Identitatea americană (CUȚITARU 2005)

Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II/2005, 1/ianuarie, 33-35.

I
Dimensiunea mitică a Vestului Sălbatic nu are, desigur, doar un conținut geografic sau pur peisagistic. Însăși istoria locului speculează cu bună știință fabulosul și legendarul, sprijinindu-se într-o manieră quasitotală pe ideea temporalității arhaice, sacre, primordiale sau ciclice, lucru nemaiîntâlnit nici măcar la popoarele milenare, cu vocație prin excelență mitologizantă, cum ar fi arabii, chinezii sau grecii. faptul rămâne cu atât mai verosimil cu cât toată lumea știe și afirmă „tinerețea” americanității, dinamismul și pragmatismul înaintării sale în istorie.
Într-un fel, nu cred că ar trebui să vedem aici un paradox, sau, oricum, unul insurmontabil. Mitizarea Vestului american nu este o creație propriu-zisă a celor identificați astăzi ca „americani”, ci , categoric, a celor care i-au precedat cronologic și etnopsihologic, numiți vag ironic „americanii nativi”, aborigenii cu alte cuvinte, faimoasele „piei roșii” din literatura/cinematografia western, de inspirație romantică și coloratură eroică.
Doi factori imprevizibili au dus la un fapt cultural unic pe mapamond, neglijat în mod surprinzător, aș îndrăzni să afirm, de către teoreticienii noului istoricism. Este vorba de spre suprapunerea fenomenologică și faptică a istoriei (realității) cu mitul (ficțiunea). Cele două elemente sunt genocidul și oralitatea. Civilizația vechilor indieni a fost distrusă aproape integral de către primele colonizatoare ale bătrânului continent, iar (lucru absolut uimitor) această civilizație suficient de sofisticată - mai ales în ramificațiile sale sudice, astăzi devenite America Latină - este întemeiată în mo  fundamental pe oralitate, luându-și majoritatea secretelor cu cine, în mormânt. partea cea mai complicată însă se leagă de urmările catastrofei culturale și istorice, conferind aura de unicitate a fenomenului deja menționat. Nici exterminarea nu a fost, în cele din urmă absolută, pentru a transforma cultura indienilor americani într-o Atlantidă modernă, dispărută abrupt și total din istorie, învăluită într-un impenetrabil mister, nici oralitatea nu s-a dovedit un canal de perpetuare etnopsihologică atât de fragil pentru a acoperi vârstele inițiale ale grupului în completă obscuritate. Din existența triburilor de aborigeni a supraviețuit numai atât și numai într-o asemenea măsură încât să inducă istoriei un sens mitologizant și, fapt singular în lume, o configurație mitologizată.
Centrul de greutate al civilizației indiene, în interiorul Americii de Nord, se află, desigur, pe spațiul desfășurării plane, infinite, ale Vestului Sălbatic (Arizona, New Mexico, Colorado, Texas, Nevada, California), comparabil prin simbolistica sa stâncoasă și aridă de „epocă a pietrei”, cu conținutul arhetipal al timpului sacru. Arheologii clasifică această cultură arhaică a deșertului în 3 grupuri principale, cu evoluții mai mault sau mi puțin complementare: colectivitatea Mogollon, numită după munții sudici ai Arizonei, comunitatea Hokoham, un cuvânt din dialectul Pima  care înseamnă „cei care au migrat” și grupul Anasazi, termen din limba Navajo, referindu-se la „cei bătrâni”. Dispunerea acestor seminții este una geografică. Dacă Mogollonii au preferat extinderea sudică, având legături indiscutabile cu marile civilizații precolumbiene (aztecii, incașii, mayașii) ale Americii Latine, Hohokamii s-au dezvoltat în interiorul vestic propriu-zis, ilustrând foarte timpuriu ideea migrației, iar Anasazii au urcat în N, spre Nevada de azi, dând naștere uneia dintre cele mai reprezentative culturi aborigene, Navajo. Existența acestor colectivități ca tare, nereprezentată științific într-un mod convingător, pare a întări o teorie modernă, enunțată la sfârșitul anilor 50 de M. Eliade. Mă gândesc, fără îndoială, la mitul eternei reîntoarceri. Întreaga istorie (legendă) a indienilor Vestului Sălbatic are o traiectorie ciclică, revigorând periodic un arhetip, un mit primordial al divizării și răspândirii în teritoriu.
Ideea reciclării mitice a istoriei prelungește chiar la nivelul mental  de reprezentare a realității, justificând o altă teorie modernă interesantă, aparținând altui român preocupat de arhetipuri, Vasile Lovinescu. El lega dorința comunităților arhaice de a se proiecta circular în spațialitatea unui mit ab origine cu spaima colectivă de imprevizibilitatea viitorului istoric. Opresiunea cronologiei dialectice este oprită prin devierea curgerii liniare a evenimențialului și conectării lui sferice la timpul sacru. De aceea, căpetenia absolută, eroul temporalității primare  nu moare niciodată, ci este doar ocultat, putând reveni/reînvia oricând și, implicit, readuce istoria la forma ei arhetipală, ideală. Liderul militar și spiritual devine, prin urmare, după Lovinescu, un monarh ascuns.
Urmașii Mogollonilor, din sudul Arizonei, eroizează (mitologizează) în acest fel chiar geografia. Infinitele arhitecturi naturale din stânci - unele de-a dreptul neverosimile prin echilibristica inefabilă, îndreptată împotriva oricărei legi fizice, pe care o sugerează - capătă pentru ei un conținut sacru, o variantă simbolică a arhetipului ocultat. Apașii din munții Chiricahua (sudul extrem al Arizonei) susțin că liderul invincibil, Chicose (căpetenia), monarhul ascuns cu alte cuvinte, doarme, așteptând momentul prielnic reciclării istoriei și emancipării etniei rămase în stagnare. Ei îți indică o formațiune uriașă de stânci, vizibilă plenar din vârful munților, ce ilustrează, dincolo de posibilitatea oricărui dubiu, pe Cochise dormind. Simpla contemplare a orizontului geografic poate însemna astfel reactivarea timpului sacru și conectarea la arhetip.
Cu ani în urmă, am privit eu însumi în zare, spre locul indicat, simbolic numit de arizonieni „Capul lui Cochise”, și, pentru o secundă, am înțeles sensul epifaniei joyceiene. Cu nas acvilin, bine desenat pe cerul senin, cu coamă lungă și subțire, specifică straturilor nobiliare de apași, un profil autentic de indian se contura pregnant și gigantic pe fundalul albastru. El sugera adormirea sau, mai precis, somnul extatic. Zâmbetul ascuțit, ușor ironic, din colțul buzelor trezea însă fiori de gheață.

II
Până la un punct, psihologia contemporană a nativului american sugerează comportamentul bizar al unui personaj din proza secolului trecut, numit Bartleby. Melville își plasează eroul pe celebra Wall Street new-yorkeză, ca funcționar mărunt în birourile unui avocat plin de succces, devenit, deloc întâmplător, narator al textului.
Mulți se vor mira de această comparație stranie, cu atât mai mult cu cât mă voi referi explicit la „psihologia contemporană” a indienilor americani, refuzând, prin urmare, în descrierea de față, surprinderea unor atribute cu caracter tradițional. Este vorba mai curând despre un „spirit” dobândit din confruntarea istorică cu sistemul și foarte puțin despre un fond genetic comunitar. Nu alta pare a fi situația copistului melvillian care, trebuie să recunosc, m-a tulburat fără răspuns vreme îndelungată înainte de a ajunge în spațiul nord-american.
Taciturn și impenetrabil, muncind într-un ritm debordant, asemenea unei mașinării sofisticate. Bartleby se blochează, la un moment dat, într-un negativism total (aparent fără obiect), cu o vădită tentă suicidală, atât psihologic, cât și social. El repetă la infinit fraza „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu” oricând este rugat să-și facă datoria, să vorbească despre sine, să-și explice problema, să-și părăsească biroul etc. Mulți critici au văzut aici un rafinat „om al preferințelor”, revoltat discret împotriva unui sistem opac cultural, dar opinia nu rezistă la o analiză atentă. Bartleby refuză fără discernământ, chiar încercările disperat generoase ale patronului său de a-l ajuta rămânând fără rezultat. Alții au descifrat în atitudinea criptică a personajului parabola conceptului marxist al alienării. Într-un sistem obtuz social, fundamentat pe acumularea economică necondiționată, individul se depersonalizează și, ulterior, dezumanizează, devenind o formă goală. Dar nici această interpretare nu se poate sprijini integral pe text, întrucât măcar un singur reprezentant al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care era chiar în centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația  crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci la cel al transformării morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediata ei apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unuia înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea epifanică a șefilor de trib din cinematograful modern este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică păost-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San Antonio (Texas), am fost la un moment dat, amuzat, și mai apoi intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată tradițiilor feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Individul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplar.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc, te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic, abstract, aparent fără nici  o implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sfântul Franisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptmânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo, comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze. Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.

identitatea postcolonială (STĂNESCU 2013)

Angela Stănescu, The protean cultural syntehesis of postcolonial identity, „Diversite et identite culturelle en Europe”, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 1/apr. 2013, p. 35

Rezumat 

În era migraţiei în masă şi a mobilităţii globale, asumarea cetăţeniei globale a devenit o realitate comună. Multiculturalismul naţiunilor Europene postmoderne rămâne un slogan frumos, care nu poate redresa întotdeauna urmările deseori traumatice ale istoriei (post)coloniale a identităţii culturale, ce aminteşte încă de diviziunile geografice tradiţionale: ţări avute şi sărace, dezvoltate, în curs de dezvoltare şi subdezvoltate. Doar prin corectitudinea politică nu se poate şterge amintirea secolelor de antagonism colonial, cu inerentele dislocări de identitate culturală, tradiţii şi civilizaţii indigene. Complexităţile conflictuale caracteristice vechilor relaţii coloniale, care au distorsionat construcţia identităţii rasiale, naţionale şi culturale de ambele părţi, continuă să condiţioneze redefinirea identităţii naţionale şi culturale în fostele metropole imperiale şi colonii, precum şi reprezentările ei în literatura postcolonială.

Cuvinte cheie: postcolonial, multiculturalism, hibriditate, identitate culturală interstiţială 

Legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș (BOANGIU 2006)

GABRIELA BOANGIU (Institutul de Cercetări Socio-Umane „Nicolaescu Plopșor” Craiova), Confruntarea cu alteritatea sau provocarea memoriei. Reactivarea unor provocări simbolice referitoare la legenda întemeierii satului Aref din județul Argeș, „Datina”, Centrul pentru Conservarea și Promovarea Tradițiilor Constanța, XIII, 42, 2006.

<Studiul își propune să sublinieze existența unor particularități ale raportului identitate colectivă - imaginar simbolic al legendelor fondatoare - memorie și alteritate într-un spațiu clar determinat - satul Aref din județul Argeș. Cercetarea de teren desfășurată în aprilie a. c. a făcut posibilă apropierea de ceea ce,  la început, părea o identitate fragmentată între un trecut care continuă să ofere soluții, sporadic și ilicit (descântece), și un prezent ale cărui însemne se lasă recunoscute cu ușurință, nu fără a provoca noi întrebări, noi poziționări teoretice. Satul pare a se dărui celui venit din afară sub semnul unei luminoase neascunderi nu doar datorită poziției sale geografice, deși se spune că odinioară satul a purtat numele Hariș ce ar însemna „luminiș!”... după cum ne-au informat localnicii (o primă poveste), ci pentru că oamenii nu întârzie să-și manifeste ospitalitatea, volubilitatea, plăcerea de a povesti „străinului”, căci doar știe pentru ce a venit acesta. Pentru ei. De aceea nu uită să menționeze drept carte de vizită o lungă listă a „străinilor” la propriu, dar și la figurat, mai de demult sau mai recenți, carte de vizită aducătoare de prestigiu pentru întreaga comunitate, dar în același timp asigurări liniștitoare destinate  „cercetătorilor de la oraș” în privința materialului etnografic ce urmează a fi înregistrat. Acesta ar fi începutul „poveștii” noastre în Aref... și probabil și a celorlalți outsideri care au poposit în zonă, Am reținut caracteristicile acestei relaționări între localnic și străin, dintre arăfean și vizitatorii săi, căci pe acestea se vor fundamenta reactivările unor reprezentări simbolice referitoare la originea vetrei satului, la imaginea evaluată pozitiv a Domnitorului Vlad Țepeș - considerat ca întemeietorul de drept al satului. Datorită vervei și a capacității arăfeanului de a povesti pentru un anumit public (aspect pe care îl vom dezvolta pe parcursul lucrării), am considerat că adoptând, la începutul prezentării studiului un stil mai lax, s-ar putea recupera din imaginea generică a arăfeanului.
Binomul „povestea oferită” - „identitatea prestigioasă” a arăfenilor se dovedește a fi axul central ce facilitează reactivarea unor pattern-uri mentalitare tradiționale în confruntarea cu „străinul” care provoacă opunând „povestea” lui Vlad Țepeș -  Dracula. Pentru a putea dobândi o perspectivă teoretică adecvată problematicii, a fost analizat conceptul de identitate și corelat cu cel de memorie. Astfel, identitatea este înțeleasă drept o manifestare relațională (Frederik Barth), depășindu-se alternativele obiectivism/subiectivism. Se acordă astfel o pondere importantă situației relaționale și actorului, care conferă semnificație, identificarea situându-se la același nivel cu diferențierea.
Schimbul social-simbolic mediat de imaginea lui Vlad Țepeș face vizibile diferențele între culturile ce se confruntă. Structurarea relațiilor dintre protagoniști depinde de poziționarea simbolică a acestora față de fenomenul adus în dezbatere. Cercetarea de teren desfășurată doar asupra unuia din grupurile aflate în dialog, permite o analiză mai detaliată doar în ceea ce privește reactivarea unor reprezentări simbolice în cazul arăfenilor. Memoria lor culturală are o componentă imaginativă mult mai puternică, povestirea pune ordine, „numind” fiecare piatră de hotar, micșorând distanța dintre comunitate și spațiul locuit, făcându-l familiar, căci i se cunoaște „povestea”. Imaginea domnitorului salvat de strămoșii locuitorilor de azi ai satului este însoțită de simboluri valorizate pozitiv - pământul primit de săteni din partea domnitorului pentru ajutorul primit întruchipează într-o anumită măsură pământul ales, pământul făgăduinței, protejat și protector. Pot fi identificate anumite aspecte simbolice ale darului - „fenomenul total” (Marcel Mauss), datorită implicațiilor pe care le are și în celelalte sfere ale vieții sociale. Astfel, relația domnitor - strămoși are un fundament pozitiv evident, o structură simbolică, am putea spune chiar religios-creștină, cea a altruismului răsplătit. Locuitorii din Aref reactualizează un mit de întemeiere, încărcat de motive simbolice ale vieții, în condițiile confruntării cu imaginea diferită personaj - element central al legendei locale, imagine negativă, încărcate de însemne ale morții, furnizată de exterior. Refuzul contaminării mitului original cu simboluri ale morții, ci dimpotrivă afirmarea vieții și a încrederii în actul altruist răsplătit - esența legendelor locale despre întemeierea satului Aref, reprezintă câteva repere simbolice ale mentalității tradiționale reactivate în cadrul dialogului cu Celălalt, purtător al unui discurs contradictoriu.
>

Identitate nord-americană (CUȚITARU 2005)

Codrin Liviu Cuțitaru, O (altă) identitate americană, „Însemnări ieșene”, Iași, II, 1/1.2005, p. 33-35

(...) al sistemului - dar nu oarecare, ci unul care vine chiar din centrul lui, faimoasa Wall Street - încearcă o apropiere umană de Bartleby, riscându-și propria poziție de slujitor eficient și abil al mecanismului social.
De fapt, răspunsul la această ambiguitate trebuie căutat aici, în relația crispată de exasperare a avocatului cu angajatul său. Adevărata dramă nu se consumă la nivelul psihologiei al lui Bartleby, mai curând schematică, unilaterală, anihilată în propriul ei automatism, ci în cel al transformări morale a tenacelui capitalist de pe Wall Street, juristul devenit narator. El pare să dezvolte un curios sentiment al responsabilității etice față de o victimă potențială, ajunsă simbolic în imediat sa apropiere. Bartleby rămâne un cod, un element de decor, menit să încifreze pentru un avocat axioma elementară conform căreia, în interiorul unui sistem concurențial, ridicarea unui înseamnă, nemijlocit, căderea celuilalt. Automatismele, clișeele și liniaritatea copistului nu fac decât să întărească funcția lui reprezentațională și întrucâtva anamnetică.
Dintr-o perspectivă macrosistemică, aceeași este relația dintre americanii colonizatori și cei aborigeni. Caracterul decorativ al pieilor roșii în America de astăzi se află dincolo de posibilitatea oricărui dubiu. Trăind în rezervații și aproape forțați să-și conserve valorile culturale, urmașii vechilor apași și-au însușit noua structură într-o manieră mecanică și simbolică. Nu cred că silențiozitatea specifică a șefilor de trib din cinematograful modern  este o trăsătură ereditară a comunităților de indieni, ci o achiziție actuală, legată indirect de misiunea lor istorică post-colonizatoare de a sugera, de a aminti, de a păstra.
Înainte să ajung în Arizona, vizitând un mare muzeu al spiritualității americane din San  Antonio (Texas), am fost, la un moment dat, amuzat și, mai apoi, intrigat de o situație cel puțin neobișnuită. Într-o cameră destinată feluritelor comunități de indieni texani, lângă o colibă apașă autentică, stătea, marțial, cu brațele încrucișate, un apaș la fel de real. Indianul era el însuși o piesă de muzeu, arborând o impenetrabilitate, pe care, sunt convins, „tunicile roșii” (the redcoats) din garda regală britanică nu ar putea decât să o invidieze. Luminile aparatelor de fotografiat, zâmbetele vizitatorilor, ghionturile temătoare ale copiilor nu-i tulburau deloc nemișcarea, profesionalismul cu care își îndeplinea funcția decorativă fiind absolut exemplare.
În rezervațiile Navajo din sudul și nordul Arizonei, indieni asemănători, împopoțănați tradițional și colorați carnavalesc te privesc nemișcați, cu fizionomii glaciale. Chiar atunci când vând ceva, aerul lor rămâne impenetrabil, golit de orice conceptualizare emoțională. Ei par oameni fără mimică, nu zâmbesc și vorbesc foarte rar. Dacă dansează sau cântă - ca parte a aceluiași ritual decorativ - o fac mecanic: abstract, aparent fără nici implicare afectivă.
Am trăit o experiență revelatoare în acest sens. Alături de mănăstirea misionară San Xavier, fondată de Sf. Francisc, astăzi la 9 mile S de Tucson, într-un târg similar celor din N Moldovei, indienii își expun săptămânal spre vânzare diverse obiecte vestimentare și, mai ales, bijuterii. Vizitând locul, cu ani în urmă, am văzut la intrare o tânără Navajo comercializând sandvișuri cu fasole bătută. Curiozitatea consta în faptul că pasta maronie era introdusă într-o cocă simetric decupată dintr-un întreg ce semăna foarte mult cu clătita românească. Împins de curiozitate, am întrebat-o dacă îmi putea spune ingredientele necesare aluatului în chestiune. Ascultându-i replica sacadată și imperturbabilă, am izbucnit într-un râs greu de reprimat, cu accente de obrăznicie ce, paradoxal, nu a părut să o deranjeze.Cu glas egal, într-o pronunție engleză aproximativă, femeia a rostit cu fermitate: „I would prefer not to” / „Aș prefera să nu”.

„Agora” („TOMIS” 2003)

 ***, Agora, „Tomis”, Constanța, sept. 2003, p. 106

„Agora”, în numărul 11, printre nesfârșite articole îl propune pe acela al Marinei Capbun, concis, cu o analiză critică pertinentă a filmului Matrix reloaded. Se evidențiază americanizarea unui scenariu, care, în primul film al trilogiei, fusese foarte apreciat prin chestionarea valorilor promovate în timpul nostru. Articolul lui Victor Loghin Despre New World Order, Huntington și o lume fără Dumnezeu începe promițător cu dezavuarea labilității spirituale care-l paște pe omul contemporan în lipsa unor valori stabile, însă spre mijlocul articolului o dă spre antisemitism, văzând în demersurile evreilor de a-și afirma identitatea începutul unui veritabil sectarism de grup sau, mai corect, de grupuri presupus discriminate. În ceea  ce privește teoria conform căreia locul lui Dumnezeu a fost luat de om, combătută de domnia sa, ne cerem permisiunea să-l anunțăm că noile studii vorbesc despre o lume postumană, în care nu mai există un centru al lumii, fie el uman sau divin.

Calcule pe o pagină de gardă (NOVAC 2000)

 Constantin Novac, Alegeri la Uniunea Scriitorilor. Calcule pe o pagină de gardă, „Tomis”, Constanța, decembrie 2000

Aflat în plin proces mediatic, poate mai grăbit decât în precedentele împrejurări similare, evenimentul electoral din aprilie nu promite a cădea în spațiul grav, problematic al bilanțurilor literare. Întocmai ca în campaniile noastre autohtone de desemnare a aleșilor neamului, forma copleșește fondul, interesul personal, imediat, nemijlocit, prevalează și aici asupra strategiilor obștești de anvergură dacă nu, cu adânc ticluită vorbire, acestea par să se confunde. Nu soluțiile de optimizare sau eradicare necesare intră primele în competiție, ci ambițiile aspiranților la scaunul prezidențial, sub al căror drapel mai mult sau mai puțin emblematic se strâng, din rațiuni partizane cu aparențe doctrinare, inși marcați de o dubioasă statornicie. Drept urmare, au crescut alarmant și în chip foarte rapid combativitatea și spiritul clarvăzător al unor, până mai ieri, ațipiți; delațiunea, deghizată în crampe civice, expune precipitat și nedemn obștea scriitoricească oprobriului unui public în necunoștință de cauză, dar predispus temperamental la ieftină vehemență. Cu cine votăm? Dau să se întoarcă acasă fiii rătăciți vremelnic pe coclaurile politicii noastre levantine; zgomotoase personalități care, ani de-a rândul, s-au detașat ostentativ de breasla scriitoricească, sunt traversate subit de idei de asanare morală și de resuscitare organică a Uniunii și, fluturându-și legitimațiile de membru nepreschimbate, restanțieri la cotizație, râvnesc acum la sceptrul decizional. Se elaborează astfel, în laboratoare clandestine, dileme hamletiene cu aparențe reformatoare. Unii (re)văd în această structură vicioasă de tip stalinist, scoțând din mâlul uitării chipuri și fapte care n-o onorează, socotind-o supraviețuitoare printre puținele din Europa, nu atât datorită puterii, cât mai ales slăbiciunilor ei. Alții văd în ea o corporație de tip sindical, cu organisme bine consolidate în teritoriu, menită a veghea la identitatea și prosperitatea membrilor ei, punând pe planul al doilea specificul îndeletnicirii; dimpotrivă, alte voci subliniază nevoia unui for academic cu propensiuni elitiste, mai puțin preocupați de factorul material. În acord cu această alternativă, am avea de ales ca președinte între un personaj charismatic, onorant prin sine însuși, decorativ pentru instituție și un gospodar-scriitor transpirat, cu mânecile suflecate, capabil să asigure baza logistică a supraviețuirii breslei. Pe cine votăm? Ar fi mai potrivit, pentru a ne asigura minima protecție, să ne abandonăm în brațele unui partid sau ale guvernanților, cu tot riscul de a-i scoate din țâțâni cu potențialul iritant al unora din confrații noștri? Sau să ne păstrăm destinul în propriile mâini, apărându-ne glia cu insistență și fermitate?

Dumnezeu știe dacă, trăind, Ulici ar fi fost în stare să reducă toată această tevatură la o simplă speculație de cafenea. Cert este că avem nevoie astăzi de autoritatea unui lider asemenea lui, de un manager experimentat în bătălii de uzură, cu o cutie de viteze adaptabilă la existența noastră accidentală. A pierde astăzi ceea ce s-a câștigat în ultimii ani înseamnă sinucidere. Să nu ne facem iluzii, solidaritatea de breaslă este, deseori, una dintre acestea. Spre deosebire de mineri, fiecare scriitor își are șutul său în care cotrobăie, protestează și contestă, dependent, totuși, de oxigenul lumii de deasupra. Sentimentul acestei funciare dependențe ne-ar putea face mai înțelepți măcar cu prilejul evenimentului așteptat din aprilie. 

„Moartea cărții?” („TOMIS” 1999)

 T., Moartea cărții?, „Tomis”, Constanța, iul. 1999, p. 1

Tot ce știm este că nu știm, spunea Platon, dar tot el credea că am cunoaște mai mult decât din cele aflate de la dascăli, prin anamnezis. Din acest amestec de cunoaștere și necunoaștere oamenii trebuie să brodească adevărul. Mereu, deducerea viitorului din semnele timpului prezent a dat naștere la întrebări, în timp ce „lumea” și-a continuat mișcarea, indiferentă la ce s-a gândit despre ea. Am auzit ades o întrebare: va fi să dispară cartea, cartea pe suport de hârtie?... Și dacă da, de ce ne îngrijorează surparea unei împărății, cea a Galaxiei Gutemberg, cum i s-a spus și cu care eram atât de obișnuiți? Există pur și simplu în noi o doză de neliniște în fața schimbărilor ce ne par radicale sau neliniștea vine dintr-o întrezărire a unui viitor în care generațiilor care vor urma nu vor mai putea să participe la aproape nici una dintre valorile de care noi, părinții lor, am fost legați și pe care le-am creat? Neliniște, pentru că simțim că firele prin care credeam că vom pătrunde în viitor, se subțiază și se scămoșază, gata să fie rupte, adică noi nu vom mai putea face parte din acest viitor, pentru că lumea noastră de gânduri, de simțire, trăiri și credințe, va deveni neinteresantă și fără căutare. În moartea cărții pe suport de hârtie, scriitorii par că ar desluși semnele prevestitoare ale morții Cărții, adică a unei forme de creativitate ce ne-a însoțit de la scrierea lui Ghilgameș ori a Sakuntalei până astăzi. Va fi să dispară atunci cartea fiecărui scriitor de acum, ce e drept, odată cu Shakespeare, Homer, Vergiliu și Dante - măruntă sclavă în mausoleul regilor ei morți. Și, firește, dincolo de aceste întrebări ce ne vizează pe noi, stă altă întrebare: vor di copiii noștri fericiți în viitorul pe care îl vedem cum se naște din lumea de astăzi? Nu știm și trebuie să ne închipuim fericirea unor copii perfect înstrăinați de părinți.

Se poate întrezări că ne aflăm într-un moment de cotitură, în care are loc o schimbare profundă: se produce metamorfoza identității unei civilizații, odată cu metamorfoza identității oamenilor ei, după care valorilor de astăzi nu vor mai avea înțeles. Sperăm totuși într-un viitor capabil să comunice cu timpul nostru, cel al civilizației Gutemberg. Căci altfel, o prefigurare dusă la extrem, e cea a dizolvării oamenilor într-un ciberspațiu. Atunci nu va mai exista relație între om și real, deci nu va mai exista trăire așa cum o concepem azi, rezultat al unui contact aproape epidermic cu realul, cu timpul prezent. Și cum gândirea e urmarea sumelor de trăiri, în ciberspațiu nu va mai exista gândire, așa cum o cunoaștem noi. Abstractizarea se va duce până la limitele ei posibile? Vor mai exista prietenii sau doar legături în „rețea”? Va mai exista imbold creator sau, într-o realitate virtuală, satisfacerea unei dorințe, ce aneantizează aspirația, făcând ca dorința să-și ajungă sieși? Se vor mai naște valori spirituale ori hrană va fi doar aparența? Întrebări al căror răspuns nu îl putem da noi, ci doar ni-l putem închipui și putem accepta ce-ar putea să însemne moartea cărții...

„Europa în balanță” (BERTRAM 1995)

Christoph Bertram, Europa în balanță, traducere Ioana Ieronim și Adriana Tudor (Washington 1995), Clavis, 1996

5 Prefață de Lawrence S. Eagleburger

7 Cuvânt înainte

9 Introducere 
14 Acționăm acum sau așteptăm să vedem ce se întâmplă?

19 1. Confruntarea cu incertitudinea
19 Pericole și reacții
22 Stabilitate prin stabilizarea instituțiilor
25 Alianța și Uniunea

29 2. O Alianță fără fond?
30 Criza existențială NATO
36 Abordarea minimalistă: muniție de rezervă
37 Tensiunile schimbării
41 Noua misiune: asigurarea păcii după războiul rece

45 3. Rusia și noul NATO
45 Ce fel de Rusie?
48 Ce loc va ocupa Rusia în Europa?
51 Un Forum NATO-Rusia
55 Și dacă Rusia spune „Niet”?

57 4. Europa de Est și noul NATO
57 De ce este necesară extinderea NATO
58 Limitele Parteneriatului pentru Pace
61 Definirea condiției de membru NATO
62 O chestiune de cronometrare
64 Implicații pentru Alianță
67 Țări care nu sunt încă membre și țări care nu vor fi niciodată

69 5. O Uniune cu probleme
70 Uniune incompletă
72 O comunitate pentru viitor?
74 Imperativul instituțional
79 Conferința interguvernamentală
80 O avangardă care împiedică regresul
81 Cuplul franco-german 
84 Un remediu riscant

85 6. Europa de Est și Uniunea Europeană
86 Parteneriatul pentru prosperitate
87 Piedici
90 Învingerea piedicilor

95 7. NATO și Uniunea Europeană
96 Identitatea de apărare a Europei
96 UEO: mai mult o problemă decât o soluție
99 Un NATO europenizat
101 Grupul central de apărare
102 Extinderea spre Est: separată, dar paralelă
104 Instrumente variate pentru variate probleme

107 8. Conexiunea atlantică
107 Interese fără structură
110 Numai lipsa conducerii?
111 Proiecte comune sau instituții comune?
113 Nici un test de urgență
114 De ce lipsa instituțiilor?
116 Nu monopol NATO, nu monopol UE
118 Acoperiș pentru mai multe case

121 Concluzie

124 Kenneth Murphy

coperta IV 

Europa în balanță este prima carte analiză care apare în România pe temele, azi fierbinți, NATO și Uniunea Europeană: secretele de funcționare și criza actuală din aceste două mari instituții; șansele țărilor din Europa Centrală și de Est, inclusiv ale României, pentru următorul deceniu; mai este Rusia un pericol pentru vecinii săi, în contextul dat?

Cartea lui C. Bertram este o pledoarie pentru extinderea NATO și lărgirea UE, ca soluție optimă pentru marile probleme ale momentului.

Christoph Bertram

Corespondent de politică externă la prestigiosul săptămânal german „Die Zeite”. A fost, din 1974, până în 1982, directorul Institutului Internațional de Studii Strategice de la Londra. Autorul unor lucrări substanțiale pe teme de securitate europeană și atlantică.

„Europa culturii” (KLEPSCH 1993)

 Egon Klepsch (președintele Parlamentului European), Europa Culturii, Napoli, 5 septembrie 1993, „Tomis”, Constanța, noi. 1993

Aș vrea să exprim mulțumirea mea Institutului Italian de Studii Filosofice, ai cărui oaspeți suntem, în acest vechi și glorios palat Serra di Cassano. Am oferit reuniunii de studii patronajul Parlamentului European și cu plăcere am privit invitația de a fi prezenți la lucrări. Suntem bucuroși să aducem salutul nostru întrucât, prin studiile și experiența dobândită în calitate de cetățeni în instituțiile naționale și comunitare ale noii Europe, am putut să ne dăm seama cât a fost de determinantă, pentru înflorirea idealului politic al unității europene, opera seculară, laborioasă și pasionată a culturii epocii pe care o numim modernă.

Trebuie să ne referim la istorie, cultură și religie, care timp de secole au format spiritele noastre pentru a înfrunta una din probleme majore de azi: cum pot și trebuie să se înțeleagă exigențele de unitate și de identitate națională bine garantată ale națiunilor ca atare și exigența comună tuturor de a da corp și substanță proiectului unitar într-un mare organism comunitar? E o temă de considerat cu spirit deschis și curaj, lăsând să cadă grosolanele ipoteze simplificatoare: nici o omisiune nu poate fi permisă în fața culturilor naționale, care au dreptul să-și păstreze și să-și dezvolte identitatea specifică, aceea care pentru fiecare popor e cea mai semnificativă dintre cuceririle istorice și constituie punctul de plecare obligatoriu către cuceririle succesive. O Europă la nivelul tradițiilor sale n-ar putea desigur să se construiască prin violarea unor asemenea drepturi: și de aceea suntem ținuți să respingem, dacă vrem să facem operă meritorie pentru viitor, proiectele de dezvoltare ce pun în antiteză unitatea ansamblului și individualitățile naționale care îi reprezintă fundamentul. Dificultățile și originalitatea proiectului european constă tocmai în aceasta: în intenția, care este și o necesitate, de a construi o comunitate în care naționalități diferite - ale căror interrelații au avut timp de secole un rol esențial în formarea și în progresul unui spirit european comun - să reușească să se integreze de o manieră și mai stringentă, nu numai în sfera politică, dar și în orice sfera vieții civile și spirituale. Și această cale constituie pentru noi un parcurs obligatoriu: numai prin străbaterea ei se va putea naște Europa unită.

Și atunci trebuie să ne referim în primul rând la Europa Umanismului, la memoria ei istorică și la acel ansamblu de valori care-i rămâne asociat de secole. La acea tradiție a Umanismului care e totodată patrimoniu al țărilor Europei și al Europei în întregimea ei.

Opțiunea maturizată în ultimele decenii de a fi „europeni” impune limite, condiții; și dacă vrem să fim astfel, trebuie să privim la elementele unei dezvoltări unitare în care operează întotdeauna totalitatea implicită pe care Europa o reprezintă ca entitate de civilizație și cultură în lumea noastră chinuită și brăzdată de contradicții foarte profunde. Italia meridională, și Napoli în special, au contribuit la constituirea acestei tradiții într-un mod determinant, de la primii zori ai lumii clasice, și pentru un lung arc de secole, au rămas reședința sa privilegiată, fără ca lumina ei să fi lipsit vreodată și să se fi întunecat de tot. Și de aceea, de la Napoli, recunoștința noastră se îndreaptă întâi și întâi spre aceste izvoare primordiale ale civilizației noastre și apoi către celelalte. Permiteți-mi să deschid o o paranteză spre a cita ceea ce s-a spus de către unul din cei mai mari filosofi în viață - Hans Georg Gadamer - despre Napoli și institutul dv.: „sunt bucuros să pot afirma că marea moștenire destinată orașului Napoli e azi în mâini bune. Eu un merit inestimabil al Institutului acela de a fi luat inițiativa. Restaurarea prestigiului filosofiei promovată la Napoli de activitatea Institutului e cunoscută în lume. Va fi spre onoarea tradiției culturale napolitane dacă ea va reuși să păstreze vie moștenirea gândirii europene și să se edifice pe aceste premise, noi forme de gândire și de viață. Toate acestea ne fac să credem în acea Europă pentru care trăim și care, cum sperăm, va supraviețui amenințărilor acestei epoci. Sper că Institutul va constitui în viitorul apropiat un model pentru Europa spre a se depăși obstacolele reprezentate de birocratizarea studiilor. Fără inițiative de acest gen, cultura e pierdută pentru că birocratizarea studiilor - ca o consecință a tendinței industriale a epocii noastre - înseamnă pietrificarea culturii și o amenințare a creativității și bogăției raporturilor umane.” O moștenire supremă a fost, pentru Italia și Europa, aceea a școlilor de filosofie și gândire din Magna Grecia; și la fel de mare a fost aceea a vocației universaliste a civilizației elenice, a legiuitorilor săi și a fondatorilor de orașe, al proiectului, foarte uman chiar dacă nedesăvârșit, al polisului antic. Toate acestea au constitui o premisă ideală a unei dezvoltări unice care s-a prelungit de-a lungul secolelor. Europa și spiritul european sunt rezultatul cel mai înalt al acelei mari mișcări care, ivite în orașele italiene în secolele Renașterii, s-a propagat dincolo de limitele ei și a modelat viața Statelor naționale din Occident, care atunci se consolidau.

La Napoli, oraș ce se onorează cu nobile tradiții de cultură și angajare civilă în marii săi intelectuali, de la Bruno la Giannone și de la Filangieri la Croce și Omodeo, e obligatoriu să privim un astfel de proces nu numai ca pe o alternare de istorie politică, dar și mai mult ca o ostenire memorabilă a conștiințelor și o luminoasă experiență interioară, ca pe o suită emblematică a istoriei culturii europene. Să aducem un omagiu intuiției suverane a lui Bertrando Spaventa, care a vrut să surprindă esențialul în evoluția relațiilor dintre gândirea italiană și gândirea europeană încursul epocii moderne, între Renaștere și Risorgimento, traducându-l în teza celebră a caracterului circular al dezvoltării spirituale europene în raport cu Italia. Spiritul european modern a trecut aici primele probe și, înaintea altor locuri, în sudul țării, în chiar regiunile care își trăseseră gloria din școlile din Magna Grecia și apoi, în anii întunecați ai invaziilor barbare și al decadenței, cu gânditorii solitari care, din sihăstriile Calabriei, păstrau și transmiteau credința în filosofie, în gândire, în superioritatea vieții civile.

E simptomatic să constatăm astăzi, în pragul celui de a treilea mileniu, când problema raportului dintre unitatea  europeană și identitatea Statelor naționale se pune cu tărie, s-a gândit să se ajungă la un concept  - subsidiaritatea - care își afundă rădăcinile departe în timp. Un astfel de concept are o tradiție în istoria ideilor politice și sociale; i se pot găsi urme în operele lui Aristotel și San Tommaso d Aquino. În gândirea contemporană este avocat în termeni de știință politică de Alexis de Tocqueville, după care organizarea colectivă își află îndreptățirea în faptul dea permite dezvoltarea personalității. Colectivitatea trebuie să se înzestreze cu structuri care să garanteze optim o asemenea dezvoltare. Pornind de la un astfel de postulat al unei autodeterminări a individului, cât mai ample posibile, se stabilește principiul subsidiarității ca fundament al organizării structurilor: organismele de rang superior trebuie să asume numai atributele ce n-ar putea fi îndeplinite în modul cel mai bun sau cu aceeași eficacitate de către organismele de grad inferior.

Fundamental, subsidiaritatea e un termen socio-politic și nu un principiu juridic sau constituțional. La origine și în concepția sa abstractă, subsidiaritatea este o recomandare normativă, o regulă pentru a stabili dispoziții instituționale astfel încât să permită ca deciziile privind direct viața persoanelor să fie luate la nivelul cel mai de jos posibil pe scara organizării sociale.

În doctrina socială catolică, punctul de plecare al principiului subsidiarității e numai fința umană, căreia trebuie să-i fie lăsată maximum de libertate posibilă: „... așa cum e greșit să-i iei individului și să încredințezi unui grup ceea ce poate fi dus la capăt de întreprinderi sau industrii private, e la fel de nedrept, e un rău grav și o violare a ordinii naturale, faptul că o asociație mai amplă și mai importantă să-și aroge funcții car  pot fi îndeplinite eficient de grupuri mai mic și de rang inferior”. (Papa Pius XI, Quadragesimo Anno,1931, paragraf 79).

În dezbaterea modernă asupra subsidiarității, raportul originar dintre individ și colectivitate, dintre privat și publicat, a fost extins și la organismele și autoritățile publice. În această versiune, subsidiaritatea cere ca nivelele mai joase de autoritate și jurisdicție să aibă întâietate față de cele mai elevate și ca, în unele sectoare, elaborarea și asumare deciziilor să nu fie supuse interferențelor centrului. Principiul e utilizat și în dreptul constituțional, îndeosebi în acela privind statele federale, în cadrul cărora el disciplinează împărțirea puterilor legislative între națiune și Statele membre.

Realizarea principiului subsidiarității contribuie la respectarea identităților naționale ale Statelor membre și le apără atributele. El e conceput astfel încât deciziile în interiorul Uniunii Europene să fie luate cât mai aproape de cetățeni.

Unitatea Europei și unitățile naționale sunt un mare drapel, țesut și rețesut printr-o înaltă tradiție seculară, iar forța și solidaritatea lor descind din această tradiție căreia i-au rămas legate în vicisitudinile istorice ale Occidentului. Întrucât cultura și civilizațiile moderne din Europa purced din unicul mare trunchi al Umanismului și tradiția sa e în esență unitară. Pentru Europa a fost desăvârșite cercetările umaniste și versiunea latină a lui Marsilio Ficino care au făcut din gândirea lui Platon și Plotin patrimoniul tuturor țărilor din Occident și au întemeiat Republica literaria. Spiritul european este expresia nu numai a celor mai înalte tradiții ale culturilor naționale, ci mai ales a unității lor: iar Copernic și Bruno, Erasm și Melanchton, Descartes și Bacon, Leibniz și Newton, Campanella și Vico, Kant și Hegel, Goethe și Thomas Mann, Croce și Omodeo constituie un patrimoniu comun, și literele și artele, dreptul, gândirea, filosofia diverselor națiuni sunt manifestările unui spirit unic, spiritul Europei.

„Imperiul Spulberat” (CARRERE 1978)

 Helene Carrere d`Encausse (membră a Academiei Franceze), Imperiul spulberat. Revolta națiunilor în URSS, trad. A. Ungureanu (Paris, 1978), Remember - SIC PRESS Group/Politica la zid 1, București, 1993, 316 p.

5 „Uzbecii, la fel ca toate popoarele noastre, egale între ele, au un frate mai mare - este marele popor rus.” Șaraf Rașidov (Congresul XXV al PCUS) Pravda, 27 februarie 1976

„Tovarăși, numim Georgia țara soarelui. Dar, pentru noi, adevăratul soare nu a răsărit la est, ci la nord, în Rusia: este soarele ideilor lui Lenin.” Eduard Șevarnadze (Congresul XXV al PCUS) Pravda, 27 februarie 1976 

Cuprins 

7 [Introducere]

9 Capitolul I Când „Închisoarea popoarelor” a fost deschisă
De la națiunile dispersate în Uniunea de națiuni
Revizuirea leninistă și elaborarea unui veritabil proiect federal
Dialectica egalității și controlului
Federalismul stalinist: controlul fără egalitate
Reabilitarea „fratelui mai mare”: un nou sistem imperial
După Stalin: întoarcerea la utopie

41 Capitolul II Un popor sovietic? Sau popoare sovietice? Revoluția demografică 
Populația URSS-ului de la un recensământ la altul
Tendințe prezente ale demografiei sovietice
Două lumi demografice: europenii din URSS și „ceilalți”
Răspândirea rușilor și curentele migratoare
Populația sovietică a anului 2000

86 Capitolul III Schimbări demografice și conflicte economice
De la risipă la penurie: forța de muncă sovietică  la sfârșitul secolului
Civilizații refractare la migrații
Redistribuirea populației sau redistribuirea resurselor?
Migrații și stimulente materiale

119 Capitolul IV Forțele de integrare: puterea politică și militară
Viitorul în chestiune: federalismul sovietic
Realitatea federalismului
Partidul: partid al întregului popor sovietic?
Armata: instrument de integrare?

163 Capitolul V Limbile în URSS: Instrument de integrare sau de consolidare a națiunilor?
Egalitatea națiunilor printr-o egală dezvoltare a limbilor naționale
Limbile naționale aflate în progres
Educație și integrare națională
Rusificarea acceptată ca răul cel mai mic

188 Capitolul VI Integrarea în criză
„Apatrizii” în URSS
Rebelii
„Frații inamici”

217 Capitolul VII Religie și sentiment național
Catolicism și identitate națională
Islamul, ciment al organizării politice și sociale 
Cum poți fi astăzi musulman în URSS?
Islamul, un alt sistem de valori în societatea sovietică
Când comunismul devine un „sub-produs” al islamului

Capitolul VIII Homo Islamicus în societatea sovietică
Refuzul de a ieși din grup prin căsătorie
Coeziunea grupului prin modul de viață
Un nou conținut prin sărbătorile tradiționale
Un model particular de organizare socială

263 Concluzii

273 Note

305 Bibliografie sumară

309 Postfață: Helene trecând de rama oglinzii (Alina Ungureanu) 

De aceeași autoare
L-Empire eclate, Paris, Flammarion, 1978
Lenine, la revolution et le pouvoir, Paris, Flammarion, 1979
Staline, ordre par la terreur, Paris, Flammarion, 1979
Le Pouvoir confisque, Paris, Flammarion, 1980
Le Grand Frere, Paris, Flammarion, 1983
Le Destalinisation commence, Paris-Bruxelles, Complexe, 1986
Ni paix ni guerre, Paris, Flammarion, 1986
Le Grand Defi, Paris, Flammarion, 1987
Le Malheur russe, Essai sur le meutre politique,  Paris, Fayard, 1988
La Gloire des nations, Paris, Fayard, 1990; ed. II, adăugită, 1991
Victorieuse Russie, Paris, Fayard, 1992
L-URSS de la Revolution a la morte de Staline. 1917-1953, Paris, Seuil, 1993

Premii
„Aujourd-hui”, 1978

„Louise Weiss”, 1988