„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR 2019)

prof. Laurențiu Dragomir, Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos, 

Școala Gimnazială Breasta

   

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5] Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[6]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[7]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[8].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[9]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

[6] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[7] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

[8] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[9] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR)

 prof. Dragomir Laurențiu Marius (școala gimnazială Breasta), Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5]

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[1]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[2]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la

---

[1] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[2] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[1].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[2]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[2] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

PERSONAJE ISTORICE DESPRE RĂZBOI

ARISTOTEL (384 î. H. - 322 î. H.)
Filozof al Greciei antice. A pus bazele ştiinţei politice, metafizicii, logicii, retoricii şi eticii, fiind considerat un clasic al filosofiei universale şi întemeietor al şcolii peripatetice. Elev şi profesor la Academia filozofului Platon şi profesor al regelui macedonean Alexandru cel Mare.
''Provocăm război ca să putem trăi în pace.''

ALEXANDRU III CEL MARE (356 î.H. - 323 î.H.)

Rege al Macedoniei antice: 336 î. H. - 323 î.H.  Cuceritor al Imperiului Persan, în calitate de hegemon al oraşelor state greceşti. Limita estică a cuceririlor sale: fluviul Indus. Deces la Babilon la 33 de ani. Împărţirea uriaşului imperiu în regate elenistice conduse de generalii săi.

''Nu mi-e teamă de o armată de lei condusă de o oaie. Mi-e teamă de o armată de oi condusă de un leu.''


AXEL OXENSTIERNA (1583 Suedia - 1654 Suedia)

Nobil. Cancelar din 1612 până la moarte. Consilier al regelui Gustav Adolf şi al succesoarei sale, Cristina. Rol important în înfrângerea împăratului catolic de Habsburg al Germaniei de către coaliţia protestantă europeană în Războiul de 30 de ani (1618-1648).
''Aparenţa face adesea ca soldatul să devină general, canonicul episcop şi dracul călugăr.''




FRANCOIS FENELON (1651Franţa - 1715 Franţa)

Teolog şi scriitor. Precursor al curentului iluminist din secolul XVIII: spirit liberal, susţinător al toleranţei religioase şi al monarhiei luminate.
''Toate războaiele sunt războaie civile pentru că toţi oamenii sunt fraţi.''






FRANCOIS-MARIE AROUET VOLTAIRE (1694 Franţa - 1778 Elveţia)

Filosof, istoric, memorialist, dramaturg, poet, naturalist. Academician. Reprezentant al curentului cultural iluminist francez. Arestat în Franţa pentru spiritul critic. Exil în Anglia: influenţat de liberalism. Exil în Prusia regelui Frederich cel Mare pentru anticlericalismul său. Autodeclarat theist: om cu credinţa în Dumnezeu, dar care a renunţat la creştinism. Viziunea sa despre toleranţă: ''Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aş lăsa omorât pentru ca dumneavoastră să v-o puteţi exprima. Exil final în Elveţia. Ideile sale au contribuit la declanşarea Revoluţiei franceze din 1789.
''Minunat în război este faptul că fiecar şef de ucigaşi îşi binecuvântează steagurile şi îl invocă solemn pe Dumnezeu înainte de a-şi nimici duşmanul.''

BENJAMIN FRANKLIN (1706-1790)
Diplomat, politician, om de ştiinţă, inventator, profesor american. Unul din ''Părinţii Fondatori'' ai SUA, s-a numărat printre semnatarii Declaraţiei de Independenţă a SUA (4 iulie 1776) şi a Constituţiei (1787).
''Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea.''









LUC DE CLAPIERS (1715 Franţa - 1747 Franţa)

Marchiz de Vauvenargues. Scriitor moralist: stoic modern. Colecţie de eseuri şi aforisme publicată anonim în 1746 cu încurajarea prietenului său Voltaire. Numele său cunoscut din 1797. Filosoful german A. Schopenhauer (1788-1860) îl cita: ''Claritatea este buna credinţă a filosofilor.''
''Războiul nu este atât de apăsător ca robia.''




GEORGE WASHINGTON (1732 Virginia britanică - 1799 SUA)

General şi politician. Comandant suprem victorios al armatei coloniilor britanice din America de Nord în războiul de independenţă (1775-1783). Preşedinte al Convenţiei Constituţionale din 1787. Primul preşedinte al SUA (1789-1797), funcţie exercitată în două mandate de patru ani.

''Dorinţa mea este să văd această boală a omenirii, războiul, eradicată pe pământ.''






FRANCOIS DE SADE (1740 Franţa - 1814 Franţa)

Marchiz. Activitatea sexuală libertină, perversă şi violentă. Scrieri apologetice asupra acestui subiect. Pedepse de 32 de ani în închisori şi azil. Negarea sistematică a legii, religiei și moralei. Principalul principiu: satisfacerea propriei plăceri prin intermediul unei alte persoane, prin exercitarea violenței.
''Ce poate fi mai imoral decât războiul''.




JOHANN WOLFGANG von GOETHE (1749-1832)

Scriitor, traducător şi om de ştiinţă german. Creaţia sa reprezentativă este poemul ''Faust''. A primit titlul de nobleţe în 1782.
1.''Nici un luptător înţelept nu-şi dispreţuieşte duşmanul''.
2.''Războiul, comerţul şi pirateria alcătuiesc o trinitate inseparabilă.''




NAPOLEON BONAPARTE (1769-1821)

Militar şi şef de stat francez. Ca general al Primei Republici Franceze a întreprins campanii victorioase împotriva coaliţiilor monarhice europene (1794-1799). Prin lovitura de stat din 1799 devine Prim Consul al Republicii. În 1804 se proclamă împărat, calitate în care va impune prin camapnii succesive hegemonia militară a Franţei pe continent. Înfrângerea în campania din Rusia din 1812 va conduce la abdicarea din 1814. Înfrângerea de la Waterloo din 1815 va produce cea de a doua abdicare şi exilul pe insula britanică Sf. Elena din Atlantic. Campaniile sale sunt studiate în academii militare moderne.
1.''La război, ca să treci un obstacol, trebuie să te sprijini pe el.''
2.''Războiul este cel care îi făureşte pe marii generali.''
3.''Niciodată să nu-ţi întrerupi inamicul când face o greşeală.''
4.''Războiul este totul: artă şi creaţie.''

OTTO von BISMARCK (1815-1898)

Aristocrat latifundiar (Junker). Prim ministru al Prusiei (1862-1871) şi cancelar al Germaniei imperiale (1871-1890). Supranumit ''Cancelarul de Fier'' pentru stilul autoritar de conducere. A realizat unificarea Germaniei în jurul Prusiei pe calea armelor. Promotorul conceptului ''Realpolitik''.
''Fii politicos. Scrie într-o manieră diplomatică. Chiar şi într-o declaraţie de război se observă dacă sunt respectate regulile de politeţe.''


ALFRED NOBEL (1833 Suedia - 1896 Suedia)

Chimist şi om de afaceri. Inventatorul dinamitei. Întemeietorul fundaţiei care acordă anual din 1901 premii internaţionale pentru fizică, chimie, economie, medicină, literatură (Suedia) şi pace (Norvegia).
''Poate că în ziua în car edouă corpuri de armată se vor putea extermina într-o secundă, naţiunile civilizate vor da înapoi în faţa ororilor războiului şi vor trimite la vatră pe soldaţii lor.''




GEORGES CLEMENCEAU (1841 Franţa - 1929 Franţa)

Politician. Prim-ministru între 1906-1909 şi 1917-1920. În timpul celui de-al doilea mandat a condus Franţa la victoria împotriva Germaniei în primul război mondial. Semnatar al păcii de la Versailles din 1919. Academician din 1918.
''Războiul este o problemă mult prea importantă pentru a fi încredinţată militarilor.''





OSCAR WILDE (1854 Irlanda / Marea Britanie - 1900 Franţa)

Scriitor estetizant de limbă engleză. Romanul ''Portretul lui Dorian Gray'' (1901). Promotor al stilului dandy de viaţă. Condamnat la închisoare pentru homosexualitate ostentativă, ca ultragiu la moralitatea publică a epocii reginei Victoria (1837-1901).
''Cât timp războiul va fi considerat rău, va avea mereu fascinaţia sa, când va fi privit ca vulgar, va înceta să fie popular.''






PAUL VALERY (1871 Franţa - 1945 Franţa)

Poet şi eseist. Reprezentant al curentului literar al simbolismului tardiv din literatura franceză. Academician din 1925.
''Războiul este masacrul oamenilor care nu se cunosc, în avantajul oamenilor care se cunosc, dar care nu se vor masacra.''






BERTRAND RUSSELL (1872 Ţara Galilor / Marea Britanie - 1970 Ţara Galilor / Marea Britanie)

Filozof, matematician şi istoric. Fondator al filosofie analitice şi important logician al secolului XX. Premiul Nobel pentru Literatură în 1950. Militant antirăzboi şi antiimperialism: arestat pentru acţiunile pacifiste din timpul primului război mondial. Critic al lui Stalin şi al lui Hitler şi al implicării SUA în războiul din Vietnam. Susţinător al dezarmării nucleare.
''Războaiele nu hotărăsc cine are dreptate, ci doar cine rămâne în viaţă.''




WINSTON CHURCHILL (1874 Marea Britanie - 1965 Marea Britanie)

Jurnalist şi scriitor, militar, parlamentar şi ministru. Prim-ministru conservator al Marii Britanii (1940-1945; 1951-1955). În calitate de prim-ministru a condus Marea Britanie la victoria împotriva Germaniei naziste şi Italiei fasciste în cel de al doilea război mondial. Premiul Nobel pentru literatură în 1953, cu următoarea motivaţie: „... pentru măiestria descrierii istorice și biografice, precum și pentru strălucita sa oratorie în apărarea înaltelor valori umane” (The Second World War, 6 vol., 1948-1954)
1.''Italienii pierd războaiele ca şi cum ar fi meciuri de fotbal, iar meciurile de fotbal ca şi cum ar fi războaie.''
2.''În timp de război adevărul este atât de preţios că ar trebui întotdeauna să fie însoţit de o escortă de minciuni.''
3.''Un prizonier de război este un om care încearcă să te omoare şi nu reuşeşte, iar apoi te roagă să nu-l omori.''

ALBERT EINSTEIN (1879 Germania - 1955 SUA)

Fizician. Premiul Nobel în 1912, pentru elaborarea teoriei relativităţii restrânse (1905) şi a teoriei relativităţii generalizate (1915). Celebra formulă E=mc2: cuantificarea energiei disponibile a materiei şi bază a atomisticii, ramura fizicii consacrată energiei nucleare. După venirea la putere a lui A. Hitler (1933), emigrează în America, dată fiind originea sa evreiască. În 1939, alarmat de posibilitatea ca Germania nazistă să producă bomba atomică, trimite o celebră scrisoare preşedintelui american F. D. Roosevelt, în care cerea ca SUA să o producă înaintea regimului naţional-socialist german.
1.''Războiul nu se poate umaniza, se poate doar aboli.''
2. ''Nu ştiu cu ce arme va fi luptat cel de-al treilea război mondial, dar cu siguranţă cel de al patrulea va fi luptat cu beţe şi pietre.''

DOUGLAS MACARTHUR (1880 SUA - 1964 SUA)

General. Comandant al forţele aliate din Pacific la victoria împotriva Japoniei în cel de al doilea război mondial (1941-1945). Comandant al forţelor ONU din Coreea de Sud împotriva agresiunii comuniste nord-coreene (1950-1951). Demis din această din urmă funcţie de preşedintele H. Truman, în urma controversei asupra folosirii armei nucleare împotriva Chinei comuniste aliată a Coreei de Nord.
''În război nu există alternativă la victorie.''





JEANETTE RANKIN (1880 SUA - 1973 SUA)

Politiciană pacifistă. Prima femeie aleasă în Congresul SUA în 1916 şi 1940. Voturi împotriva intrării SUA în primul război mondial (1917-1918) şi în al doilea război mondial (1941-1945), fiind unicul congresman în al doilea caz.
''Nu poţi învinge un război aşa cum nu poţi învinge un cutremur.''



ADOLF HITLER (1889 Austria - 1945 Germania)

Fuhrer al Partidului Naţional Socialist al Muncitorilor Germani (nazist) şi cancelar al Germaniei (1933-1945). A declanşat cel de al doilea război mondial la 1 septembrie 1939 prin atacarea Poloniei, în cooperare cu URSS (17 septembrie). A urmărit impunerea hegemoniei germane asupra Europei, pe care a şi realizat-o temporar la începutul războiului. S-a sinucis la 30 aprilie 1945 în Berlinul asediat de armata sovietică, pe care o atacase la 22 iunie 1941.
''Eu nu voi semna niciodată o declaraţie de război, eu voi acţiona.''




CEZAR PETRESCU (1892-1961)

Licenţiat în drept. Romancier, jurnalist şi traducător. Romanul ''Întunecare'' (1927-1928). Premiul Naţional pentru Literatură în 1931.
''Războiul poate face parte din principiile de conservare ale speciei.''



ANTOINE DE SAINT EXUPERY (1900 Franţa - 1944)

Viconte. Pilot decedat în cel de al doilea război mondial. Reporter, romancier şi eseist. Povestirea ''Micul Prinţ'' (1943), tradusă în 110 limbi.
''Războiul nu este o aventură, este o boală, este ca tifosul.''







SALVADOR DALI (1904 Spania - 1989 Spania)

Pictor. Important reprezentant al curentului suprarealist.
''Războaiele nu au rănit niciodată pe nimeni, cu excepţia celor care au murit.''











JOHN F. KENNEDY (1917-1963)

Politician democrat american. Preşedinte al SUA (1961-1963). În timpul mandatului său (1962) a avut loc criza internaţională produsă de instalarea de rachete nucleare sovietice în Cuba comunistă, care a fost detensionată după impunerea unei blocade navale de către SUA asupra insulei.
''Omenirea trebuie să termine războaiele, pentru că altfel războaiele vor termina omenirea.''






SVEN HASSEL (1917 -)

Scriitor danez. Numele adevărat: Pedersen. 14 romane bazate pe experienţa sa de soldat voluntar şi apoi de condamnat într-o unitate disciplinară a Wehrmachtului nazist în cel de al doilea război mondial (1939-1945).
''Gloanţele ucid, grenadele ucid, baionetele ucid, gerul ucide, moartea are o mie de chipuri, cel mai rău dintre toate: Curtea Marţială.''

WISLAVA SZYMBORSKA (1923 Polonia - )

Poetă, eseistă şi traducătoare. Premiul Nobel pentru Literatură în 1996. Tradusă în limbi europene, arabă, ebraică, chineză şi japoneză.
''După război cineva trebuie să facă curăţenie.''






SURSE
1.***, ''Right Words'' / Citate despre război, http://www.rightwords.ro/citate/tema/razboi--70
2. Wikipedia