Iudaism și creștinism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În ultimii 15 ani a creșterii conștiinței ecologice s-a înregistrat o mare controversă în ceea ce privește atitudinile față de natură a tradiției Iudeo-Creștine. Cele mai multe controverse au vizat relația între Dumnezeu, Om și Natură în cartea despre facerea lumii din Biblie*.
Criticii de mediu au susținut că, conform Genezei**, umanitatea este creată ca o imagine a lui Dumnezeu care domină natură și poate subordona Pământul. Geneza, deci, permite clar oamenilor, cu voia lui Dumnezeu, dreptul de a exploata pă mântul fără a avea rețineri morale. Esența unică a umanității printre creaturi, constituită în imaginea lui Dumnezeu, conferă oamenilor drepturi unice și privilegii peste celelalte ființe. Mai mult decât atât, Dumnezeu a hărăzit ca omul să fie conducătorul Pământului. Oamenii sunt pentru restul creațiilor, la fel cum este Dumnezeu penteu om. Deci dacă Dumnezeu este stăpânul oamenilor, în același fel este și omul stăpânul naturii. Aceasta este interpretarea dominatoare a Genezei.
Dar, esența unică umană de a fi creată după imaginea lui Dumnezeu. conferă nu doar drepturi și privilegii speciale, dar și obligații și responsabilități. Covârșitoare printre aceste responsabilități este aceea de a conduce Pământul cu înțelepciune și fără a-l distruge. A abuza, a degrada sau a distruge Pământul înseamnă a încălca încrederea lui Dumnezeu pe care acesta a depus-o în oameni. Această interpretare a Genezei poate fi numită intepretarea conservaționistă.
Sunt două mituri ale creației separate în Geneză. Prima relatare, care mai degrabă începe decât se sfârșește cu creația Grădinii Eden*** și a oamenilor într-o singură zi e cu secole mai veche decât a doua relatare, legată de crearea luminii și împărțirea apelor în prima zi, care se termină cu creația oamenilor în a șasea zi. Cea mai veche și cea mai ambiguă credință este, de asemenea, subiectul a două interpretări contradictorii referitoare la rolul omului față de natură. În această credință în care omul descoperă că rolul desemnat lui de către Dumnezeu este să se îngrijească de Grădina Eden (care ar putea fi considerată natura în întregime) și să o păstreze.
Sunt, de asemenea, trei posibile eco-etici coexistente cu vederea generală a Iudeo-Creștinismului, în funcție de interpretare:
1. O eco-etică asociată cu dominarea (indirect antropocentrică);
2. O eco-etică mai directă, biocentrică, asociată cu simțul administrării;
3. O eco-etică directă, biocentrică, asociată cu simțul cetățeniei.
Ultimele două etici sunt biocentrice și directe, însă ele diferă prin implicațiile practice. Penultima ar permite managementul naturii și utlizarea înțeleaptă a ei, în timp ce ultimul ar implica modalitatea "trăiește și lasă să trăiască".
Noua metodă de a învăța despre mediu - așa cum spunea Papa Ioan Paul  al II lea**** - vizează administrarea naturii de către umanitate. Oamenii sunt păzitorii, protectorii naturii și nu stăpânii ei. O modalitate de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este să protejezi mediul și resursele naturale de care acesta depinde.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 38-39.

Note M. T.
* Biblia ("cărți" în greacă) = Volum religios care cuprinde cărțile sfinte ale iudaismului (Vechiul Testament) și creștinismului (Vechiul Testament și Noul Testament. Este o compilație redactată de-a lungul secolelor: Vechiul Testament în ebraică și apoi tradus în greacă, iar Noul Testament în greacă. (www.ziarullumina.ro - 7 iulie 2007 - Când au fost scrise cărțile Bibliei)
** Geneza sau Facerea ("genesis" în greacăd = Prima carte a Vechiului Testament. (www.creștinortodox.ro - 8 iunie 2012 - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea)
*** Grădina Eden = Loc situat între fluviile Tigru și Eufrat (Orientul Mijlociu), unde au trăit Adam și Eva după ce au fost creați de Dumnzeu. (www.creștinortodox.ro - Grădina Edenului - 2012)
**** Karol Wojtyla (1920-2005) = Cleric polnez care a condus Biserica Romano-Catolică ca papă cu numele Ioan Paul II în perioada 1978-2005. (www.catholica.ro - Papa Ioan Paul al II lea va fi beatificat la ... mai 2011)

Apelul pentru Filosofie și Cercetare Umanistă în Parlamentul European (LA PERGOLA 1993)

 Antonio La Pergola, Polisul Europa, „Tomis”, Constanța, XXIX, (290), mai 1994, p. 4

Dublul apel al Institutului Italian de Studii Filosofice pentru filosofie și cercetare umanistă  privește rădăcinile cele mai profunde ale conștiinței noastre comune de europeni. Parlamentul nostru este chemat să înțeleagă exigențele societății civile.

Institutul Italian de Studii Filosofice se face interpretul exigenței ca noua generație, viitoarea clasă conducătoare, să fie modelată pentru filosofie, pentru gândirea creatoare, în capacitatea de a judeca.

De aici angajarea sa în promovarea unei renașteri a umanismului care să poată vivifica orice ramură a științei și să-i călăuzească dezvoltarea. Omul, Imago Dei, se întoarce în centrul universului atunci când redescoperă valoarea perenă a libertății și demnității sale, a dreptului său de-ași conduce viața și de a lăsa, așa cum s-a întâmplat în anotimpurile cele mai fericite ale civilizației noastre, sensul operei sale în istorie.

Institutul Italian de Studii Filosofice a știut să dea primul impuls acestei mobilizări a oamenilor de cultură pentru a revizita umanismul. Realizarea lui concretă trece în mod necesar prin școală, dar rămâne în definitv încredințată susținerii opiniei publice, bunăvoinței pe care o merită propunerile iluministe și care trebuie să rodească și aici, la Strasbourg, și în alte reședințe ale intituțiilor europene.

Apelul constituie în adevăr o importantă contribuție la conceptul unei Europe care începe în sfârșit să se unească și în arii diferite de acelea ale pieții și economiei.

Institutul napolitan a reaprins în orașul lui Vico și al lui Croce un punct focal al interesului pentru difuziunea gândirii, pentru reflecția asupra temelor centrale de la care nu ne putem sustrage.

Să privim apelul.

Asidua dedicare a Institutului napolitan cauzei științei care suscită admirația oamenilor de studiu din toate țările stă în serviciul unei concepții despre lume care înseamnă și înțelepciune politică. Declarăm că vrem să mergem dincolo de Maastricht, către Uniunea promisă de Tratatul de la Maastricht. Comunitatea-Uniune care urmează după Comunitatea-Piață constituie de pe acum un pol de atracție natural pentru toată Europa și se pregătește să primească ca membri ai ei alte națiuni.

Cine se va lăsa condus orbește de logica profitului individual nu vede că piața trebuie să se dezvolte în structura nouă și progresivă a societății europene, consolidată și pe temelia valorilor etice, istorice și culturale. Uniunea va fi oglinda umanității pe care o pregătim, nu un superstat care nimicește identitățile noastre naționale, dar nici o simplă ligă de suverani care nu cunoaște individul și-i ignoră nevoile și drepturile. Dimpotrivă, scânteia Uniunii țâșnește odată cu acceptarea unei cetățenii europene, alăturată celei naționale și alcătuită din drepturile economico-sociale, deja menționate, din drepturile politice și participative prevăzute recent de Tratatul de la Maastricht.

Baza cetățeniei europene rezidă în libertatea de circulație, care înseamnă la rândul ei, circulație a libertății nu numai de întreprindere, dar și de gândire, dreptul fiecăruia de a se bucura fără discriminare de spațiu european, inclusiv în propria formare umană și profesională.

Există astfel un polis în devenire, organizat pentru prima dată pe scară supranațională, în care suntem implicați toți. Știm că trebuie să-l creăm prin posesia unei noi cetățenii. Va fi un cerc de experiență politică în care, încă o dată, poate domni persoana umană.

Și cucerirea unui asemenea nou umanism are forța agregată a marilor mișcări spirituale care nu cunosc frontiere.

Cetățenia comună înseamnă multe lucruri, dar începe în orice caz cu a trăi, a crește și a ne educa împreună. Cultura umanistă e o prețioasă școală de cunoaștere: unește popoarele europene, făcând în același timp să fecundeze bogăția și diversitatea culturilor naționale.

Este un patrimoniu comun pe care trebuie însă să știm să-l punem din nou rod. Poate adăposti Uniunea o adevărată Comunitate europeană a cercetării, a științei care să nu fie simplu scientism?

În viziunea Comunității europene cercetarea a fost concepută ca un instrument care servește la extinderea resurselor tehnologice, în ameliorarea calității produselor, la ascuțirea concurenței de piață.

De curând, însă, s-a deschis și perspectiva programelor îndreptate sub mai multe aspecte spre promovarea mobilității corpului de docenți și studenți, adică a acelei circulații a culturii care e cel dintâi corectiv al unei forme strict mercantile a integrării europene și am stăruit ca unor astfel de inițiative să li se unească popoarele fraterne al Estului european. E drept că e vorba de programe încă fragmentare și lipsite de mijloace adecvate. Nu e tocmai bătaia de aripă a unei filosofii a comunei noastre cetățenii culturale. Dar, cu toate acestea, cum spunea Erasmus, a inversti în cultură e tăria comunităților mai înțelepte, a căror bogăție nu se mulțumește cu aurul sunător al monezilor. De aceea, aș vrea, ca președinte al Comisiei Cultură, să exprim aprecierea noastră concretă pentru inițiativa Institutului napolitan. Apelul său trasează calea cea mare a europenismului celui mai matur.

(Intervenție la prezentarea în Parlamentul European a Apelului pentru Filosofie și Cercetare Umanistă, Strasbourg, 22.6.1993)