„Periscop” („TOMIS” 1996)

 ***, Periscop, „Tomis”, Constanța, 1996, aprilie

*

Primăria Municipiului Constanța și Muzeul de Istorie Națională și Arheologie, cu sprijinul Consulatului Italian, au organizat la Muzeul de Artă o expoziție cu lucrări inspirate de „Metamorfozele” lui Ovidiu, semnată de pictorița italiană Nuccia Pulpo, iar la Muzeul de Istorie Națională Simpozionul „Ovidiu la Pontul Euxin” susținut de specialiști români și italieni.

*

„Săptămâna britanică” la Constanța a prilejuit, pe lângă deschiderea Bibliotecii Britanice, a expoziției de bijuterii „Tot ce strălucește”, a Centrului de limbi moderne și venirea în orașul pontic a reputatului scriitor englez Paul Bailey, deținătorul premiilor „E. M. Forster” și „George Orwell Memorial Prize”.

*

Între invitații de marcă, în cadrul programului „Alternative” inițiat de Teatrul Dramatic Constanța, s- a numărat și Compania de Teatru din Tokyo-Japonia „Kokusai Seimen Centre”. Actorii japonezi au susținut două reprezentații cu „Wolf-Kid” (Băiatul lup), o piesă experimentală deosebită asupra căreia vom reveni.

*

Primăria Municipiului Medgidia și Fundația Culturală „Lucian Grigorescu” au inițiat la Medgidia o suită de manifestări dedicate împlinirii a 130 de ani de la nașterea lui Ioan N. Roman, personalitate a vieții social-politice  și culturale dobrogene de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX.

Meiji (Mutsushito) (1852-1912)

A. Axelrod & C. Phillips, Dictatori și tirani, trad. eng. 1995, Lider, București, 2000, p. 329

Meiji, unul dintre cei mai iubiți și mai eficienți împărați din istoria Japoniei, a întronat era industrială în țara sa, trezindu-i interesul față de cultura occidentală.
Născut la 3 noimbrie 1852, la Kyoto, Mutsushito era al doilea fiu al împăratului Komei. La desemnarea sa ca moștenitor, în iulie 1860, el a luat numele Meiji, iar în decembrie 1866 a urcat pe tron, fiind încoronat la 9 ianuarie 1867.
În ianuarie 1868, forțele ostile regimului militar Tokugawa l-au înlăturat de la putere pe Yoshinobu Tokugawa, ultimul shogun. Acest fapt i-a redat împărtului autoritatea politică supremă, punând capăt unei perioade de o mie de ani de conducere miliară feudală. În contrast cu tatăl său, M. a contribuit la introducerea obiceiurilor occidentale. La 6 aprilie 1868, a emis Carta Jurămînt, care dădea expresie atașamentului față de modernizare  și a mutat curtea din vechea capitală Kyoto la Edo, căreia i-a schimbat numele în Tokyo, „Capitala din Răsărit”.
În 1871, guvernul a înlocuit conducătorii provinciali autonomi cu conduceri centralizate ale prefecturilor care depindeau direct de Tokyo. Un an mai tîziu, guvernul a revizuit vechile politici agrare feudale, acordînd o mai mare mobilitate țăranilor, iar în 1873 a luat măsuri în domeniul educației și al serviciului militar. El a atenuat stresul social derivat din rigurosul sistem de clase sociale, desființînd clasa samurailor și anulînd muilte restricții, printre care și cele legate de slujbă și cu privire la caste. Guvernarea M. și-a consolidat puterea înăbușind prin forță revoltele locale din următorii trei ani.
Japonia a dobîndit un statut mai înalt în comunitate internațională odată cu transformarea conducerii imperiale în monarhie constituțională, deși menținea dreptul divin și inviolabilitatea coroanei. Guvernul M. a purtat cu succes războiul chino-japonez (1894-1895) și ruso-japonez (1904-1905), a anexat Coreea și Taiwanul și a menținut controlul asupra Manciuriei.
Guvernul M. a edificat statul japonez modern. Împăratul, deși o figură decorativă, a contribuit la succesele guvernului prin faptul că și-a dat asentimentul la programele acestuia. Iubit de supuși, a manifesta o reală preocupare pentru soarta lor, ceea ce i-a permis să atenueze opoziția față de numeroasele reforme ale guvernului său. Când s-a răspâțndit vestea despre boala sa în 1912, mii de oameni s-au adunat în fața palatului imperial  ca să se roage pentru el. A murit în 30 iulie a aceluiași an.
Referințe bibliografice complementare: Nobutaka Ike, The Beginnings of Political Democracy in Japan, John Hopkins University Press, Baltimore, 1950; Marius B. Jansen, Sakatomo Ryoma and the Meiji Restoration, Princeton University Press, princeton, 1961

Întâmplări cu autorul de romane polițiste Georges Simenon (1903 Liege/Belgia - 1989 Lausanne/Elveția) (I)

- Ați încercat să verificați exactitatea nenumăratelor traduceri ale operei dv.? îl întreabă un jurnalist pe G. S.
- Nu. Niciodată, după ce un prieten din Tokyo mi-a spus cum a înțeles un traducător japonez să-l adapteze pe Don Quijote în limba compatrioților săi. În operă, cavalerul tristei figuri atacă întotdeauna morile de vînt cu sulița; în versiunea japoneză acestea sunt atacate în stilul karate.

„Terorismul” (MAXIM 1989)

Ioan V. maxim, Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989, 237 p. ISBN 973-28-0016-X

Cuprins

5 Introducere

13 I.Terorismul. Fapte care acuză!

34 II.Ce este terorismul?

64 III.Despre cauzele terorismului

78 IV.Terorismul în doctrina occidentală

89 V.Mișcările de eliberare națională și terorismul

112 VI.Terorismul în dreptul internațional

165 VII.Terorismul internațional în dezbaterile ONU

177 VIII.Poziția României cu privire la terorism

191 Anexe
1.Principalele organizații, mișcări și grupuri care au desfășurat sau desfășoară activități teroriste (Edward Micklus, Trends in International Terrorism)
2.Rezoluția 3034 (XXVII) a Adunării Generale a ONU, 18 decembrie 1972
3.Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, Geneva, 16 noiembrie 1937
4.Răspunsul guvernului RSR în problema terorismului internațional, 16 august 1973
5.Convenția de la Geneva (IV) privind protecția populației civile pe timp de război, 12 august 1949
6.Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate care nu au caracter internațional (Protocolul II), 8 iulie 1977
7.Convenție privind prevenirea și reprimarea actelor teroriste, Washington, 2 februarie 1971
8.Convenție asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU, New York, 14 decembrie 1973
9.Convenție privind și reprimării infracțiunile și alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963 
10.Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Haga, 16 decembrie 1970
11.Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal, 23 septembrie 1971 
12.Convenția internațională împotriva luării de ostatici, 13 decembrie 1979
13.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977
14.Convenție privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iuie 1951
15.Convenție referitoare la statutul de apatrid, New York, 28 septembrie 1954
16.Declarația privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU, 14 decembrie 1967