Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu (POPA 2025)

Cosmin Popa, Economie, corupție și politică în România lui Nicolae Ceaușescu, Corint / Istorie, București, 2025, 411 p.

5 Într-un context în care nostalgia comunistă este tot mai des instrumentalizată politic, volumul lui Cosmin Popa, Economie, politică și corupție în România lui Nicolae Ceaușescu, oferă o demistificare necesară și temeinic argumentată a mitului eficienței economice a regimului ceaușist. Cu rigoare istorică și claritate analitică, autorul demonstrează cum dictatura a fost puternic marcată de corupție sistemică și de incapacitatea structurală a unui model politic și economic autoritar de a evita falimentul. O carte indispensabilă pentru înțelegerea lucidă a trecutului recent și pentru apărarea valorilor democratice în prezent.
FLORIN DANIEL ȘANDRU

Statistici, dosare din justiție, rapoarte ale comisiilor de control, documente ale ministerelor, stenograme ale serviciilor de cadre, Miliție și Securitate, raportări false, furturi, corupție, mecanismele ascunse ale partidului, miturile industrializării și cooperativizării, delirul economiei planificate, totul într-un volum de lectură căruia nu te poți dezlipi până la ultima pagină. După o documentare uriașă, istoricul Cosmin Popa alcătuiește un portret precis, rece, complet lipsit de figuri de stil, al unei lumi, care, în cele din urmă, a făcut implozie în 1989. Această carte este o realizare excepțională.

CĂTĂLIN ȘTEFĂNESCU

Deși Nicolae Ceaușescu nu a fost un ideolog, comunismul care a ieșit din mâinile lui a plantat în interiorul statului și societății unul dintre cei mai insinuanți și perfizi sâmburi: corupția, cu cele două fețe ale ei: ca mod de organizare a puterii, pe de o parte, un schelet al nomenclaturii bine arcuit sub ochiul panoptic al cuplului Ceaușescu și, pe de altă parte, ca reparație morală pentru oamenii care erau înfometați, istoviți, hăituiți de costurile unei dictaturi tot mai absurde. Această viciere a moralei publice este una moștenirile de cursă lungă ale comunismului, ale cărui costuri, arată demonstrația necesar de lucidă a lui Cosmin Popa, încă sunt pe nota de plată a românilor.

MAGDA GRĂDINARU

6 Lucrarea lui Cosmin Popa este necesară și binevenită într-o Românie îndemnată digital să creadă că Ceaușescu este un erou, iar comunismul mai bun decât democrația. Cosmin Popa este demitizant, direct și pune adevărul acolo unde îi este locul. Cartea sa urmărește - cu date, fapte, nume de oameni și fără teze - modul în care regimul comunist a lucrat în România. Cum au fost luate deciziile economice și sărăcirea populației, transformarea corupției în sistem de supraviețuire și care sunt polii politici ai perioadei, dincolo de Ceaușescu, sunt cele trei direcții de acțiune. O carte în care instrumentele precise ale istoricului sunt completate cu talent scriitoricesc, ce își stârnește curiozitatea. De fapt, asistăm la un curs academic coborât între oameni și care întregește calitatea de povestitor pe care autorul o arată în serialul video Historincul. Și, mai ales, lecția de istorie pe care am uitat să o predăm copiilor noștri în ultimele decenii.

CĂTĂLIN STRIBLEA

7 Listă de abrevieri

11 1. Cum funcționa, de fapt, ceaușismul

36 2. Primăvara „tehnocraților de partid” (1966-1970)

69 3. Întoarcerea la pământ

105 4. Corupția ca fond și motor al reformelor

118 5. Gurahonț și „curiosul caz de la Argeș”

137 6. Reformele economice ale anului 1967 sau planificarea minuțioasă a liberalizării

158 7. Umbrele unei perioade luminoase

168 8. Consumul, „victima” creșterii industriale

175 9. Partidul mută presiunea pe societate, iar Securitatea preia controlul asupra Miliției

221 10. Încercări de corectare și soluții stranii (1970-1979)

295 11. Obsesii locative la nivel înalt

315 12. Soluțiile în acțiune - noul mecanism economic (1979-1989)

370 13. În loc de concluzii

393 Bibliografie

407 Indice de nume

coperta III
Cosmin Popa este cercetător științific în cadrul Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, Academia Română, specializat în istoria Uniunii Sovietice, Rusiei șI Europei Centrale și Răsăritene în perioada comunistă și postcomunistă. Studii universitare la București și Moscova. Doctor în istorie al Universității București din 2007, cu studii postdoctorale între 2011 și 2013. Membru al Comisiei Mixte a Istoricilor din România și Federația Rusă, membru al Comisiei româno-ruse pentru studierea problemelor izvorâte din istoria relațiilor bilaterale, inclusiv problema Tezaurului României. Împuternicit al Academiei Române pentru Programul Centenar (2018-2021). Autor a peste 80 de studii publicate în diverse reviste științifice. Printre volumele publicate menționăm: Nașterea Imperiului (2002; Premiul Uniunii Scriitorilor „CopyRO”, secțiunea Istorie, 2003); Între tentația imperiului și alianța strategică: URSS și Europa Centrală și de Est (1941-1953) (2012); Intelectualii lui Ceaușescu. Academia de Științe Social-Politice (1970-1989) (2018); Elena Ceaușescu sau anatomia unui dictaturi de familie (2021).

coperta IV
Cosmin Popa reușește un lucru remarcabil în cadrul unei istoriografii în care predomină accentul pe dimensiunea politică, ideologică sau culturală. El izbutește să reunească într-o sinteză inovatoare analiza fracturilor structurale ale economiei planificate a României ceaușiste. Se poate observa că impactul factorului politic este decisiv, fiind reprezentat, în ultimă instanță, de maniera imperativă și voluntaristă a lui Nicolae Ceaușescu. Autorul unifică ceea ce până acum constituia domeniul a două sfere tratate distinct într-o sinteză asupra fazei <dictaturii dezvoltării> în interiorul regimului totalitar comunist din România ceaușistă. Realizează astfel o cercetare modernă asupra economiei planificate românești, unde ambițiile politice trebuiau completate de costurile supradimensionate ale industriei. Soluția găsită de Nicolae Ceaușescu la eroziunea sistemului industriei planificate și extensiv dezvoltate a fost diminuarea drastică a consumului intern. Extinderea controlului Securității asupra mecanismelor industriei și marginalizarea deplină a funcțiilor sociale ale statutului constituie alte repere ale regimului abordate în această cercetare.
Florin Muller

Islam versus creștinism în India colonială britanică (BLOMFIELD 1933-7)

<
(...)
Pe Ransome îl atrăsese încă de la început capacitatea lui Rașid de a urî. Mahomedanul acesta viguros cobora dintr-o stirpe care refuza să identifice credința cu blîndețea supusă și cu renunțarea la orice rezistență. Ura și zelul său pentru reforme nu degeneraseră, ca la creștini, în controverse teologice și opreliști în domniul moralei individuale. Rașid, potrivit credinței sale islamice, socotea lăcomia, ipocrizia și înșelătoria drept păcate mult mai grele decît adulterul, poligamia sau perversiunile. Biserica creștină, gîndea Ransome, după ce profitase în repetate rînduri de pe urma crimelor săvîrșite împotriva umanității, se dezinteresa acum de acestea și se preocupa mai mult de chestiuni sexuale și morbide. Rașid era puternic fiindcă avea un crez. El personifica noul islam, izvorât din concepția lui Mahomed. Ransome nu credea în nimic, fiind că în lumea creștină nu mai exista credință. Însă începuse să cunoască ura și își închipuia că în felul acesta putea să fie salvat.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roman al Indiei moderne*, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, p. 119.

NOTĂ M. T.
* Cristina Teodorescu, 21 februarie 2007 (http://www.bookblog.ro/x-woodisor/vin-ploile/)

Originea socială a studenților bursieri a unui colegiu din Anglia secolului XIX (THACKERAY 1848)

<
(...) Înălțimea-s era unul din eforii* celebrului și vechiului colegiu numit „Whitefriars”**. Odinioară fusese acolo o mănăstire cisterciană***, iar Smithfield****, care se învecinează cu colegiul, era pe atunci un teren pentru turniruri. Și întrucît localul era mai la îndemînă, tot aici erau aduși și arși fel de fel de eretici plini de dîrzenie. Henric al VIII lea*****, apărătorul credinței, puse mîna pe mănăstire și pe avuțiile ei și spînzură sau condamnă la grele cazne pe cei cîțiva care nu se puteau obișnui, cu graba în care se desfășura reforma sa. În cele din urmă, un mare negustor cumpără casa și terenul de alături, în care, ajutat fiind de alte bogate danii în terenuri și bani, întemeie un vestit spital pentru bătrîni și copil. În jurul vechii fundații mănăstirești luă ființă o școală, în care se mai păstrează și astăzi costumele și obiceiurile medievale; și toți călugării cistercieni se roagă ca această instituție să înflorească încă mulți ani.
Printre efori, școala înnumără pe unii din cei mai de seamă nobili, prelați și demnitari din Anglia; și cum băieții locuiesc foarte bine, sînt foarte bine hrăniți și educați, și apoi sînt trimiși la Universitate ca bursieri, asigurîndu-li-se și parohiile respective după terminarea ei, nenumărați gentlemeni****** se consacră încă din frageda copilărie carierei ecleziastice, astfel că se dă o luptă pe viață și pe moarte pentru un loc în instituția aceasta. La început școala era destinată fiilor de clerici și de laici, săraci și silitori la învățătură, dar mulți dintre nobilii efori ai instituției, cu largă și mai degrabă capricioasă bunăvoință, își revărsă generozitatea și asupra altor, feluriți tineri. Să capeți o bună educație fără nici o cheltuială și să-ți ai asigurată existența și profesiunea viitoare era un lucru atît de desărvîrșit, că nici unii dintre oamenii cei mai bogați nu-l disprețuiau; și nu numai rudele înaltelor personaje, ci și înaltele personaje înseși își trimiteau fiii să se  înfrupte din această binefacere. Preacucernicii prelați își trimiteau propriile rubedenii sau pe fii clerului  din eparhia lor, în timp ce, pe de altă parte, anumiți nobil de prim rang nu se dădeau în lături să ia sub aripa lor protegiuitoare copiii oamenilor lor de încredere, așa încît, atunci cînd un băiețandru intra în numita instituție, avea la îndemînă o societate cît se poate de variată, compusă din tineri cu care se putea împrieteni,
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor*******, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. II, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 182-183.

NOTE M. T.
* ÉFOR, efori, s. m. 1. Membru în consiliul de conducere al unei eforii; epitrop. 2. Nume dat în Sparta antică fiecăruia dintre cei cinci magistrați cu largi și importante atribuții în politica internă și externă a statului. – Din ngr. éforos. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/efor)
** Whitefriars era de fapt denumirea dată călăgărilor din Ordinul carmeliților (înființat la Muntele Carmel din Țara Sfântă în 1150) datorită mantiilor albe pe care le purtau peste rasă. (http://golondon.about.com/od/londonforfree/fr/WhitefriarCrypt.htm)
*** CISTERCIÁN¹, -Ă, cistercieni, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Călugăr care aparține unei congregații benedictine fundate în Franța. 2. Adj. Care aparține cistercienilor (1), privitor la cistercieni. [Pr.: -ci-an] – Din fr. cistercien. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/cistercian) (http://www.ducu.de/rel59.htm)
**** Smithfiled = Suburbie a Marii Londre. (http://www.british-history.ac.uk/old-new-london/vol2/pp339-344)
***** Henric Tudor (1491-1547) = Rege al Angliei ca Henric VIII (1509-1547). (http://www.historia.ro/exclusiv_web/portret/articol/henry-al-viii-lea-reformarea-bisericii-cele-sase-sotii)
****** GENTLEMAN, gentlemeni, s. m. Bărbat cu maniere alese, ireproșabile, cu caracter distins. [Pr.: géntlmen] – Cuv. engl. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/gentleman)
******* Film februarie 2005 (http://agenda.liternet.ro/articol/1511/Comunicat-de-presa/Vanity-Fair-Balciul-desertaciunilor.html)

O tânără englezoaică despre situația Bisericii Anglicane în secolul XIX (C. BRONTE )

În 1849, tânăra scriitoare englezoaică Charlotte Bronte a publicat romanul social Shirley. Acțiunea se petrece în regiunea nordică industrială Yorkshire, în 1811-1812. Într-o controversă cu bătrânul Hiram Yorke, un important latifundiar local, tânăra Shirley Keeldar, moștenitoarea orfană a unei importante averi, își exprimă și părerea despre problema reformării Bisericii Anglicane, biserica protestantă majoritară în Anglia după separarea de Biserica Catolică în secolul XVI.

<- (...) Aș mai avea eu multe de spus dacă mi-aș putea rîndui gîndurile într-o ordine rațională, ceea ce eu nu pot face niciodată. Am de spus că părerile dumneavoastră, ca și acelea ale celor mai extremiști politicieni, sînt păreri pe care numai niște oameni ce se situează pe o poziție de iresponsibilitate le pot susține; și sînt pur și simplu păreri menite să facă opoziție, să se tot discute pe baza lor, străine de intenția de a fi vreodată puse în practică. Dacă ar fi să ajungeți mîine prim-ministru al Angliei, v-ați lepăda imediat de ele. Îl insultați pe Moore* fiindcă și-a apărat fabrica; dacă ați fost în locul lui și ați fi ținut să vă păstrați onoarea și dreapta judecată, n-ați fi putut proceda astfel. Îl ponegriți pe domnul Helstone** pentru orice ar face; domnul Helstone are păcatele lui: greșește cîteodată, dar mult mai adesea procedează așa cum se cuvine. Dacă ar fi să păstoriți parohia Briarfield, repede v-ați da seama că nu e treabă ușoară să duci la bun sfîrșit toate activitățile binefăcătoare pentru parohie inițiate și continuate cu energie de predecesorul dumneavoastră. Tare mă mir că oamenii nu sînt în stare să se judece cu mai multă nepărtinire unii pe alții și pe ei înșiși. Cînd îi aud pe domnii Malone*** și Donne**** pălăvrăgind despre autoritatea Bisericii, despre demnitatea și pretențiile clericilor, despre respectul ce li se datorează în calitatea lor de clerici; cînd aud izbucnirile dușmăniei meschine pe care o poartă disidenților*****; de cîte ori sînt martoră măruntelor și prosteștilor înfumurări și invidii cărora le dau glas acești domni; cînd pălăvrăgeala lor despre forme, tradiții și superstiții îmi pătrund în auz; cînd văd cu cîtă nerușinare se poartă față de cei săraci și cu cîtă josnică servilitate față de bogați, îmi spun că Biserica anglicană a apucat într-adevăr pe un drum jalnic, că atît ea cît și fii ei au neapărată nevoie de reforme. Întorcîndu-mi mîhnită fața de la turnurile catedralelor și de la clopotnița bisericilor sătești - da, la fel de mîhnită că un epitrop convins că biserica trebuie văruită, dar fără să a avea mijloacele de a-și procura cele necesare - îmi aduc aminte de nesocotitele dumneavoastră ironii împotriva „episcopilor burduhănoși”, a „popilor ghiftuiți”, a „bătrînii noastre maici Biserica”, etc. Îmi aduc aminte cu cîtă îndîrjire îi ponegriți pe toți cei care nu sînt asemenea dumneavoastră, cu cîtă neîndurare condamnați categorii întregi de oameni și indivizi izolați, fără să aveți vreodată nici cea mai mică înțelegere față de împrejurări și ispite; iar atunci, domnule Yorke, îndoiala îmi prinde în ghiare inima și mă face să mă întreb dacă există într-adevăr oameni îndeajuns de îngăduitori, de cumpăniți și drepți pentru a li se încredința răspunderea reformării. Și nu cred că dumneavoastră vă numărați printre aceia.
(...)
>

SURSA
Charlotte Bronte, Shirley, vol. II, trad. D. Mazilu, edit. Clip Impex, București, 1993, p. 43-44.

NOTE M.T.
*Robert Gerard Moore=Tânăr proprietar al unei fabrici de textile din Yorkshire, împrumutat de Shirley Keeldar pentru a moderniza fabrica cu mașini noi, situație care a dus la atacarea fabricii de către lucrătorii necalificați rămași șomeri (ludiți).
**Mathewstone Helstone=Parohul anglican local.
***Petere Malone=Diacon în parohia reverendului Helstone.
****Joseph Donne=Diacon în parohia reverendului Helstone.
*****Disidenți=Curente neoprotestante.

Succesiunea la tronul Marii Britanii, reglementată de Camera Lorzilor

Cuget Liber 24 aprilie 2013

Ce activităţi desfăşoară jandarmii constănţeni de ziua lor

Cuget Liber 27 martie 2013

„Vladimir Putin. Un țar în căutarea unui nou imperiu” (ROXBURGH 2012)

 Angus Roxburgh, Vladimir Putin. Un țar în căutarea unui nou imperiu, trad. A. Ștefănescu, Litera, București, 2014 (2012)

Introducere

„(...) Ideea de a scrie această carte a pornit, în parte, de la munca desfășurată în calitate de consultant-șef pentru un documentar BBC în patru părți, intitulat „Putin, Rusia și Occidentul“ și realizat de compania de producție Brook Lapping. Am adunat, așadar, pentru aceste episoade, sute de ore de interviuri luate unor oficiali de rang înalt nu numai în Rusia, ci și în SUA, Marea Britanie, Franța, Germania, Ucraina și Georgia. Aceste interviuri inedite aruncă o lumină nouă asupra multora dintre evenimentele la care se face referire și stau la baza prezentei lucrări.

M-am mai inspirat, de asemenea, în special pentru capitolul 9, și din experiențele personale rezultate în urma celor trei ani în care am fost consilier pe lângă purtătorul de cuvânt al președintelui Putin, Dmitri Peskov. În 2006, atunci când Kremlinul a hotărât să angajeze o companie de relații publice, Ketchum, din New York, și partenerul său, GPlus, cu sediul la Bruxelles, m-am văzut pus în situația de a face un ocol neașteptat de la cariera mea de jurnalist. Nici Ketchum și nici GPlus nu aveau nici un angajat care să aibă prea multe cunoștințe despre Rusia, așa că s-au trezit brusc că au nevoie de un om și mi-au oferit mie postul. După ce mă ocupasem timp de opt ani de Uniunea Europeană, ideea de a mă arunca din nou în chestiunile legate de Rusia mi s-a părut o provocare. La urma urmei, cea mai mare parte a carierei mele s-a desfășurat în jurul acestui stat: am studiat și predat limba rusă, am lucrat ca translator la Moscova și pentru Serviciul de Monitorizare al BBC, am fost corespondent la Moscova al publicației Sunday Times și ulterior al BBC.

A existat și un moment picant din biografia mea care a făcut ca oferta să pară cu atât mai tentantă. În 1989, pe când Putin era spion KGB la Dresda, șefii săi m-au expulzat din Moscova ca răspuns la acțiunea expulzării spionilor sovietici de către Margaret Thatcher. Eram, pe atunci, corespondent al Sunday Times și am fost unul dintre cei trei jurnaliști și opt diplomați dați afară în ultimul mare scandal de spionaj al Războiului Rece. Ce ironie, așadar, să mă întorc la Moscova în calitate de consilier al lui Putin! Am acceptat propunerea și am devenit consultant în relații publice la Kremlin, cu sediul la Bruxelles, având sarcina să mă deplasez periodic la Moscova. Făceam parte dintr-o echipă  internațională de circa 20–30 de oameni, dar eram singurul consultant cu normă întreagă. Am ajuns să-l cunosc foarte bine pe Peskov și echipa sa și, deși au ținut mereu garda sus, ajunsesem să fiu atât de apropiat de culoarele puterii, cât ar fi putut fi un străin în acei ani. Observațiile mele constituie baza multora dintre relatările despre perioada anilor 2006–2009. (...)”

1 BALUL SECRET AL POLIȚIȘTILOR
Un nou mileniu
Elțîn și Clinton
Rusia lui Elțîn
De la kommunalka la Kremlin

2 CURTAREA OCCIDENTULUI
„Vreau ca Rusia să facă parte din Europa“
O privire în sufletul lui Putin
Luptăm împreună împotriva talibanilor
Spectacol cu George și Vladimir

3 BĂTĂLIA PENTRU REFORMA ECONOMICĂ
Alcătuirea unei noi echipe
Privatizarea pământului poporului
Jos mâinile de pe Gazprom!
Viața bună

4 LATURA ÎNTUNECATĂ
Reducerea la tăcere a presei
Verticala puterii
Războiul din Cecenia și repercusiunile sale
Îmblânzirea oligarhilor
Afacerea Hodorkovski
Reacția
Cele două fețe ale lui Putin

5 EUROPA NOUĂ, EUROPA VECHE
Cu un picior în pragul NATO
Și ce părere avem mai exact despre Rusia?
Soarele NATO strălucește deasupra Europei de Est
Lui Putin limba îi joacă feste din nou
Aliați împotriva războiului din Irak
Umilința lui Putin

6 PUTIN II
Georgia privește către Occident
Noaptea alegerilor
Beslan și „lovitura constituțională“

7 DUȘMANI PRETUTINDENI
Revoluția Portocalie
Reacția negativă
Triumful tiranilor
Arma energetică

8 UN NOU RĂZBOI RECE
Echilibrul începe să se rupă
Asasinarea Annei Politkovskaia
E petrolul nostru
O întrevedere demnă de Războiul Rece
O crimă demnă de Războiul Rece
Dovada de inițiativă

9 PRESA, RACHETELE, MEDVEDEV
Un aparat occidental de PR
Alte abordări occidentale
München
Amenințarea venită dinspre Iran… sau Rusia
Blocaj la Kremlin
Moștenirea prezidențială a lui Putin

10 IZBUCNIREA RĂZBOIULUI
De la Kosovo la București
Originea problemei
Goana spre război
Războiul și consecințele sale

11 „RESETAREA“ RELAȚIILOR CU OCCIDENTUL
Repercusiunile războiului din Caucaz
Efectul Obama
Medvedev

12 TIRANUL ȘI PRIETENII SĂI
Depășirea crizei financiare mondiale
Nevoia de reformă
Escroci și hoți

13 TANDEMOLOGIE
O bicicletă construită pentru doi
2011: Blocaj din nou – campania falsă

14 PUTIN III
Regele, turnul și pionii
Poporul își găsește vocea
Tiranul se întoarce
Rusia și Occidentul

CONCLUZII

INDEX

Tara in care Coca-Cola se intoarce dupa 60 de ani. Cele doua state unde inca are interzis

În Cont 13 septembrie 2012

Biografia președintelui ecuadorian J.M. Velasco Ibarra (1893-1979) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
De cinci ori președinte al Ecuadorului, Velasco Ibarra nu a reușit să mențină o organizație politică permanentă, lucru reprezentativ pentru instabilitatea politicii latino-americane.
Născut într-o familie bogată la 19 martie 1893, J. V. I. a primit o educație serioasă, făcînd și studii postdoctorat la Sorbonna. Liberal convins, el a fost preocupat mai mult de reforma morală și eliminarea fraudelor din politică decît de loialitatea față de partid. În 1933 a obținut un mandat în congres, apoi a devenit președinte al Camerei deputaților. În această calitate a condus lupta împotriva președintelui Juan Mera, care fusese ales în mod fraudulos. Congresul a declarat postul vacant în 1934, iar V. I. , sprijinit de o coaliție formată atît din liberali, cît și din conservatori, a devenit președinte.
Coaliția s-a dizolvat însă repede și V. I. a fost înlăturat din funcție după numai unsprezece luni. El a plecat în exil în Columbia, dar curînd poporul i-a cerut să se întoarcă. Președintele din acel moment, Carlos Aroyo, a încercat să înăbușe în sînge demonstrațiile pro-V., dar a fost înlăturat de la putere. V. I. a redevenit președinte în mai 1944, sprijinit de o coaliție, de astă dată fără liberali. După ce a convocat alegeri generale în 1946, V. I. , ales în mod legal, a fost imediat înlăturat de ministrul Apărării. El aplecat în exil în Argentina.
V. I. s-a întors în 1952 pentru a participa din nou la alegeri, pe care le-a cîștigat cu ajutorul liberalilor și al conservatorilor. El a reușit să-și exercite în întregime mandatul de patru ani pe parcursul cărora a înfăptuit cîteva reforme de durată. A reorganizat corpul diplomatic și a redus aparatul administrativ, a instituit controlul prețurilor pentru a stabiliza economia și a subvenționat agricultura și industria, sperînd să obțină o producție internă mai mare. V. I, a instituit de asemena un modest program de lucrări publice.
Legea ecudoriană interzicea mandate consecutive, dar V. I. s-a întors în 1960, cîștigînd alegerile cu o majoritate covîrșitoare. El și-a menținut sprijinul liberalilor, dar cînd s-a îndepărtat de Castro și de Cuba, liberalii și conservatori s-au aliat împotriva lui. Armata l-a înlăturat, ca de altfel și pe succesorul său, la putere instalîndu-se o juntă militară.
V. I.. a revenit în 1968 pentru mandatul său final de președinte. În 1970, cînd Congresul i s-a opus, el l-a dizolvat și a înlocuit constituția aflată în vigoare cu cea din 1946. Armata l-a susținut timp de opt luni, apoi au devenit tot mai insistente cererile militarilor de a li se face concesii speciale. renunțînd să le slujească drept marionetă militarilor, V. I. a demisionat în februarie 1972, cu șase luni înainte de sfîrșitul mandatului.  A murit la 30 martie 1979.
>


SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, 1995, p. 501/ VELASCO IBARRA, JOSE MARIA (1893-1979).

Biografia seniorului Florenței Lorenzo de Medici „Magnificul” (1449-1492) (AXELROD & PHILLIPS 1995)

<
(...) puterea asupra Florenței prin mijloace cvasiconstituționale, inclusiv prin dizolvarea vechiului Cento - un fel de Senat format din reprezentanți pro-Medici - și înlocuirea lui cu Consiliul celor Șaptezeci, un grup mai flexibil de partizani ai familiei Medici*.
După evenimentele din 1478, Lorenzo a adoptat un stil de viață regal, intrînd prin căsătorie în nobila familie Orsini și construind un adevărat palat la Poggio a Caiano. Asemenea altor Medici, Lorenzo s-a înconjurat de mari poeți și pictori - chiar dacă salonul său îl întrecea ca strălucire pe cel al bunicului său. Pico della Mirandola, Botticelli, Verrochio, Leonardo da Vinci și Michelangelo, toți s-au bucurat de protecția lui. De asemenea, Lorenzo a sprijinit o altă persoană luminată, pe călugărul dominican Girolamo Savonarola, care a urcat în amvonul bisericii San Marco la 1 august 1490 și a expus o doctrină a reformei ascetice, condamnând papalitatea, creștinismul modern și, cel mai vehement, pe Medici. Savonarola a prezis moartea lui Lorenzo (care, în tot cazul, era bolnav la vremea aceea), predicile sale fiind audiate cu interes plin de simpatie la florentini, care între timp se săturaseră de neîncetatele aniversări, serbări și extravaganța generală. Totuși, cînd Lorenzo a murit, la 9 aprilie 1492, la vîrsta de 43 de ani, toată populația din Florența l-a condus pe ultimul drum.
Referințe bibliografice complementare: Cecilia Mary, Lorenzo de Medici and Renaissance Italy (New York: Macmillan, 1952).
>

SURSA
A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. I. Aramă, ed. Lider, București, 1995, pp. 327-328.

NOTĂ M. T.
* Familia Medici din Florența (sec. XIV-XVIII) - http://www.themedicifamily.com/Lorenzo-de-Medici.html

„Despre globalizare” (SOROS 2002)

 George Soros, Despre globalizare, trad. S. Lupescu (eng. 2002), Polirom/Economie și Societate, Iași, 2000

7 Cuvânt înainte - Daniel Dăianu

13 Prefață la ediția în limba română

15 Prefață 

19 Mulțumiri

21 Introducere - Deficiențele capitalismului global

41 1.Comerțul internațional: Organizația Mondială a Comerțului
48 Drepturile muncii
50 Mediul, sănătatea și securitatea
52 Drepturile de proprietate intelectuală
54 Măsurile cu privire la protejarea investițiilor și anticorupție
56 Concurența și politica fiscală
57 Probleme organizaționale

59 2.Ajutorul internațional: Componenta absentă
69 Taxa Tobin
70 Propunerea privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)
72 Explicații cu privire la Drepturile Speciale de Tragere
80 Aspecte de ordin legal
82 Avantajele propunerii

87 3.Reforma structurală: Băncile multilaterale pentru dezvoltare

97 4.Stabilitatea financiară: Fondul Monetar Internațional
103 O foarte succintă istorie a FMI
106 Cum stau lucrurile astăzi
112 Nu există soluții miraculoase
114 Câteva propuneri cu caracter practic

125 Concluzii: Către o Societate Deschisă Globală

147 Apendice: Propunere privind Drepturile Speciale de Tragere (DST)

153 Addenda

155 Finanțarea furnizării bunurilor publice la scară globală. O propunere de reformare și dezvoltare a asistenței internaționale pentru dezvoltare . Cuvântare la Conferința ONU privind Finanțarea Dezvoltării, Monterey, Mexic, 18 martie 2002

159 Conferința de la London Business School, 27 iunie 2002

171 Index

Calcule pe o pagină de gardă (NOVAC 2000)

 Constantin Novac, Alegeri la Uniunea Scriitorilor. Calcule pe o pagină de gardă, „Tomis”, Constanța, decembrie 2000

Aflat în plin proces mediatic, poate mai grăbit decât în precedentele împrejurări similare, evenimentul electoral din aprilie nu promite a cădea în spațiul grav, problematic al bilanțurilor literare. Întocmai ca în campaniile noastre autohtone de desemnare a aleșilor neamului, forma copleșește fondul, interesul personal, imediat, nemijlocit, prevalează și aici asupra strategiilor obștești de anvergură dacă nu, cu adânc ticluită vorbire, acestea par să se confunde. Nu soluțiile de optimizare sau eradicare necesare intră primele în competiție, ci ambițiile aspiranților la scaunul prezidențial, sub al căror drapel mai mult sau mai puțin emblematic se strâng, din rațiuni partizane cu aparențe doctrinare, inși marcați de o dubioasă statornicie. Drept urmare, au crescut alarmant și în chip foarte rapid combativitatea și spiritul clarvăzător al unor, până mai ieri, ațipiți; delațiunea, deghizată în crampe civice, expune precipitat și nedemn obștea scriitoricească oprobriului unui public în necunoștință de cauză, dar predispus temperamental la ieftină vehemență. Cu cine votăm? Dau să se întoarcă acasă fiii rătăciți vremelnic pe coclaurile politicii noastre levantine; zgomotoase personalități care, ani de-a rândul, s-au detașat ostentativ de breasla scriitoricească, sunt traversate subit de idei de asanare morală și de resuscitare organică a Uniunii și, fluturându-și legitimațiile de membru nepreschimbate, restanțieri la cotizație, râvnesc acum la sceptrul decizional. Se elaborează astfel, în laboratoare clandestine, dileme hamletiene cu aparențe reformatoare. Unii (re)văd în această structură vicioasă de tip stalinist, scoțând din mâlul uitării chipuri și fapte care n-o onorează, socotind-o supraviețuitoare printre puținele din Europa, nu atât datorită puterii, cât mai ales slăbiciunilor ei. Alții văd în ea o corporație de tip sindical, cu organisme bine consolidate în teritoriu, menită a veghea la identitatea și prosperitatea membrilor ei, punând pe planul al doilea specificul îndeletnicirii; dimpotrivă, alte voci subliniază nevoia unui for academic cu propensiuni elitiste, mai puțin preocupați de factorul material. În acord cu această alternativă, am avea de ales ca președinte între un personaj charismatic, onorant prin sine însuși, decorativ pentru instituție și un gospodar-scriitor transpirat, cu mânecile suflecate, capabil să asigure baza logistică a supraviețuirii breslei. Pe cine votăm? Ar fi mai potrivit, pentru a ne asigura minima protecție, să ne abandonăm în brațele unui partid sau ale guvernanților, cu tot riscul de a-i scoate din țâțâni cu potențialul iritant al unora din confrații noștri? Sau să ne păstrăm destinul în propriile mâini, apărându-ne glia cu insistență și fermitate?

Dumnezeu știe dacă, trăind, Ulici ar fi fost în stare să reducă toată această tevatură la o simplă speculație de cafenea. Cert este că avem nevoie astăzi de autoritatea unui lider asemenea lui, de un manager experimentat în bătălii de uzură, cu o cutie de viteze adaptabilă la existența noastră accidentală. A pierde astăzi ceea ce s-a câștigat în ultimii ani înseamnă sinucidere. Să nu ne facem iluzii, solidaritatea de breaslă este, deseori, una dintre acestea. Spre deosebire de mineri, fiecare scriitor își are șutul său în care cotrobăie, protestează și contestă, dependent, totuși, de oxigenul lumii de deasupra. Sentimentul acestei funciare dependențe ne-ar putea face mai înțelepți măcar cu prilejul evenimentului așteptat din aprilie. 

„Starea Națiunii 2000” (BONDREA 2000)

 

Aurelian Bondrea, Starea Națiunii 2000. România încotro?, vol. I, Editura Fundației România de Mâine, București, 2000

5 „E evident că sarcinile cu care tranzițiunea ne-a încărcat cu asupra de măsură ne dictează în mod serios de a ne întoarce de pe calea greșită, de-a privi în mod mai limpede starea adevărată a țării, de-a judeca în mod mai limpede necesitățile ei.” M. Eminescu

9 Cuvânt înainte

Partea I

17 I.Revoluție, reforme, tranziție. Sinteza unor opinii

37 II.Capitalismul românesc în perioada interbelică (1918-1939)

65 III. Socialismul românesc în perioada postbelică (1947-1989)

99 IV.Tranziția în România în perioada 1990-2000
99 Inevitabila schimbare; teorii și concepte
109 Evoluții și, mai ales, involuții în numele tranziției
115 Macroeconomia în derivă, microeconomia sub presiunea destrămării; efecte sociale negative
127 Învățământul, știința și cultura națională
136 Starea de spirit a populației - oglinda realităților
146 - Reformele: controverse strategice în dauna intereselor naționale
156 Conducerea societății; democrația, statul de drept și societatea civilă
172 România în context european și mondial

Partea II
Principalii indicatori economico-sociali ai evoluției României în perioada 1938-2000
185 Documentar statistic 

Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov (WERTH 1995)

 Nicolas Werth, Istoria Uniunii Sovietice de la Hrușciov la Gorbaciov, trad., note și postfață F. Constantiniu (Paris, ed. XIV, 1998), Corint/Istorie universală-Microsinteze-12, București, 2000, 136 p.

5 Introducere

Partea întâi Anii lui Hrușciov (1953-1964)

8 Capitolul I Luptele pentru succesiune și apariția proiectului hrușciovist (1953-1957)
I. Reorganizarea puterilor
II. Dezbaterile economice și sociale: apariția proiectului hrușciovist
III. Schimbări în politica externă
IV. Congresul al XX lea: începuturile unei destalinizări controlate
V. De la Congresul al XX lea la eliminarea grupului antipartinic (februarie 1956 - iunie 1957)

32 Capitolul II Limitele și derapajele proiectului hrușciovist (1958-1964)
I. Campanii, mobilizări, reforme și liberalizări
II. Limitele dezghețului cultural
III. De la derapajele economice la mitul comunismului 
IV. Congresul al XXII lea și urmările sale
V. O politică externă voluntaristă
VI. O înlăturare instituțională

Parte a doua 

62 Capitolul III Vârsta de aur a nomenclaturii și „statul întregului popor”
I. Conservatorismul politic și reforma economică
II. Consens și divergențe
III. Personalizarea puterii, compromis și pluralism instituțional
IV. „Statul întregului popor”

77 Capitolul IV Criza „socialismului dezvoltat”
I. Alunecarea spre conservatorism și împotmolirea reformelor
II. Dificultățile unei agriculturi asistate și ineficace
III. Criza organizării muncii

89 Capitolul V Mutațiile sociale în „era stagnării”
I. Mutațiile demografice
II. Urbanizarea și consecințele ei
III. O participare solicitată, o unanimitate de fațadă
IV. Formele dezacordului și excluderii

106 Capitolul VI URSS și lumea
I. URSS și lagărul socialist
II. „Destinderea” și limitele ei
III. Sfârșitul „destinderii”

121 Capitolul VII Interregnul Andropov-Cernenko
I. Permanența problemelor interne
II. Exacerbarea tensiunilor Est-Vest

126 Concluzii

128 Bibliografie selectivă

132 Postfață

coperta IV 

Cel de-al doilea volum al Istoriei Uniunii Sovietice, avându-l drept autor pe cunoscutul sovietolog francez Nicholas Werth, urmărește perioada cuprinsă între moartea lui Stalin și alegerea lu Mihail Gorbaciov ca secretar general al PCUS. Volumul prezintă aceleași calități remarcabile de documentare și interpretare ca și primul, apărut nu demult, în această colecție, și în traducere românească.

Pentru cititorii din fostele țări comuniste, care au cunoscut un șir de fenomene descrise și analizate de Nicholas Werth, cartea sa constituie o radiografie care le permite să înțeleagă ceea ce mulți dintre ei au văzut și simțit, fără să poată stabili însă legăturile necesare de cauzalitate

Lacrimile dimineții (SEVERIN 1995)

 Adrian Severin, Lacrimile dimineții. Slăbiciunile Guvernului Roman, Scripta, București, 1995, 414 p.

7 Prefață: Despărțirea de Pigafetta - Octavian Știreanu

15 Cuvânt către cititori

17 I. Punerea problemei - Adevărul ca datorie

21 II. Guvernarea: stil și caracter
Legalismul
Pașoptismul
Antipopulismul
Intelectualismul
Elitismul 
Istorismul
Compromisul

57 III. Jumătățile de măsură
Politica prețurilor
Rolul statului în economie
Convertibilitatea leului
Cursul leului
Liberalizarea dobânzilor
Eliminarea subvențiilor
Dramatica restructurare
Reforma fiscală
Reforma agrară

111 IV. Naivitatea - Candoarea păsării de laț

121 V. Politica națională
Națiune și naționalism
Politica reîntregirii
Unitatea națională

143 VI. Politica externă
O țară fără aliați
Quinta la două capete
Tratatul cu URSS
Războiul din Golf
Puciul de la Moscova
Falsa echidistanță

144 VII. Reacțiunea parlamentară
Monstruoasa coaliție
Parlamentarii
Parlamentul

265 VIII. Relația cu mass-media
Lupta cu mentalitățile
Obligația transparenței
Bătălia pentru presa liberă
Libertatea radio-televiziunii
Legea presei
Politica de imagine

337 IX. Guvernul - orgolii și sacrificii
Echipa 
Miniștrii

347 X. Nota de plată asumarea destinului
Aripi frânte cu bâta
Cuțitul în spate
Sfârșitul

389 XI. Epilog: Speranța ca datorie

398 Anexa I Legi propuse Guvernul Roman și adoptate în perioada sa de guvernare

407 Anexa II Legi propuse de Guvernul și adoptate în perioada Guvernului Stolojan

411 Anexa III Legi propuse de Guvernul Roman și rămase în portofoliul de proiecte legislative al Guvernului Văcăroiu

413 Anexa IV Hotărâri adoptate de Guvernul Roman

coperta IV
„Martirii Revoluției - indiferent dacă Revoluția a fost declanșată sau nu, acompaniată sau nu, urmată sau nu, deturnată sau nu, confiscată sau nu de vreun complot sau de vreo lovitură de palat - ne-au dictat tablele legii care sunt menite a jalona drumul de urmat. Și, în ciuda tuturor care vor să ne rătăcească și să ne piardă, în ciuda celor care vizează a ne aduce înapoi la lumea de la care am plecat, despărțirea noastră de trecut rămâne definitivă, iar țărmul la care, în cele din urmă, va acosta corabia noastră gonită de furtuni va fi același, țărmul pe care pâlpâie din timp în timp, fără a se opri însă vreodată cu totul, farul marilor noastre idealuri... Chiar dacă va trebui să mai facem încă o revoluție!
Că va fi astfel o cred cu toată puterea, așa cum cred că timpul merge înainte, iar nu înapoi, că apele curg la vale, iar nu la deal, că ziua urmează nopții și că lumina învinge întunericul.”

Alexandru II (1818-1881)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, Lider, București, 2000 (eng. 1995), p. 28-29.

Cel mai mare reformator după Petru cel Mare, A. a schimbat profund structura socială și economică a Rusiei prerevoluționare.
Născut în familia domnitoare Romanov la 17 aprilie 1818,  Aleksandr Nikolaevici a primit educația tradițională a unui prinț de coroană, studiind rusa, germana și franceza, dreptul și arta militară. După ce i-a succedat la tron tatălui său, Nicolae I, la 19 februarie 1855, cea mai presantă obligație era continuarea războiului Crimeii. Însă căderea Sevastopolului la 11 septembrie 1855 a provocat o dezordine totală în armată. Războiul a evidențiat incapacitatea fiecărei laturi a conducerii și armatei rusești, mai ales prin comparație cu țările industrializate din Occident. În martie 1856, A. a negociat Pacea de la Paris, care s-a repercutat nefavorabil asupra poziției internaționale a Rusiei.
A. a jurat să scoată țara din stagnarea socială, economică și militară. El a renunțat la politica conservatoare a tatălui său, conștient că reforma trebuia înfăptuită la toate nivelurile. Fiind primul țar rus care s-a înconjurat de consilieri competenți, acordîndu-le o libertate semnificativă, A. instituit primele reforme în domeniul birocrației locale. Legea zemstvelor din 11 ianuarie 1864 a promulgat crearea zemstvelor (adunări locale), care au preluat sarcina administrației locale de la guvern. Zemstvele formate din țărani, orășeni și proprietari de pămînt au străbătut un drum lung către îmbunătătirea conducerii.
A. a reformat sistemul judiciar în colaborare cu consilierii, care au creat și revizuit 446 de proiecte ale unui plan general, promulgat în 1864, ce includea judecata de către un juriu, procesul cuvenit și separarea sectorului judiciar de cel legislativ. Cea mai liberală dintre reformele lui A., aceasta a primit ultima directivă de la împărat.
Cea mai lungă ca durată, dar absolut necesară a fost reforma armatei în 1870 și 1874. Orientarea ei a fost imprimată de consilierul Dmitri Miliutin, ministru de război. După reorganizarea ministerului și statului major, învățămîntul militar a fost adus sub controlul ministerului. Starea socială a trecut pe locul doi față de aptitudini în promovarea ofițerilor calificați, iar educația elementară a fost asigurată pentru recruți.
Cea mai dramatică dintre reforme a constituit-o eliberarea șerbilor în 1861. Dîndu-și seama că o creștere economică nu se putea realiza atît timp cît dăinuia șerbia, A. început să studieze problema din 1856. După ce a centralizat propunerile de la toate nivelurile, A. eliberat șerbii la 19 februarie 1861, dîndu-le drepturi și un mic lot de pămînt.
În ciuda reformelor sale, A. nu a fost un liberal. El credea în absolutismul autocrației, susținînd că autoritatea i-a fost încredințată de Dumnezeu. A. considera că poporul Rusiei era incapabil să trăiască sub o conducere constituțională reprezentativă.
Așa cum s-a întîmplat și altor „despoți luminați” din secolul XIX, reformele lui A. l-au dus la pierire. Mișcarea de reformă a determinat o renaștere a gîndirii revoluționare ca un clasic exemplu al teoriei despre creșterea așteptărilor. După ce i s-a oferit o doză de libertate socială, poporul rus avea să ceară mai mult. A. avea să fie asasinat la 9 martie 1881 de un grup terorist numit Partidul Voința Poporului.

Referințe bibliografice complementare
R. Chaques, The Twilight of Imperial Russia, Oxford University Press, New York, 1959
H. Sett-Watson, The Decline of Imperial Russia. 1855-1914, Methuen, London , 1951.

Meiji (Mutsushito) (1852-1912)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 329

Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare  și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial  ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961

Istoria Austriei (BERENGER 1994)

Jean Berenger, Istoria Austriei, trad., cuv. înainte și note R. Păun (Paris, 1994), Corint / Istorie universală – Microsinteze – 4, București, 1999, 158 p.

5 Cuvânt înainte - Radu Păun

7 Introducere

11 Capitolul I De la origini la ascensiunea Habsburgilor
Primele locuiri
Marca Orientală
Formarea provinciilor ereditare
Societatea Ordinelor
Transformările economice

27 Capitolul II Reforma și Contrareforme (1526-1683)
Nașterea Monarhiei austriece
Lupta antiotomană în secolul XVI
Reforma în Austria
Locul Austriei în imperiu
Contrareforma în Austria
Opera lui Leopold I (1657-1705)
Conflictul austro-turc

45 Capitolul III De la Baroc la Epoca Luminilor
Austria ca mare putere
Domnia lui Carol VI (1711-1740)
Apogeul culturii baroce
Criza anului 1740
Reformele lui Haugwitz
Epoca Luminilor (1750-1790)
Iosif II, despot luminat (1780-1790)
Sfârșitul Epocii Luminilor

59 Capitolul IV Revoluție și Contrarevoluție
Austria și Contrarevoluția
Epoca lui Metternich (1815-1848)
Viața economică
Revoluția de la 1848
Neoabsolutismul (1849-1860)
Reformele constituționale (1860-1867)
1866 - anul destinului

77 Capitolul V Epoca Compromisului
Compromisul de la 1867
Viața politică
Dezvoltarea economică
Evoluția societății austriece
Cultura austriacă
Politica externă (1867-1914)

97 Capitolul VI Primul Război Mondial
Capacitatea militară a Austro-Ungariei
Derularea operațiunilor militare
Economia de război
Evoluția politică
Destrămarea Austro-Ungariei (octombrie 1916)
Concluzie

115 Capitolul VII Prima Republică (1918-1938)
Guvernarea social-democrată
Forțele politice
Politica economică
Viața culturală
Evoluția politică
Anschluss-ul (martie 1938)
Austria în timpul războiului

135 Capitolul VIII A doua Republică (1945-1994)
Situația în 1945
Situația internațională
Viața politică după 1945
Miracolul economic austriac
Bilanț
Concluzii

154 Bibliografie orientativă

coperta IV

Pentru cititorul român de orice formație, lucrarea de față vine să ofere atât de necesara deschidere către cultura europeană de care avem cu toții nevoie. În cadrul acesteia, dintotdeauna, Austria a jucat, cum profesorul Jean Berenger o dovedește, un rol considerabil. Vom înțelege astfel poate mai bine nu numai locul Austriei în Europa - subiectul de căpetenie al cărții - dar și propriul nostru destin istoric și cultural ni se va contura mai clar, prin comparație și diferență.

„Revoluție și reformă” (ILIESCU 1994)

 Ion Iliescu, Revoluție și reformă, Editura Enciclopedică, București, 1994, 279 p.

7 Cuvânt către cititor

11 I.Revoluția din decembrie 1989 și nașterea noii puteri
11 Revoluția ca explozie
14 Mașinațiuni, scenarii, complot?
19 Descompunerea puterii
27 O biografie aproape obișnuită
45 Revolta din Timișoara
53 Vremea acțiunii
58 Primele focuri de armă
64 O nouă putere se înfiripă
70 O situație confuză și periculoasă
79 Procesul lui Ceaușescu
82 Fantasma securității

87 II.Instaurarea democrației
87 Recuperarea istoriei
92 Convulsiile începutului
97 O putere lipsită de mijloace de apărare
100 28 ianuarie
104 Consiliul Provizoriu de Uniune Națională
110 Evenimentele de la Târgu Mureș
122 Piața Universității
129 Alegeri libere și contestare violentă
134 Intervenția minerilor

141 III.În căutarea echilibrului și stabilității. Structurarea statului de drept
141 Depășirea provizoratului politic
147 Guvernarea și noi tensiuni sociale
160 Noua Constituție a țării
166 Alegeri locale, scindarea FSN și un divorț nu tocmai „de catifea”
170 Alegerile parlamentare și prezidențiale
185 Dialoguri și negocieri politice

191 IV.Reforma economică
191 O moștenire grea
197 Și, totuși, ce putem reconsidera
206 Dilemele tranziției
210 Nevoia unei viziuni strategice asupra tranziției
215 Cum am pornit și care erau motivațiile
223 De fapt, s-a urnit sau nu reforma?
233 Mersul reformei și unele presiuni
243 Cum stăm și ce avem de făcut

259 V.România - factor european de stabilitate

273 VI.Omul politic și sfidările lumii de azi

„Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților” (ANGHEL 1993)

 ***, Universitatea Mării Negre. Florentina Anghel: „Tema mea este alfabetizarea funcțională și educația adulților”, „Tomis”, Constanța, august-septembrie 1993

Cursul organizat de Universitatea Mării Negre în perioada 12-28 iunie se ocupă de educația adulților în societățile în tranziție. Ideea e foarte generoasă, din două perspective: în primul rând pentru că educația adulților a fost neglijată la noi și se pare că și în continuare se întâmplă la fel. Noi încercăm să exercităm unele presiuni, ca să le numesc astfel, asupra factorilor de decizie, atât cei din domeniul educațional, cât și din domeniul politic, pentru că ne-am dori ca această problemă să fie la fel de importantă ca și cea a reformei învățământului. Deci asta ar fi prima idee. A doua ar fi ideea unei comunicări între experiența unor profesori care vin de la universități din America de Nord și Anglia și cea a unor specialiști care lucrează, au proiecte în domeniul educației adulților, la Institutul de Științe ale Educației, o formă interactivă, nu ex-catedra, în care informația să circule, să se transmită dinspre Occident spre bazinul Mării Negre. Câte ceva despre organizatori, deci despre noi - Institutul de Științe ale Educației - sunt specialiști: sociologi, psihologi care lucrează la programe și programe referitoare la educația adulților; ne-am propus să abordăm următoarele tematici: cursuri care definesc cadrul psihologic și general al educației adulților. Acestea sunt importante pentru deschiderea informațională. Cursuri care oferă exerciții practice. Mi se pare foarte important să învățăm strategii, sigur, pe o deschidere teoretică; avem programate momente de creativitate, chiar de grup, pentru că, până la urmă, ceea ce facem chiar aici este educația adulților, cursanții noștri fiind și ei adulți.
De unde provin cursanții? Dar lectorii?

Cursanții sunt profesori, jurnaliști, redactori de la radio și tv, studenți. Vin din România, din Moldova, din Ucraina și din Anglia.
Lectorii străini sunt: dl. Eric Guilder de la Yale University, SUA, dl. Ronald Lafayette, care vine dintr-un institut de educație a adulților din Washington și profesorul Carol Kennedy care lucrează la Open University, în Londra.

Câte ceva despre dv. 
Eu lucrez în domeniul educației adulților de 3 ani. Institutul este un institut nou, înființat abia acum trei ani. Tema mea este alfabetizarea funcțională ca o problemă care ține de educația adulților. Am participat la seminarii organizate (de fapt proiectul meu de alfabetizare funcțională și de educație de bază a adulților este inclus într-un program de cercetare - acțiune inițiat și coordonat de Hamburg, care a cuprins și România, din fericire) la Hamburg, Ottawa, Bratislava, Salamanca, la București, bineînțeles. Toate în domeniul educației adulților.

Dacă aveți ceva de spus, apropo de inițiative similare până în 1989. Lucruri de genul ăsta nu s-au mai întâmplat, nu? Cu ce consecințe?
În perioada pretotalitară educația adulților în România era compatibilă cu ce se întâmpla în Europa, prin oameni de prestigiu din țară se făcea educație adulților într-un mod extrem interesant și activ - dacă îl amintim doar pe Dimitrie Gusti, care a făcut extrem de mult pentru alfabetizare, în special. 

În perioada totalitară, începând cu prima lege a învățământului socialist, s-a considerat că adulții nu mai trebuie învățați nimic, după ce au încheiat învățământul obligatoriu, pentru că sistemul de învățământ este atât de bun, atât de infailibil (socialismul nu cunoștea eșecuri în nici un domeniu), încât ei sunt definitiv pregătiți. Existau doar forme de recalificare la locul de muncă, universitățile populare cu sediile în principalele orașe și subsecții în sate, dar care aveau programe bine determinate și, în ultimul timp, accentuat politizate, poate numai cele de pictură, artă, limbi străine scăpaseră de acest lucru. Oricum, nimic nu era subsumat ideii care existase înainte, care trebuia să existe, aceea de educație permanentă, de educație continuă, că adultul, odată ieșit din sistemul de învățământ, nu este perfect, nu știe totul, ci trebuie să treacă prin toate formele de continuare a studiilor, pentru că societatea se schimbă. Dar la noi, cum totul este destul de static și previzibil, de planificat, se consideră că și profesional, și social, și familial, ca să vorbesc mai restrâns, s-a încheiat educația.

Care sunt perspectivele?
E destul de greu. În primul rând, asta s-a discutat și până acum, educația adulților se face în continuare primitiv, adică nu există o sistematizare. Statul, care ar putea probabil să controleze acest sistem de educație a adulților, sau Ministerul Învățământului, nu-și asumă responsabilitatea sau consideră că prioritară este reforma învățământului, deci ce facem cu cei care intră în sistem. Adulții sunt din nou neglijați. Paradoxal, dar pentru mine asta este pozitiv, au apărut forme particulare de educație a adulților. Există universități libere care și-au făcut cursuri de educație a adulților, care merg foarte bine, știu câteva exemple în țară. Ideea ar fi, ori  să se descentralizeze acest sistem și atunci să fie lăsată educația adulților să funcționeze prin formele ei viabile, fundații, asociații particulare, cu autofinanțare ori, dacă există această centralizare  acestui sistem de educație, să fie bine controlat, prin programe, prin obiective ș. a. m. d. Noi am făcut multe intervenții la Ministerul Învățământului pentru a contura programele de educație a adulților. Dar problema nu este considerată prioritară. Și nu știu de ce, pentru că noi avem multe eșecuri cu sistemul de învățământ.

În ce constă cursurile?
Ele sunt foarte diverse. Limbile străine au cea mai mare căutare, apoi calculatoare, pictură, muzică. Ca și înainte. Nu sunt domenii noi, abia din toamnă se va face o nouă evaluare. Ministerul Culturii se va ocupa de asta - care sunt particulare, care de stat, cine le finanțează, de unde, de ce, asta e foarte important, dacă se autofinanțează, și ce fac. Important e să atragă adulții, să fie domenii de interes. Foarte mulți cursanți doresc să obțină certificate care să le folosească la angajare.