîmpul de luptă s-a umplut de sîngele oștenilor săi, ca și cum ar fi știut că va repurta singur victoria finală? S-a spus că se gîndea numai la sine. Dar la ce e bună prostimea fără căpătenie? Unde ar duce războiul, fără o minte și o inimă care să-l îndrume? Pe urmă, după bătălia de la Mohacs*************, cînd am izbutit să scuturăm jugul maghiar, noi, cei din sîngele lui Dracula, am fost din nou printre conducătorii poporului, căci cugetul nostru nu-și găsea alinare, cîtă vreme nu eram liberi. Ah, tinere domn, secuii - iar Drăculeștii au fost inima, cugetul și spada lor - se pot lăuda a fi înfăptuit ceea ce niște parveniți ca Habsburgii*************** și Romanovii***************** n-au izbutit nicicînd. Dar vremea războaielor a apus. Sîngele e un lucru prea prețios, în aceste zile de pace dezonorantă, iar gloria acestor mari seminții rămîne numai o poveste frumoasă.”  
    (...)  

    (1) Etimologie istorică fantezistă, de sorginte romantică.

    (1) La vechii unguri, însemnul chemării la oaste (magh. veres kard)   

    >


    SURSA
    Bram Stoker, Dracula, trad. B. Cioculescu & I. Verzea, edit. Univers, București, 1990, p. 68-70


    NOTE
    *În secolul XIX prin termenul de rasă se înțelegea popor.
    **Familia popoarelor fino-ugrice este compusă din finlandezi, estonieni și maghiari.
    ***Insula Islanda a fost descoperită și populată de vikingii din Peninsula Scandinavă în secolele IX-X.
    ****În mitologia vikingilor Thor, zeul fulgerului și războiului, era fiul zeului suprem Odin/Wodin.
    *****În antichitatea preromană Sciția era numele regiunii din nordul Mării Negre, dat de tribul indoeuropean ale sciților
    ******Attila a fost fondatorul uriașului, dar efemerului, regat al barbarilor huni la granițele Imperiilor Roman de  Răsărit și Apus. (433-453)
    *******Longobarzii de neam germanic au învins, în 567, împreună cu avarii turanici, pe gepizii germanici și au preluat controlul nordului Italiei. Regatul lor a fost cucerit în a doua jumătate a secolului VIII de regele franc Carol cel Mare. Ei au dat numele provinciei italiene Lombardia, cu centrul la Milano.
    ********Avarii turanici au înființat un hanat cu centrul (Ring) în pusta maghiară, cucerit de același Carol cel Mare la sfîrșitul secolului VIII.
    *********Bulgarii turanici conduși de hanul Asparuh s-au instalat în 681 în Bulgaria de azi. Ei au trecut la confesiunea creștină ortodoxă în secolul IX și au fost asimilați ca elită conducătoare de masa slavilor care se instalaseră în Peninsula Balcanică după 602.
    **********Arpad a fost conducătorul maghiarilor păgîni care au descălecat în câmpia Ungariei, de unde au început expansiunea în Europa, fiind creștinați în confesiunea catolică de regele Ștefan cel Sfânt în 1000. 
    ***********Kossovopolje a fost locul a două victorii otomane: prima în 1389, împotriva unei alianțe creștine balcanice, și a doua în 1448, împotriva unei alianțe creștine conduse de regatul maghiar.
    ************Domnitorul muntean Radu cel Frumos (1462-1473), fratele domnitorului muntean Vlad Țepeș (1456-1462), supranumit Dracula, a acceptat plata tributului față de sultanul otoman Mahomed II, care l-a instalat domn cu acceptul boierilor, în pofida insuccesului otoman din campania împotriva lui Vlad Țepeș.
    *************Mohacs a fost locul victoriei decisive din 1526 a sultanului otoman Soliman Magnificul împotriva regelui maghiar Ludovic II, care a murit în luptă. Regatul maghiar a devenit teritoriu de dispută între otomani și dinastia austriacă a Habsburgilor, conducătoare a Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană.
    **************Dinastia de Habsburg a deținut titlurile de duci (1282-1483) și arhiduci (1483-1804) ai Austriei, împărați ai Sfântului Imperiu German de Națiune Germană (1438-1804), regi ai Ungariei (1526-1918) și împărați ai Austriei (1806-1918).
    ***************Dinastia Romanov a deținut titlul de țar al Rusiei între 1613-1917.

    miercuri, 20 martie 2013

    Coșul milosteniei în societatea engleză a secolului XIX (C. BRONTE)

    În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley, a cărui acțiune se petrece în 1811-1812, în regiunea nordică Yorkshire. Tânăra Caroline Helstone, nepoata parohului anglican local, primește vizita domnei Sykes și a celor trei fiice nemăritate ale sale.

    <(...)
    Acum nu-i mai rămânea Carolinei decît să le invite sus, să le ajute să-și scoată șalurile, să-și netezească părul și să-și împrospăteze ținuta; să le conducă îndărăt în salon, să le împartă niște cărți cu gravuri sau diverse lucruri ciudate cumpărate de la coșul milosteniei; era obligată să cumpere, deși decontribuit la înzestrarea lui contribuia foarte puțin; iar dacă ar fi avut bani mai mulți, mai degrabă l-ar fi cumpărat în întregime, chiar în clipa cînd era adus la casa parohială - cumplită pacoste! - decît să contribuie fie și numai cu o perniță de ace.

    Poate că ar trebui explicat în fugă, pentru folosul celor care nu sînt ou fait (1) cu misterele „coșului milosteniei” și ”coșului misionarilor”, că asemenea meubles (2) sînt un fel de cufere de răchită, cam de mărimea unui încăpător coș de rufe, destinate să poarte de la casă la casă o uriașă adunătură de pernițe de ace, săculețe pentru bolduri, suporturi pentru cărți de vizită, coșulețe de lucru, îmbrăcăminte pentru copii mici, etc. etc. etc., făcute de mîinile mai harnice ori mai pregetătoare ale cuvioaselor doamne dintr-o parohie și vîndute mai mult cu sila păgînilor gentlemeni tot de pe-acolo, la niște prețuri nerușinat de piperate. Roadele unor astfel de vînzări impuse sînt folosite pentru convertirea evreilor, pentru căutarea celor zece triburi rătăcite și pentru regenerarea atît de interesantelor populații de culoare de pe glob. Fiecărei doamne participante îi vine cîte o dată pe lună rîndul să păstreze coșul, să lucreze pentru el, și să vîre conținutul lui pe gîtul unei clientele bărbătești din ce în ce mai reduse la număr. Lucrările încep să devină pasionante cînd sosește vremea ca șirul să fie luat de la capăt: unor femei cu minte întreprinzătoare, cu spirit negustoresc viu, le face plăcere și se distrează copios cînd îi silesc pe cei mai înăcriți zgîrîie-brînză de postăvari să scoată banii și să plătească pe loc sume cam cu patru-cinci sute la sută mai mari decît prețul de cost, pentru obiecte care nu le fac nici o trebuință; alte doamne - firi mai slabe - protestează, și ar fi mai bucuroase să-l vadă dimineață după dimineață pe însuși prințul întunericului în pragul casei, decît acel coș-fantomă dimpreună cu mesajul: „Doamna Rouse vă trimite complimente și - vă rog, doamnă - zice că a venit rîndul dumneavoastră”.

    (1) La curent (fr.)
    (2) Mobile (fr.)
    >


    SURSA
    Charlotte Bronte, Shirley, vol. I, trad. de D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, pp. 117-118.

    sâmbătă, 31 decembrie 2011

    Pirații biddiomahi din Africa centrală la mijlocul secolului XIX (VERNE 1863)

    „(…) numeroasele insule ale lacului, locuite de biddiomahi, pirați sângeroși și foarte temuți, a căror vecinătate era tot atât de primejdioasă ca aceea a tuaregilor din Sahara.”
    (XXXIII)

    „(…) unei insule mari și foarte populate, pe care doctorul o luă drept Farram, capitala biddiomahilor.”
    (XXXV)

    Nu știa că locuitorii insulelor Lacului Ciad, ca și alți negri, se scald fără teamă în apele pline de crocodili, cărora nu le dau nici o atenție. Crocodilii din lacul acesta se bucură de reputația îndreptățită dealtfel, de a fi niște reptile inofensive.”
    Se găsea în mijlocul unui trib al biddiomahilor, cu pielea neagră, tuciurie. Nu avea de ce să se rușineze de goliciunea lui, pentru că era îmbrăcat după ultima modă a ținutului.”
    „Puțini călători, dintre cei care îndrăzniseră să se aventureze în aceste locuri, își mai revăzuseră patria. ”
    (XXXVI)

    vineri, 23 decembrie 2011

    Exploratorii europeni în Africa în secolul XIX (VERNE 1863)

    Cinci săptămîni în balon, trad. (1863 fr.) R. Tudoran, ed. II, ed. I. Creangă/3, București, 1978, 215 p.


    -Călătorii despre care vorbești nu plecau niciodată decât însoțiți de escorte înarmate, pregătiți pentru aceste expediții, trimițând șefilor de triburi numeroase daruri. Și totuși, unii nu au putut evita suferințe și tributuri dintre cele mai groaznice.”

    sâmbătă, 1 ianuarie 2005

    Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)

    Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35

    (...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
    De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
    Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern  este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
    Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San  Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
    În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
    Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.

    marți, 10 ianuarie 1995

    Muhammad ibn Falah (c. 1400-1461)

    A. Axelrod & C.Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 342.

    Întemeietorul sectei Mushasha a musulmanilor șiiți, M. a militat pentru un stat ghidat de zelul său mesianic.
    Descendent al unui imam șiit, M. a primit educația islamică uzuală la al-Hillah, un cunoscut centru de studiu islamic. Acolo a adoptat concepții atît de contrare gîndirii tradiționale, încât unii le considerau eretice.
    În 1436, M. a început să predice în tribul său, mergînd din clan în clan. Spera să formeze o asociație a musulmanilor nemulțumiți în locurile de la frontiera dintre Iran și Irak. El se prezenta ca Mahdi și reprezentantul lui Ali, urmașul Profetului Muhammad.
    Forțele islamice ortodoxe s-au îndreptat împotriva coaliției sale în 1440. El a reușit să se regrupeze și a capturat Hoveyzieh în februarie 1441. M. a stabilit capitala sectei Mushasha în acest oraș.
    Timp de 10 ani, forțele islamice ortodoxe au atacat Hoveyzieh, dar au fost respinse. M. și-a extins influența, controlînd regiunea dintre Hoveyzieh și fluviul Tigru. El a scris doctrina Mushasha, similară Coranului, autointitulîndu-se lider religios și conducător militar și laic. La moartea sa, activitatea a fost continuată de fiul său.