Egon Klepsch (președintele Parlamentului European), Europa Culturii, Napoli, 5 septembrie 1993, „Tomis”, Constanța, noi. 1993
Aș vrea să exprim mulțumirea mea Institutului Italian de Studii Filosofice, ai cărui oaspeți suntem, în acest vechi și glorios palat Serra di Cassano. Am oferit reuniunii de studii patronajul Parlamentului European și cu plăcere am privit invitația de a fi prezenți la lucrări. Suntem bucuroși să aducem salutul nostru întrucât, prin studiile și experiența dobândită în calitate de cetățeni în instituțiile naționale și comunitare ale noii Europe, am putut să ne dăm seama cât a fost de determinantă, pentru înflorirea idealului politic al unității europene, opera seculară, laborioasă și pasionată a culturii epocii pe care o numim modernă.
Trebuie să ne referim la istorie, cultură și religie, care timp de secole au format spiritele noastre pentru a înfrunta una din probleme majore de azi: cum pot și trebuie să se înțeleagă exigențele de unitate și de identitate națională bine garantată ale națiunilor ca atare și exigența comună tuturor de a da corp și substanță proiectului unitar într-un mare organism comunitar? E o temă de considerat cu spirit deschis și curaj, lăsând să cadă grosolanele ipoteze simplificatoare: nici o omisiune nu poate fi permisă în fața culturilor naționale, care au dreptul să-și păstreze și să-și dezvolte identitatea specifică, aceea care pentru fiecare popor e cea mai semnificativă dintre cuceririle istorice și constituie punctul de plecare obligatoriu către cuceririle succesive. O Europă la nivelul tradițiilor sale n-ar putea desigur să se construiască prin violarea unor asemenea drepturi: și de aceea suntem ținuți să respingem, dacă vrem să facem operă meritorie pentru viitor, proiectele de dezvoltare ce pun în antiteză unitatea ansamblului și individualitățile naționale care îi reprezintă fundamentul. Dificultățile și originalitatea proiectului european constă tocmai în aceasta: în intenția, care este și o necesitate, de a construi o comunitate în care naționalități diferite - ale căror interrelații au avut timp de secole un rol esențial în formarea și în progresul unui spirit european comun - să reușească să se integreze de o manieră și mai stringentă, nu numai în sfera politică, dar și în orice sfera vieții civile și spirituale. Și această cale constituie pentru noi un parcurs obligatoriu: numai prin străbaterea ei se va putea naște Europa unită.
Și atunci trebuie să ne referim în primul rând la Europa Umanismului, la memoria ei istorică și la acel ansamblu de valori care-i rămâne asociat de secole. La acea tradiție a Umanismului care e totodată patrimoniu al țărilor Europei și al Europei în întregimea ei.
Opțiunea maturizată în ultimele decenii de a fi „europeni” impune limite, condiții; și dacă vrem să fim astfel, trebuie să privim la elementele unei dezvoltări unitare în care operează întotdeauna totalitatea implicită pe care Europa o reprezintă ca entitate de civilizație și cultură în lumea noastră chinuită și brăzdată de contradicții foarte profunde. Italia meridională, și Napoli în special, au contribuit la constituirea acestei tradiții într-un mod determinant, de la primii zori ai lumii clasice, și pentru un lung arc de secole, au rămas reședința sa privilegiată, fără ca lumina ei să fi lipsit vreodată și să se fi întunecat de tot. Și de aceea, de la Napoli, recunoștința noastră se îndreaptă întâi și întâi spre aceste izvoare primordiale ale civilizației noastre și apoi către celelalte. Permiteți-mi să deschid o o paranteză spre a cita ceea ce s-a spus de către unul din cei mai mari filosofi în viață - Hans Georg Gadamer - despre Napoli și institutul dv.: „sunt bucuros să pot afirma că marea moștenire destinată orașului Napoli e azi în mâini bune. Eu un merit inestimabil al Institutului acela de a fi luat inițiativa. Restaurarea prestigiului filosofiei promovată la Napoli de activitatea Institutului e cunoscută în lume. Va fi spre onoarea tradiției culturale napolitane dacă ea va reuși să păstreze vie moștenirea gândirii europene și să se edifice pe aceste premise, noi forme de gândire și de viață. Toate acestea ne fac să credem în acea Europă pentru care trăim și care, cum sperăm, va supraviețui amenințărilor acestei epoci. Sper că Institutul va constitui în viitorul apropiat un model pentru Europa spre a se depăși obstacolele reprezentate de birocratizarea studiilor. Fără inițiative de acest gen, cultura e pierdută pentru că birocratizarea studiilor - ca o consecință a tendinței industriale a epocii noastre - înseamnă pietrificarea culturii și o amenințare a creativității și bogăției raporturilor umane.” O moștenire supremă a fost, pentru Italia și Europa, aceea a școlilor de filosofie și gândire din Magna Grecia; și la fel de mare a fost aceea a vocației universaliste a civilizației elenice, a legiuitorilor săi și a fondatorilor de orașe, al proiectului, foarte uman chiar dacă nedesăvârșit, al polisului antic. Toate acestea au constitui o premisă ideală a unei dezvoltări unice care s-a prelungit de-a lungul secolelor. Europa și spiritul european sunt rezultatul cel mai înalt al acelei mari mișcări care, ivite în orașele italiene în secolele Renașterii, s-a propagat dincolo de limitele ei și a modelat viața Statelor naționale din Occident, care atunci se consolidau.
La Napoli, oraș ce se onorează cu nobile tradiții de cultură și angajare civilă în marii săi intelectuali, de la Bruno la Giannone și de la Filangieri la Croce și Omodeo, e obligatoriu să privim un astfel de proces nu numai ca pe o alternare de istorie politică, dar și mai mult ca o ostenire memorabilă a conștiințelor și o luminoasă experiență interioară, ca pe o suită emblematică a istoriei culturii europene. Să aducem un omagiu intuiției suverane a lui Bertrando Spaventa, care a vrut să surprindă esențialul în evoluția relațiilor dintre gândirea italiană și gândirea europeană încursul epocii moderne, între Renaștere și Risorgimento, traducându-l în teza celebră a caracterului circular al dezvoltării spirituale europene în raport cu Italia. Spiritul european modern a trecut aici primele probe și, înaintea altor locuri, în sudul țării, în chiar regiunile care își trăseseră gloria din școlile din Magna Grecia și apoi, în anii întunecați ai invaziilor barbare și al decadenței, cu gânditorii solitari care, din sihăstriile Calabriei, păstrau și transmiteau credința în filosofie, în gândire, în superioritatea vieții civile.
E simptomatic să constatăm astăzi, în pragul celui de a treilea mileniu, când problema raportului dintre unitatea europeană și identitatea Statelor naționale se pune cu tărie, s-a gândit să se ajungă la un concept - subsidiaritatea - care își afundă rădăcinile departe în timp. Un astfel de concept are o tradiție în istoria ideilor politice și sociale; i se pot găsi urme în operele lui Aristotel și San Tommaso d Aquino. În gândirea contemporană este avocat în termeni de știință politică de Alexis de Tocqueville, după care organizarea colectivă își află îndreptățirea în faptul dea permite dezvoltarea personalității. Colectivitatea trebuie să se înzestreze cu structuri care să garanteze optim o asemenea dezvoltare. Pornind de la un astfel de postulat al unei autodeterminări a individului, cât mai ample posibile, se stabilește principiul subsidiarității ca fundament al organizării structurilor: organismele de rang superior trebuie să asume numai atributele ce n-ar putea fi îndeplinite în modul cel mai bun sau cu aceeași eficacitate de către organismele de grad inferior.
Fundamental, subsidiaritatea e un termen socio-politic și nu un principiu juridic sau constituțional. La origine și în concepția sa abstractă, subsidiaritatea este o recomandare normativă, o regulă pentru a stabili dispoziții instituționale astfel încât să permită ca deciziile privind direct viața persoanelor să fie luate la nivelul cel mai de jos posibil pe scara organizării sociale.
În doctrina socială catolică, punctul de plecare al principiului subsidiarității e numai fința umană, căreia trebuie să-i fie lăsată maximum de libertate posibilă: „... așa cum e greșit să-i iei individului și să încredințezi unui grup ceea ce poate fi dus la capăt de întreprinderi sau industrii private, e la fel de nedrept, e un rău grav și o violare a ordinii naturale, faptul că o asociație mai amplă și mai importantă să-și aroge funcții car pot fi îndeplinite eficient de grupuri mai mic și de rang inferior”. (Papa Pius XI, Quadragesimo Anno,1931, paragraf 79).
În dezbaterea modernă asupra subsidiarității, raportul originar dintre individ și colectivitate, dintre privat și publicat, a fost extins și la organismele și autoritățile publice. În această versiune, subsidiaritatea cere ca nivelele mai joase de autoritate și jurisdicție să aibă întâietate față de cele mai elevate și ca, în unele sectoare, elaborarea și asumare deciziilor să nu fie supuse interferențelor centrului. Principiul e utilizat și în dreptul constituțional, îndeosebi în acela privind statele federale, în cadrul cărora el disciplinează împărțirea puterilor legislative între națiune și Statele membre.
Realizarea principiului subsidiarității contribuie la respectarea identităților naționale ale Statelor membre și le apără atributele. El e conceput astfel încât deciziile în interiorul Uniunii Europene să fie luate cât mai aproape de cetățeni.
Unitatea Europei și unitățile naționale sunt un mare drapel, țesut și rețesut printr-o înaltă tradiție seculară, iar forța și solidaritatea lor descind din această tradiție căreia i-au rămas legate în vicisitudinile istorice ale Occidentului. Întrucât cultura și civilizațiile moderne din Europa purced din unicul mare trunchi al Umanismului și tradiția sa e în esență unitară. Pentru Europa a fost desăvârșite cercetările umaniste și versiunea latină a lui Marsilio Ficino care au făcut din gândirea lui Platon și Plotin patrimoniul tuturor țărilor din Occident și au întemeiat Republica literaria. Spiritul european este expresia nu numai a celor mai înalte tradiții ale culturilor naționale, ci mai ales a unității lor: iar Copernic și Bruno, Erasm și Melanchton, Descartes și Bacon, Leibniz și Newton, Campanella și Vico, Kant și Hegel, Goethe și Thomas Mann, Croce și Omodeo constituie un patrimoniu comun, și literele și artele, dreptul, gândirea, filosofia diverselor națiuni sunt manifestările unui spirit unic, spiritul Europei.
