Iudaism și creștinism și mediu (BUCOVALĂ & CÂNDEA 2003)

<
În ultimii 15 ani a creșterii conștiinței ecologice s-a înregistrat o mare controversă în ceea ce privește atitudinile față de natură a tradiției Iudeo-Creștine. Cele mai multe controverse au vizat relația între Dumnezeu, Om și Natură în cartea despre facerea lumii din Biblie*.
Criticii de mediu au susținut că, conform Genezei**, umanitatea este creată ca o imagine a lui Dumnezeu care domină natură și poate subordona Pământul. Geneza, deci, permite clar oamenilor, cu voia lui Dumnezeu, dreptul de a exploata pă mântul fără a avea rețineri morale. Esența unică a umanității printre creaturi, constituită în imaginea lui Dumnezeu, conferă oamenilor drepturi unice și privilegii peste celelalte ființe. Mai mult decât atât, Dumnezeu a hărăzit ca omul să fie conducătorul Pământului. Oamenii sunt pentru restul creațiilor, la fel cum este Dumnezeu penteu om. Deci dacă Dumnezeu este stăpânul oamenilor, în același fel este și omul stăpânul naturii. Aceasta este interpretarea dominatoare a Genezei.
Dar, esența unică umană de a fi creată după imaginea lui Dumnezeu. conferă nu doar drepturi și privilegii speciale, dar și obligații și responsabilități. Covârșitoare printre aceste responsabilități este aceea de a conduce Pământul cu înțelepciune și fără a-l distruge. A abuza, a degrada sau a distruge Pământul înseamnă a încălca încrederea lui Dumnezeu pe care acesta a depus-o în oameni. Această interpretare a Genezei poate fi numită intepretarea conservaționistă.
Sunt două mituri ale creației separate în Geneză. Prima relatare, care mai degrabă începe decât se sfârșește cu creația Grădinii Eden*** și a oamenilor într-o singură zi e cu secole mai veche decât a doua relatare, legată de crearea luminii și împărțirea apelor în prima zi, care se termină cu creația oamenilor în a șasea zi. Cea mai veche și cea mai ambiguă credință este, de asemenea, subiectul a două interpretări contradictorii referitoare la rolul omului față de natură. În această credință în care omul descoperă că rolul desemnat lui de către Dumnezeu este să se îngrijească de Grădina Eden (care ar putea fi considerată natura în întregime) și să o păstreze.
Sunt, de asemenea, trei posibile eco-etici coexistente cu vederea generală a Iudeo-Creștinismului, în funcție de interpretare:
1. O eco-etică asociată cu dominarea (indirect antropocentrică);
2. O eco-etică mai directă, biocentrică, asociată cu simțul administrării;
3. O eco-etică directă, biocentrică, asociată cu simțul cetățeniei.
Ultimele două etici sunt biocentrice și directe, însă ele diferă prin implicațiile practice. Penultima ar permite managementul naturii și utlizarea înțeleaptă a ei, în timp ce ultimul ar implica modalitatea "trăiește și lasă să trăiască".
Noua metodă de a învăța despre mediu - așa cum spunea Papa Ioan Paul  al II lea**** - vizează administrarea naturii de către umanitate. Oamenii sunt păzitorii, protectorii naturii și nu stăpânii ei. O modalitate de a-ți iubi aproapele ca pe tine însuți este să protejezi mediul și resursele naturale de care acesta depinde.
>

Sursa
C. Bucovală & M. Cândea, Metode moderne de educație pentru mediu, Constanța, 2003, pp. 38-39.

Note M. T.
* Biblia ("cărți" în greacă) = Volum religios care cuprinde cărțile sfinte ale iudaismului (Vechiul Testament) și creștinismului (Vechiul Testament și Noul Testament. Este o compilație redactată de-a lungul secolelor: Vechiul Testament în ebraică și apoi tradus în greacă, iar Noul Testament în greacă. (www.ziarullumina.ro - 7 iulie 2007 - Când au fost scrise cărțile Bibliei)
** Geneza sau Facerea ("genesis" în greacăd = Prima carte a Vechiului Testament. (www.creștinortodox.ro - 8 iunie 2012 - Cum anume tâlcuiesc Sf. Părinți Facerea)
*** Grădina Eden = Loc situat între fluviile Tigru și Eufrat (Orientul Mijlociu), unde au trăit Adam și Eva după ce au fost creați de Dumnzeu. (www.creștinortodox.ro - Grădina Edenului - 2012)
**** Karol Wojtyla (1920-2005) = Cleric polnez care a condus Biserica Romano-Catolică ca papă cu numele Ioan Paul II în perioada 1978-2005. (www.catholica.ro - Papa Ioan Paul al II lea va fi beatificat la ... mai 2011)

Biografia președintelui paraguayan A. Stroessner (1912-2006) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
Alfredo Stroessner, președinte și dictator al Paraguayului timp de 35 de ani pînă la înlăturarea sa, în 1989, continuă să exercite o anumită influență asupra vieții politice din țara lui*.
A. S. s-a născut la 3 noiembrie 1912 ca fiu al unui fabricant german de bere. El a beneficiat de institutori particulari, apoi, la vîrsta de 16 ani, s-a înscris la școala militară națională, unde a atras atenția superiorilor datorită calităților sale ieșite din comun. În 1940 a ajuns la gradul de maior, iar în 1946 a fost coopta în Statul Major General al armatei Paraguayului.
S. a rămas loial președintelui Higinio Morinigo în timpul războiului civil din Paraguay, în 1947, dar mai tîrziu l-a sprijinit pe Felipe Molas Lopez, care a inițiat o lovitură de stat împotriva lui Morinigo. Ulterior, S. l-a trădat pe Lopez pentru a-l susține pe Federico Chaves în campania sa prezidențială. În timpul manadtulu acestuia a deținut funcția de comandant suprem al tuturor forțelor armate paraguayene. El și-a păstrat funcția pînă cînd a completat și pentru înlăturarea lui Chaves la 5 mai 1954, dată la care a devenit președintele țării.
Anticomunist convins, S. a promovat o politică de apropiere de Statele Unite și aliații lor. Deși a tolerat și alte partide politice în afara celui din care făcea parte, oficialitățile au reprimat cu brutalitate orice facțiune ce putea rivaliza serios cu administrația sa.
În 1988, președintele S. a fost ales pentru un mandat de opt ani, lucru fără precedent, obținînd (potrivit cifrelor oficiale ale guvernului) 90 pînă la 98 de procente din totalul voturilor exprimate. Totuși, chiar în același an, el a iscat o controversă internațională prin respingerea doleanței papei Ioan Paul al II lea de a se întîlni cu lideri civili. Mai tîrziu, în timpul unor discuții particulare cu papa, președintele a declarat că Paraguayul ar fi o democrație pașnică. După ce a repetat această declarație în fața Națiunilor Unite, la New York, S. s-a întors acasă unde s-a confruntat cu mișcări de proteste generalizate în toată țara. În februarie 1989, el a fost înlăturat de la putere de o lovitură de stat condusă de puternicul general Andres Rodriguez.
Referințe bibliografice complementare: Paul H. Lewis, Paraguay Under Stroessner (University of Norh Carolina Press 1980).
>

SURSA
A. Axelord & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, p. ?/ STROESSNER, ALFREDO (n. 1912).

NOTĂ M. T.
* S. a încetat din viață în 2006 în Brazilia. (http://news.bbc.co.uk/2/hi/americas/4792281.stm)

„Sfânta mare nerușinare” (GROSSU 1998)

Sergiu Grossu, Sfânta mare nerușinare, „România Liberă”, București, 5 decembrie 1998

 

Cine mai ignoră, astăzi, că odată ajunşi la putere, cu sprijinul armatei sovietice, cele câteva sute de comunişti (ezit să-i numesc „români") s-au apucat să întreprindă, concomitent cu lupta împotriva forţelor politice „reacţionare!" care se opuneau programului lor bolşevic, o ofensivă terifiantă contra religiei şi instituţiilor ei naţionale? S-a mers, la ordinul Kremlinului, în etape mici, urmărind un itinerariu minuţios jalonat. Totul a început cu reorientarea ideologica şi socială a Bisericii dominante, determinând supunerea totală a conducerii ecleziastice la directivele inflexibile ale Comitetului Central care, după ce a curăţat-o de toţi demnitarii recalci­tranţi faţă de politica sa antireligioasă, a impus în fruntea acestei Biserici captive o ierarhie docilă, susceptibilă de a accepta orice compromis sau trădare.

Intoleranţa religioasă, instaurată de P.C.R. cu ajutorul nelimitat al patriarhului Justinian Marina, a lovit, în primul rând, în Biserica fraţilor noştri greco-catolici, lichidând-o pur şi simplu la 1 decembrie 1948. Şi dacă în scrisoarea irenică post-decembristă, Sfântul Sinod B.O.R. regreta că „unii prelaţi" n-au avut „curajul martiriului" şi n-au recunoscut, în mod public, „durerea ascunsă şi suferinţele poporului român", adică tot ce-a fost „fals şi rău" în activitatea mai marilor Bisericii sub orânduirea comunistă, regretul şi recunoaşterea trâmbiţate atunci, de teama revoluţiei din decembrie 1989, n-au fost decât cuvinte mincinoase, rostite ca să păcălească poporul drept credincios şi naivitatea dibuielnicilor revoluţionari ortodocşi, care mai credeau în cinstea ierarhiei şi în încercarea ei de a salva, „prin compromis", viaţa liturgică.

Este suficient să mă opresc la ultima manifestare procomunistă desfăşurată la 21 octombrie 1998 în catedrala din Alba-Iulia, când a fost comemorată, printr-o liturghie solemnă, cu participarea unor înalţi ierarhi ortodocşi, împlinirea a „50 de ani de la reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române". Rămâi uluit, contrariat, ars de o justificată şi evanghelică revoltă. Parcă am retrăi aceleaşi comemorări ca-n perioada hegemoniei comuniste. Parcă nimic nu s-a schimbat în această ţară de la asasinarea „geniului Carpaţilor", proslăvit fără pic de ruşine de cei trei patriarhi „ai poporului", numiţi de Comitetul Central şi care şi-au permis să continue, prin Teoctist Arăpaşu, politica duşmănoasă a partidului comunist faţă de Biserica unită. De aceea mă alătur reacţiei lui Ion Zubaşcu, publicată în România Liberă din 21 octombrie crt., şi întreb, împreună cu el, atât pe conducătorii politici cât şi pe cei religioşi: „Cum poate face Biserica ortodoxă un jubileu din anul în care comunismul s-a instituţionalizat în toată România? Cum se poate bucura Biserica ortodoxă şi cum se mai poate numi ea „naţională", când e singura instituţie din România care sărbătoreşte ca pe o victorie anul în care s-au distrus toate valorile instituţionale ale întregului popor român?"

Răspunsul îl găsim în titlul unui celebru roman al regretatului George Mihail Zamfirescu: cauza acestei fărădelegi ierarhice este sfânta mare neruşinare" de care au dat şi mai dau, încă, dovadă „înalţii" şi „prea fericiţii" unor scaune arhiereşti la care nu vor să renunţe, ei, „burdufurile vechi" repudiate de Mântuitorul; ei, în­dărătnicii urmaşi ai cărturarilor şi fariseilor, pe care Iisus îi socotea „morminte văruite" şi „pui de năpârci"; ei, care şi după 50 de ani de la desfiinţarea Bisericii greco-catolice de către regimul comunist, cu binecuvântarea şi concursul primului patriarh roşu, prieten al călăului Gheorghiu-Dej, îndrăznesc să comemoreze „reîn­tregirea Bisericii Ortodoxe Române".

Să vedem, bazaţi pe documente şi date istorice irefutabile, ce s-a întâmplat realmente acum 50 de ani în urmă. în „Calvarul României creştine" subliniam că regimul comunist anticreştin, odată înscăunat de armata sovietică de ocupaţie, a declanşat în scurt timp o luptă aprigă împotriva unei „anumite confesiuni", supusă ordinelor Vaticanului „reacţionar şi pro-imperialist". Deşi se intenţiona distrugerea catolicismului românesc în întregime, cea dintâi victimă a fost Biserica greco-catolică, urmând drumul dureros al surorii sale din Ucraina, ilegal lichidată în luna martie 1946. La această operaţie de pretinsă „restabilire" a unităţii religioase a românilor, realizabilă prin întoarcerea uniţilor la ortodoxie, se înhamă noua ierarhie B.O.R., fabricată rapid de partidul comunist pentru a-i servi de instrument docil. Chiar a doua zi după 23 august 1944, mitropolitul ortodox de Sibiu, Nicolae Bălan (cel ce 1-a caterisit pe preotul ortodox Iosif Trifa, fondatorul Oastei Domnului), se exprima într-o scrisoare către mitropolitul Leningradului Alexei, devenit patriarh al Moscovei, că slăbirea naţiunii române era consecinţa sciziunii în două a ţării prin existenţa „unei Biserici în unire cu papii Romei". Situaţia politică agravându-se în România din ce în ce mai mult (partidele de opoziţie suprimate, întreprinderile industriale şi comerciale naţionalizate, regele forţat să abdice şi republica populară oficial proclamată), nici Biserica greco-catolică nu va scăpa de loviturile autorităţilor comuniste, mai cu seamă după refuzul ei de a adera nu numai la Asociaţia de prietenie cu URSS, ci şi la mişcarea „preoţilor democraţi". începând cu toamna anului 1946, câţiva membri ai clerului de rit bizantin, acuzaţi de cele mai rele fapte, sunt arestaţi şi închişi.

Trec peste toate abuzurile unor legi draconice, care plasau toate confesiunile religioase sub controlul Statului comunist şi decretau naţionalizarea tuturor bunurilor greco-catolice; trec şi peste ilegala „pensionare" a patru din cei şase episcopi uniţi, consideraţi de primul demnitar al Bisericii ortodoxe „mincinoşi şi trădători ai poporului", ca să mă opresc la obsesia unificării „într-o singură turmă", pe care o cerea patriarhul Justinian Marina în catedrala din Caransebeş, conform intereselor partidului comunist, la 13 septembrie 1948. Pentru a se realiza „întoarcerea acasă" a fraţilor „rătăciţi", la 27 septembrie a fost expediată o invitaţie preoţilor greco-catolici din partea ministrului Cultelor, punându-i la curent cu reuniunea fixată la Cluj, pentru 1 noiembrie, şi cu obligaţia de a trimite acolo un delegat, cu mandat să voteze „proclamarea întoarcerii Bisericii greco-catolice la Biserica ortodoxă". în faţa acestor manevre, aproape toţi preoţii au refuzat să semneze apelul; cei care l-au sprijinit cu semnăturile lor n-au făcut-o decât după ce au fost ameninţaţi, arestaţi, torturaţi.

La 1 octombrie 1948, în sala de gimnastică a liceului Gheorghe Bariţiu din Cluj, nu erau decât 37 de preoţi care, sub supravegherea poliţiştilor prezenţi la această „adunare istorică", au cerut ruperea relaţiilor cu Roma şi încorporarea Bisericii catolice de rit oriental în Biserica ortodoxă română. Zguduită de valurile şi furtuna urii, barca Bisericii greco-catolice trebuia - oficial - să dispară. Decretul nr. 358/1 decembrie 1948 al Prezidiului Marii Adunări a Republicii Populare Române atesta desfiinţarea definitivă a acestei Biserici martire, care a cunoscut urcuşul Golgotei şi răstignirea: sute de preoţi arestaţi şi aruncaţi în întunericul tem­niţelor şi lagărelor de exterminare; din cei şase episcopi arestaţi, trei au murit torturaţi (fără ca să-şi aplece grumazul sub jugul Belialui comunist, slugărit de prelaţii ortodocşi): Ioan Suciu, Traian Frenţiu şi Vasile Aftenie.

„Ceasul în care Iisus Hristos ne dă ocazia să-I împărtăşim suferinţele pentru Biserica Sa" - cum le scria Mgr Ioan Suciu credincioşilor greco-catolici, înainte de arestare - a durat mai mult de patru decenii şi, din păcate, mai durează încă. Fiindcă ierarhia B.O.R., care n-a avut „curajul martiriului" şi nu s-a identificat cu „durerea şi suferinţele poporului român", repetă astăzi ticăloşia de ieri a patriarhului ortodox, omagiindu-1 pe Justinian Marina, într-o emisiune de la TVR - destul de recentă, ca şi cum nu el şi-a permis să vorbească la 8 mai 1972, la Bruxelles, într-o conferinţă de presă, de „autodisoluţia" Bisericii greco-catolice; ca şi cum nu patriarhul Justin Moisescu, zece ani mai târziu, instigat de Sfântul Sinod al Bisericii ortodoxe, s-a grăbit să adreseze preşedintelui Ceauşescu o lungă telegramă de protest, pentru a-şi manifesta „indignarea" şi a condamna „cu fermitate" o declaraţie a papei Ioan-Paul al 2-lea, privind „tentativa de a face să renască în România cultul unit, prin divizarea actualilor credincioşi ai Bisericii ortodoxe române".

Dacă atunci, sub comunism, atitudinea intransigentă a patriarhatului român nu era decât reflexul supunerii sale umilitoare faţă de exigenţele politicii antireligioase a guvernului comunist (de altfel, adevăratul instigator al pretinsei „autosuprimări" a Bisericii catolice de rit bizantin), această „autosuprimare" nu reprezintă, oare, o parte importantă din ceea ce a fost „fals şi rău" în activitatea prelaţilor ortodocşi, lipsiţi nu numai de „curajul martiriului", ci şi de bunul simţ al retragerii lor în mănăstiri, recunoscându-şi vinovăţia, pocăindu-se şi strigând, fiecare în parte, întocmai sfântului din Tars: „Hristos Iisus a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu" (TIMOTEI, 1. 15)? Comemorarea împlinirii a 50 de ani de la „reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române" oficiată cu fast în catedrala din Alba-Iulia -„reîntregire" iniţiată de partidul comunist român şi definitivată de către căpeteniile Sovrompatriarhiei, cum îi plăcea Exilului s-o numească -, descalifică pe aceşti „falşi apostoli" ai lui Hristos, care se cred, pesemne, tot sub cerul vid al ateismului marxist-leninist de odinioară, admişi sau suportaţi de indiferenţa spirituală a clasei politice ce ne guvernează şi de ignoranţa unui popor, mândru de a se fi născut creştin, dar descreştinat în cei 45 de ani de oblăduire comunistă.

Pe când sărbătorirea, de către „Sfântul Sinod" al Bisericii Ortodoxe Române, a celei de a 55-a aniversări a actului de la 23 August 1944, pentru a se evoca (folosind genuflexiunea unei telegrame de „înaltă cinstire", adresată cândva de patriarhul Justinian lui Nicolae Ceauşescu) „munca neobosită" şi Jertfele pline de patriotism" ce s-au făcut de fostul dictator?

Cât de actuale mi se par admonestările lui Dumnezeu, rostite prin pana profetului: „Grozave lucruri se fac în ţară. Proorocii proorocesc neadevăruri, preoţii stăpânesc cu ajutorul lor, şi poporului Meu îi plac aceste lucruri (IEREMIA, 5. 30-31).

Noi aşteptăm ca înalţii prelaţi ortodocşi, vinovaţi de decăderea Bisericii ortodoxe, însă sclipind de orgoliul frumuseţii ortodoxiei noastre de două ori milenare, să se ruşineze, auzindu-L pe Iisus Mântuitorul mustrându-i, aşa cum i-a mustrat şi pe vânzătorii din Templul Ierusalimului: „Este scris: Casa Mea se va chema o casă de rugăciune. Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari!"

 

„G. Bush - M. Gorbaciov - Papa Ioan Paul II - L. Walesa” („LUMEA” 1990)

„Biblioteca Lumea azi”, Biografii contemporane. George Bush - Mihail Gorbaciov - Papa Ioan Paul II - Lech Walesa, București, 1990

2 Argument

3-18 Stelian Țurlea, George Bush. Un președinte-enigmă?
Valorile familiei
Războiul din Pacific
Moartea lui Robin
Petrolistul
Funcții publice
Președintele optimist
8-17 Stelian Țurlea, Două vizite la Casa Albă

19-30 Stelian Țurlea, Mihail Gorbaciov. „Omul deceniului”?
22 kilometri pe jos până la școală
Tatăl își vizitează fiul
Ascensiunea
Drumul reformelor
Sfârșitul „războiului rece”
24-27 Gorbaciov prezintă „perestroika” (traducere Mihai Chebeleu)

31-47 Rodica Dumitrescu, Ioan Paul II. Un Papă controversat
Trei luni de suspans
Prima zi
Drumul
33 Dicționar
34-35 Conciliul Vatican II
36-37 Splendoare și sărăcie
38 Gânduri
40 Mesajul
41 15 minute bat clopotele
42-43 Vaticanul și țările est-europene
44-45 Procesul „filierei bulgare”

48-59 Rodica Dumitrescu, Lech Walesa. Sindicalistul și politicianul
Sămânța este sădită
„Pot veni să ne strângă, pe toți 16.000, unul câte unul”...
Legea marțială
Semnul
54-55 1989. „Anul Walesa”
56 „Populația resimte evenimentele prin imagine”

60-61 Cocteil.. de Matty

62-63 1000+1
Cine a fost părintele Bombei H?
Șefă
Zboruri
Fiică
Fundație
Ceremonii
Fiica lui Mandela
Averi
„Hotel”