Istoricul Ligii Națiunilor (TUDORACHE 2019)

 Maria Tudorache, Istoricul Ligii Națiunilor, Școala Gimnazială Bucovăț (Grup Facebook „Profesorii de Istorie și Educație Socială”, 19 mai 2019)

Conceptul unei comunități pașnice a națiunilor datează încă din 1795, când, în eseul Perpetual Peace: A Philosophical Sketch scris de Immanuel Kant, filosoful a subliniat crearea unei societăți a națiunilor care să controleze conflictele și să promoveze pacea între state. În acesta, Kant susținea crearea unei comunități globale pașnice, nu în sensul să existe un guvern mondial, dar în speranța că fiecare stat s-ar declara stat liber care să-și respecte cetățenii și să-și întâmpine vizitatorii străini ca pe semeni. O uniune a statelor libere va promova o societate mondială pașnică datorită acestei raționalizări, prin urmare poate exista o pace perpetuă legată de comunitatea internațională.

Precursoarea Societății Națiunilor, Uniunea Interparlamentară (UIP), a fost formată de către activiștii pentru pace William Randal Cremen și Frederic Passy ​​în 1889. Organizația activa la nivel internațional cu o treime din membrii parlamentului, în cele 24 de state care aveau parlamente și erau membre UIP până în 1914. Obiectivele sale au fost de a încuraja guvernele să își soluționeze diferendele internaționale prin mijloace pașnice și de arbitraj iar conferințele anuale au fost organizate pentru a ajuta guvernele să îmbunătățească procesul de arbitraj internațional. Organizarea UIP a constat într-un consiliu condus de un președinte care va fi ulterior preluată în organizarea Societății.

        Liga Națiunilor a constituit prima încercare de a făuri o organizație de state cu vocație de universalitate și cu caracter general și permanent. Aceasta a existat pe o perioadă relativ scurtă, limitându-se între Primul și al Doilea Război Mondial.

        Liga Națiunilor și-a stabilit bazele la Geneva, în Elveția. Această alegere a fost una firească, deoarece Elveția era o țară neutră și nu luptase în Primul Război Mondial. Limbile vorbite  erau franceza, spaniola și engleza.

 În vreme ce Primul Război Mondial era în plină desfășurare, mai multe guverne și grupuri începuse inițierea unor planuri de a schimba modul în care relațiile internaționale se desfășurau cu scopul de a preveni repetarea războiului. Președintele Statelor Unite Woodrow Wilson și consilierul său, colonelul Edward M. House, au promovat cu entuziasm ideea unei Societăți ca un mijloc de a evita orice repetare a vărsării de sânge văzute în Primul Război Mondial, iar înființarea unei Societăți a fost un punct principal al celor paisprezece puncte pentru pace. Mai exact, punctul final stipula că „se va forma o asociație generală de națiuni în vederea creării de garanții mutuale de independență politică și de integritate teritorială a statelor mari și mici.
         Liga Națiunilor a fost o organizație internaționala fondată în urma  Conferinței de Pace din 25 ianuarie 1919. Acordul Ligii Națiunilor a fost întocmit de o comisie specială si Liga a fost înființată prin Prima parte a Tratatului de la Versailles semnat la 28 iunie 1919. Este vorba de tratatele semnate la Versailles cu Germania, la Saint-Germain cu Austria, la Neuilly cu Bulgaria, la Trianon cu Ungaria, la Sevres cu Turcia. Inițial, înțelegerea a fost semnată de 44 de state (dintre care 31 de state care au luat parte la Primul Război Mondial de partea Triplei Alianțe). În ciuda eforturilor lui Wilson de a înființa și promova Liga, Statele Unite ale Americii nu au ratificat înțelegerea și au refuzat să se alăture Ligii Națiunilor datorită opoziției Senatului american. Scopurile Ligii Națiunilor au fost dezarmarea, prevenirea războiului printr-o securitate colectiva, rezolvarea disputelor dintre națiuni prin negociere, diplomația si îmbunătățirea prosperității mondiale. Filozofia diplomatică a Ligii a reprezentat un schimb fundamental al direcției urmate timp de 100 de ani.

Puteau a deveni membre ale Ligii statele semnatare ale tratatelor de pace, statele invitate să adere la Pact și orice stat dominion sau colonie cu deplină autoguvernare admise pa baza aprobării Adunării Ligii, dacă ofereau garanții că vor respecta obligațiile internaționale și regulamentele Ligii privind forțele armate și armamentele. Calitatea de membru înceta prin retragerea voluntară, prin excluderea pentru încălcarea pactului și prin neacceptarea amendamentelor la pact, cu un  preaviz de doi ani. Au fost membre ale Ligii circa 60 de state de pe toate continentele, însă acest număr de membri nu a putut realiza universalitatea acestei organizații.

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată ci izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Liga Națiunilor nu a dovedit capacitatea de a influența substanțial desfășurarea evenimentelor internaționale și de a deveni un instrument adecvat apărării păcii și securității internaționale.

Liga Națiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele și crizele grave ce au caracterizat viața internațională în anii 1930-1940 ai secolului al XX-lea.

Astfel, în cazul agresiunii japoneze împotriva Chinei, în 1931 și 1937, Liga Națiunilor nu a luat nici o măsură împotriva agresorului. Liga nu a reacționat față de violările tratatului de pace de la Versailles de către Germania, în 1936 și în 1938, și intervenția Germaniei și Italiei în războiul civil spaniol. Dezmembrarea și anexarea Cehoslovaciei de către Germania (1938-1939 ) și Anschluss-ul impus de aceasta Austriei (1939) au marcat pierderea definitivă a autorității și prestigiului Ligii Națiunilor.

În perioada 1937-1938 situația politică a Europei se afla într-o criză și într-un impas destul de mare, acestea fiind provocate de contradicțiile și disputele dintre statele totalitar-revizioniste cu cele democratice, dar și de crizele politice interne care au condus la o ,,absență externă” a statului respectiv. Franța se confrunta cu o gravă criză politică, în trei ani schimbase patru guverne, foarte mulți demnitari de stat, și lucrul cel mai important este că aceștia se aflau într-o permanentă divergență de idei. Situația în cauză a făcu ca prestigiul extern al Franței să scadă enorm, și în unele cazuri nici să nu fie luată în seamă. Anglia, de departe cea mai activă dintre democrații, era statul care căta alianțe și colaborări cu toată lumea, dar era, practic, blocată din moment ce nu avea partener comun  de acțiune (Spania era în război civil, Franța era paralizată politic, iar U.R.S.S., pentru moment, era exclusă din calcul). Cele două state cu regim totalitar (Italia și Germania) aveau relații de cooperare și prietenie din ce în ce mai bune, lucru evidențiat de viitoarele alianțe și înțelegeri. U.R.S.S., prin regimul comunist și prin practicile extreme ale lui Stalin, reușea să atragă antipatia tuturor statelor, practic, fiind exclusă de la vreo alianță.

Punctele slabe ale Ligii au fost următoarele:

1. Țara al cărei președinte, Woodrow Wilson a visat la ideea Ligii -- America -- a refuzat să se alăture datorită opoziției Senatului. W. Wilson a primit premiul Nobel pentru pace pentru eforturile sale de a promova Liga. Cum era cea mai puternică națiune din lume, aceasta a fost o lovitură serioasă pentru prestigiul Ligii. Totuși refuzul Americii de a adera la Ligă se potrivea cu dorința sa de a promova o politică de izolare față de întreaga lume.

2. Germaniei ni i s-a permis să se alăture Ligii în 1919. Pentru că ea a început războiul în conformitate cu Tratatul de la Versailles, una din pedepse era refuzul de a fi membru al comunității internaționale și, prin urmare, ea nu a fost invitată să adere. A fost o lovitură grea pentru Germania, dar însemna, de asemenea, că Liga nu putea folosi orice forță a Germaniei pentru a-și susține campania împotriva națiunilor agresoare.

3. Nici Rusiei nu i s-a permis să se alăture în 1917, din cauza faptului că avea un guvern comunist care genera teamă în Europa de Vest, iar în 1918, familia regală -- Romanov -- a fost ucisă. Unei astfel de țări nu i se putea permite să facă parte din Ligă.

      Prin urmare, trei dintre cele mai puternice națiuni din lume n-au jucat nici un rol în sprijinirea Ligii. Cei mai puternici membri ai ei erau Marea Britanie și Franța -- ambele având de suferit pe plan financiar și militar în timpul războiului -- și niciuna nu era prea entuziasmată să se implice în disputele care nu priveau Europa de Vest.  

Liga Națiunilor nu a reușit îndeplinirea obiectivului pentru care a fost creată, asigurarea păcii în lume. Nici măcar în materie de prevenire nu a avut mai mult succes. Politicile de dezarmare au fost modeste. Ea însă a revoluționat felul în care au fost privite relațiile internaționale. Pentru prima dată în istorie s-a încercat impunerea unor reguli din afară, care să fie respectate de către state. În domeniul dreptului internațional, drepturilor omului, al culturii și al îmbunătății condițiilor de trai, au existat progrese reale. 

BIBLIOGRAFIE 

https://ro.wikipedia.org/wiki/Societatea_Na%C8%9Biunilor

https://www.rfi.ro/politica-100424-pagina-de-istorie-liga-natiunilor-mare-speranta-esec

https://ro.historylapse.org/liga-natiunilor

Veteranii de război, sărbătoriţi la Medgidia

Cuget Liber 30 aprilie 2013

„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR)

 prof. Dragomir Laurențiu Marius (școala gimnazială Breasta), Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5]

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[1]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[2]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la

---

[1] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[2] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[1].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[2]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[2] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

„Terorismul” (MAXIM 1989)

Ioan V. maxim, Terorismul. Cauze, efecte și măsuri de combatere, Ed. Politică, București, 1989, 237 p. ISBN 973-28-0016-X

Cuprins

5 Introducere

13 I.Terorismul. Fapte care acuză!

34 II.Ce este terorismul?

64 III.Despre cauzele terorismului

78 IV.Terorismul în doctrina occidentală

89 V.Mișcările de eliberare națională și terorismul

112 VI.Terorismul în dreptul internațional

165 VII.Terorismul internațional în dezbaterile ONU

177 VIII.Poziția României cu privire la terorism

191 Anexe
1.Principalele organizații, mișcări și grupuri care au desfășurat sau desfășoară activități teroriste (Edward Micklus, Trends in International Terrorism)
2.Rezoluția 3034 (XXVII) a Adunării Generale a ONU, 18 decembrie 1972
3.Convenția pentru prevenirea și reprimarea terorismului, Geneva, 16 noiembrie 1937
4.Răspunsul guvernului RSR în problema terorismului internațional, 16 august 1973
5.Convenția de la Geneva (IV) privind protecția populației civile pe timp de război, 12 august 1949
6.Protocol Adițional la Convențiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecția victimelor conflictelor armate care nu au caracter internațional (Protocolul II), 8 iulie 1977
7.Convenție privind prevenirea și reprimarea actelor teroriste, Washington, 2 februarie 1971
8.Convenție asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de o protecție internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU, New York, 14 decembrie 1973
9.Convenție privind și reprimării infracțiunile și alte anumite acte ce survin la bordul aeronavelor, Tokyo, 14 septembrie 1963 
10.Convenția pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor, Haga, 16 decembrie 1970
11.Convenția pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securității aviației civile, Montreal, 23 septembrie 1971 
12.Convenția internațională împotriva luării de ostatici, 13 decembrie 1979
13.Convenția europeană pentru reprimarea terorismului, Strasbourg, 27 ianuarie 1977
14.Convenție privind statutul refugiaților, Geneva, 28 iuie 1951
15.Convenție referitoare la statutul de apatrid, New York, 28 septembrie 1954
16.Declarația privind azilul teritorial adoptată de Adunarea Generală a ONU, 14 decembrie 1967