„Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos” (DRAGOMIR 2019)

prof. Laurențiu Dragomir, Societatea Națiunilor - fragilitatea unui vis frumos, 

Școala Gimnazială Breasta

   

În urma Marelui Război avea să se aștearnă pacea, dar, ca aceasta să dureze, învingătorii vor impune lumii o formulă de organizare a acesteia care va determina o nouă arhitectură a granițelor și va necesita crearea unor instituții politice și politico - militare care să asigure securitatea.

Dezastrul adus de Marele Război va impulsiona efortul în tendinţa asumată de toate spiritele responsabile ale vremii de a se exclude posibilitatea repetării unei asemenea catastrofe. Prăbuşirea sistemului echilibrului european, a Concertului Marilor puteri, care, de la Congresul de la Viena din 1815, au asigurat stabilitatea continentului timp de aproximativ un secol, noile provocări marcate de revoluția rusă şi pericolul propagării extremismului de stânga, vor determina necesitatea construirii unui nou sistem de securitate internaţională care să înlocuiască, ca o posibilă soluţie, anarhia din domeniul relaţiilor interstatale cu o organizare instituţională, menită a oferi garanţia unei noi stabilităţi în urma încheierii Marii Conflagrații.

Propunerea unui astfel de sistem de securitate va veni din partea preşedintelui american Woodrow Wilson. Chiar înainte ca războiul să fi luat sfârșit, acesta anunţa la 27 august 1916, intenţia SUA de a propune lumii o formulă de securitate prin care „toate națiunile universului trebuie să instituie un fel de Ligă pentru a face ca dreptul să prevaleze împotriva oricăror agresiuni egoiste, pentru a evita ca o alianţă să se ridice contra alteia”[1]. În acest sens el propunea asocierea tuturor națiunilor, fără nicio discriminare, recunoașterea și impunerea dreptului internațional „deasupra tuturor intereselor particulare”, instituirea unei forțe colective, care „să nu mai fie în serviciul ambițiilor politice sau al egoismelor în conflict, ci al ordinii și păcii universale”[2]. Mai mult decât atât, la 8 ianuarie 1918, în sesiunea comună a Congresului Statelor Unite ale Americii, Președintele Woodrow Wilson a prezentat Cele paisprezece puncte prin care acesta a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea și menținerea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial mai degrabă prin securitate colectivă decât prin sistemul de alianțe[3] pe care se bazaseră diplomații Lumii Vechi.

Instrumentul destinat realizării şi menţinerii securității colective a fost, în opinia fondatorilor acestei concepţii, Societatea Naţiunilor, văzută ca „un apostol și arbitru al păcii”[4]. Aceasta a funcţionat pe baza unui Pact negociat de Puterile Aliate şi Asociate la Paris şi adoptat de Conferinţa de Pace de la 28 aprilie 1919, cu recomandarea de a fi reprodus ca preambul al sistemului tratatelor de pace de la Versailles.

Imediat după încheierea războiului au apărut o serie de contradicții asupra arhitecturii de securitate între principalii actori care au fundamentat Societatea Naţiunilor ceea ce a făcut ca aceasta să întâmpine dificultăţi în a-şi îndeplini rolul pentru care fusese creată.

Era foarte greu de realizat o înţelegere între idealismul preşedintelui Wilson şi apetitul naţiunilor învingătoare, astfel că tratatul de pace se va elabora într-o atmosferă de gelozie şi suspiciune reciprocă. Războiul a fost câştigat dar era mult mai dificil de statornicit pacea.^[5] Idealismului lui Wilson i se va opune clar realismul chiar cinismul lui Clemenceau căruia de fapt nu-i lipsea idealismul, dar principala sa preocupare era să obţină garanţii pentru securitatea Franţei, în timp ce Wilson voia să instaureze pacea universală.^[6]

Prin activitatea sa care a durat formal până în aprilie 1946, dar a încetat, practic, odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, Societatea Naţiunilor nu și-a dovedit capacitatea de a influenţa substanţial desfăşurarea evenimentelor internaţionale şi de a deveni un instrument adecvat apărării păcii şi securităţii internaţionale.

Societatea Naţiunilor nu a putut preveni sau împiedica conflictele şi crizele grave ce au caracterizat viaţa internaţională în anii 30-40 ai secolului al XX-lea rămânând „un vis generos al spiritelor himerice, pe care însă eternele conflicte de interese și pasiuni îl va împiedica a se înfăptui vreodată aevea.”[7]

Eşecul Societății Națiunilor în privinţa securităţii internaţionale şi eliminarea pericolului de război s-a prefigurat încă de la constituirea ei acest lucru fiind evidențiat de direcţia luată de reglementările noului sistem de organizare.

Ideile fundamentale ale concepţiei wilsoniene porneau de la reglementarea universalistă a păcii şi războiului cu includerea tuturor statelor învingătoare sau învinse, a egalităţii statelor, însă Marile puteri europene vor ignora acest lucru și vor avea în vedere în primul rând asigurarea securităţii proprii, prin pedepsirea şi slăbirea statelor învinse, a Germaniei în principal și în al doilea rând izolarea Rusiei Sovietice pentru a stopa expansiunea comunismului spre Europa de vest.

Împărţirea continentului în state învingătoare şi învinse și tendinţele de hegemonie au creat intense divergenţe făcând aproape imposibilă păstrarea păcii şi securităţii. De fapt, continentul s-a divizat în trei tabere opuse: anglo - franceză interesată în menţinerea Germaniei în stare de inferioritate şi a Rusiei Sovietice în stare de izolare; germană – interesată în revizuirea tratatelor de pace, considerate „punice”; sovietică - interesată în distrugerea „cordonului sanitar” impus de anglo - francezi şi penetrarea bolşevismului spre centrul şi apusul Europei.

Unul din factorii care au arătat în mod evident că Societatea Naţiunilor şi iniţiativele sale în domeniul securităţii colective nu au şansa de a se impune în arhitectura de securitate a Europei a fost contradicţiile anglo-franceze în legătură cu poziția față de statele învinse. Franţa a fost categoric ostilă admiterii statului german în rândul statelor membre ale Societății Națiunilor şi susţinea că acest lucru va fi posibil numai după ce acesta îşi va fi îndeplinit toate obligaţiile asumate prin tratatul de pace. SUA şi Marea Britanie doreau o integrare mai rapidă deoarece percepeau Franţa ca unică putere continentală în stare să-şi impună hegemonia în Europa şi astfel echilibrau raportul de forţe. Din această cauză, Marea Britanie a dus, la Geneva, o politică inversă celei franceze în domeniul dezarmării; a militat pentru revizuirea clauzei Pactului Sovietic cu privire la menţinerea integrităţii teritoriale, ceea ce Franţa nu accepta. Ea a angajat tratative cu Roma şi Berlinul impunând Franţei diferite sacrificii în favoarea Germaniei şi a ţărilor revizioniste.

Rusia nu a fost admisă la Conferinţa de pace şi nu a semnat tratatele care au pus bazele noii ordini internaţionale. Din această cauză, statul sovietic nu a recunoscut aceste tratate şi această nouă ordine, implicit Societatea Naţiunilor. Pe de altă parte, puterile învingătoare au sprijinit forţele politice şi militare antisovietice în războiul civil şi au intervenit cu forţe militare împotriva Rusiei, fără să poată reuşi lichidarea regimului bolşevic. Au recurs apoi la blocada economică, politică şi diplomatică împotriva Rusiei şi la sprijinirea consolidării puterii statelor vecine acesteia[8].

Desconsiderarea intereselor statelor învinse a fost una dintre cele mai grave decizii luate ținând cont de faptul că Germania şi Rusia împreună însemnau mai mult de jumătate din populaţia Europei şi deţineau un important potenţial de putere.

O lovitură serioasă dată prestigiului Societății Națiunilor a fost retragerea Statelor Unite care au refuzat să gireze acest sistem al cărui arhitect fusese.

Lipsită de participarea Statelor Unite în urma refuzului Senatului american de a ratifica Tratatul de la Versailles, de cea a Rusiei sovietice care nu fusese invitată, ca şi de sprijinul învinşilor, Societatea Naţiunilor nu era altceva decât clubul limitat al câtorva ţări învingătoare, fără o autoritate morală deosebită. „Pacea fără victorie” pe care, pentru un moment, o dorise Wilson, ca şi reconcilierea grabnică a adversarilor de ieri ar fi fost probabil singura ieşire care să îngăduie Europei să-şi menţină poziţia în lume. Psihologic, era un lucru imposibil.[9]

Pacea izvorâtă astfel nu a fost decât rezultatul unui consens european, o pauză, dificilă, între două războaie de lungă durată, două manifestări eruptive ale unei crize globale.

În aprilie 1946, Societatea Naţiunilor a fost dizolvată în mod oficial, odată cu naşterea Organizației Naţiunilor Unite însă practic această și-a încetat activitatea odată cu izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Organizația Naţiunilor Unite a fost modelată pe baza Societăţii Naţiunilor, însă având la dispoziţie o susţinere internaţională mai puternică şi o infrastructură extinsă, care să-i permită noii organizaţii să evite repetarea eşecurilor Societăţii Naţiunilor.

 

Bibliografie

Antoniu, Bogdan, Dinu, Mihai-Rudolf, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005

Bărbulescu, Petre, România la Societatea Naţiunilor : (1929-1939) : Momente și semnificații, Editura Politică, Bucureşti, 1975

Bontea, Oleg, Istoricul apariţiei Ligii Naţiunilor şi a Organizaţiei Naţiunilor Unite, în „Administrarea Publică”, nr. 3, 2012, p. 86 - 87

Carpentier, Jean, Lebrun, Francois, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997

Ciachir, Nicolae, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998

Gusti, Dimitrie, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4 - 5

Iacobescu, Mihai, România şi Societatea Naţiunilor. 1919-1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988

Kissinger, Henry, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007

Milza, Pierre, Berstein, Serge, Istoria secolului XX. Sfârşitul „Lumii Europene“ (1900-1915), vol. I, Editura All, Bucureşti, 1998

Taylor, Alan John Percivale, Originile celui de-al doilea război mondial, Editura Polirom, Iaşi, 1999

---

[1] Mihai Iacobescu, România și Societatea Națiunilor. 1919 - 1929, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1988, p. 32

[2] Ibidem.

[3] Henry Kissinger, Diplomația, Editura BIC ALL, București, 2007, p. 26

[4] Mihai Iacobescu, op. cit., p. 35.

[5] Nicolae Ciachir, Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în epoca modernă, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p. 493

[6] Jean Carpentier, Francois Lebrun, Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 365

[7] Dimitrie Gusti, Problema Societății Națiunilor, în „Cele trei Crișuri. Anale culturale”, Oradea, anul X, Nr. 1 - 2, ian. - feb. 1929, p. 4

[8] Bogdan Antoniu, Mihai-Rudolf Dinu, Istoria relaţiilor internaţionale în secolele XIX - XX, Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Proiectul pentru Învăţământul Rural, 2005, p. 92

[9] Jean Carpentier, Francois Lebrun, op.cit., p. 368

„Panzer I” (WIKIPEDIA 2018)

 Panzer, Wikipedia, 15.07.2018

Panzer I a fost un tanc ușor fabricat de Germania în anii 1930. Numele reprezintă prescurtarea denumirii Panzerkampfwagen I (vehicul blindat de luptă I), abreviată PzKpfw I. Denumirea tancului în inventarul armatei germane SdKfz (vehicul cu scop special 101).

Proiectarea lui Panzer I a început în 1932, iar producția în 1934. Tancul trebuia folosit pentru instrucție, cu scopul de a implementa în Wehrmacht conceptul utilizării formațiunilor blindate în războiul modern. Cu toate acestea, Panzer I a fost folosit în Războiul Civil Spaniol, în campaniile din Polonia, Franța, URSS și Africa de Nord, precum și-n Al Doilea Război Chino-Japonez. Experiențele utilizării lui Panzer I în timpul Războiului Civil Spaniol au contribuit la elaborarea planurilor de invadare a Poloniei în 1939 și Franței în 1940 de către corpurile blindate germane. Din 1941, șasiul lui Panzer I a fost folosit pentru construirea vânătorilor de tancuri și a tunurilor de asalt. De-a lungul utilizării sale, au existat tentative de a îmbunătăți  acest model, inclusiv în cadrul țărilor străine care au avut în dotare Panzer I, pentru a prelungi durata de exploatare. Tancul a fost folosit de armata spaniolă până în 1954.

Performanța lui Panzer I în luptă era limitată de blindajul subțire și de armamentul ușor care consta în două mitraliere. Fiindcă vehiculul a fost proiectat pentru instrucție Panzer I nu era la fel de capabil precum celelalte tancuri ușoare, precum modelul sovietic T 26. Deși vulnerabil în luptă, acest model reprezenta o mare parte din numărul tancurilor germane, fiind folosit în toate campaniile importante ale Wehrmachtului dintre septembrie 1993 și iunie 1941. Acest tanc ușor mic și vulnerabil a fost depășit ca importanță de către tancurile germane mai cunoscute ca Panzer IV, Panther sau Tiger. Cu toate acestea, contribuția tancului Panzer I în primele victorii ale Germaniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost semnificativă.

Record de pasageri de taxi în 1968 (URSULEANU 1981)

<
(...)
Adevăratul record mondial dăinuie încă din anul 1968: 29 de pasageri au luat simultan unul și același taxi (performanța a fost concepută de un grup de studenți afgani) valorificînd la maximum spațiul disponibil, conform unei scheme desenate dinainte. 16 persoane au luat loc înăuntru, 13 pe capotă și pe bara din spate. Capacul motorului a fost lăsat liber pentru buna vizibilitate a șoferului.
(...)
>


Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 342.

Recordul de viteză în 1979 (URSULEANU 1981)

<
(...)
După ce doborîse la Bonneville recordul mondial de viteză auto (634,2 km pe oră), Donald Campbell alesese Parisul pentru a se odihni cîteva zile.(...)
Ceva mai tîrziu a apărut un alt as al volanului care i-a răpit lui Campbell și supremația recordului mondial. Apoi  și acela a cedat locul de onoare altuia. Și tot așa, un lung șir de scoală-te tu, să må așez eu în fotoliul gloriei". Ultimul s-a așezat, în 1979, cascadorul Stan Barrett. El a împins recordul goanei automobilistice la 1100 kilometri pe oră, depășind bariera sonică.
De fapt,  ce a condus Barrett pe fundul lacului secat Muroc din California nici nu mai poate fi numit automobil. E o autorachetă pe trei roți. (...) Nu ne mai miră nimic, de vreme ce recordmanul însuși a mărturisit gazetarilor sleirea veleităților sale de autodepășire:
- Îmi ajunge ce am făcut la 17 decembrie 1979. Cînd am atins viteza maximă mi s-a părut că trec printr-un zid și că îmi este smuls capul de pe umeri.
(...)
>

Sursa
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 337.

Primele accidente auto în secolul XIX (URSULEANU 1981)

<
Englezii, mari amatori de priorități în toate domeniile, ar fi măguliți ca întreaga suflare terestră să admită punctul lor de vedere, anume că primul accident auto ar fi avut loc pe pămînt britanic. S-ar fi petrecut acest fericit eveniment în anul 1801, cînd constructorul englez Trevitchick, încercîndu-și trăsura lui cu abur la o viteză de 8 mile pe oră, a pierdut controlul volanului și a năruit un gard de cărămidă.
Neavînd acte doveditoare pentru această întîietate, ci doar vagi amintiri și relatări apocrife, britanicii se mulțumesc și cu anul 1896 cînd, după cum atestă rapoarte de astă dată oficiale, la Londra au fost înregistrate de autorități două accidente de circulație recunoscute pe plan mondial. Tot e ceva...
(...) La cumpăna dintre fostul și actualul secol întîile namile motorizate secerau binișor în rîndul populației din Statele Unite. (...) Alarmate de noile realități, autoritățile cîtorva state americane au și votat în anul 1900 legi care îl obligau pe fiecare conducător auto să publice în ziare un anunț - cu 10 zile înaintea plimbării cu mașina - indicînd itinerarul detaliat pe care avea de gînd să-l urmeze.
(...)
>

SURSA
Dan Ursuleanu, Umor pe patru roți, ed. Sport - Turism / col. Cartea de vacanță, București, 1981, p. 177.

 O bombă din Al Doilea Război Mondial, descoperită la centrala nucleară de la Fukushima, Realitatea, 10 august 2017

 Mariana Iancu, Marii eroi ai României, umiliţi la pensii de ofiţerii de carton. Cât încasează la bătrâneţe un general care a doborât 18 avioane în Al Doilea Război Mondial, Adevărul, 3 august 2017

Doliu în handbalul românesc. A murit un mare arbitru


Cuget Liber 22 noiembrie 2013

Bombă gigantică descoperită în Germania. Proiectilul a fost lansat de Aliaţi în urmă cu 70 de ani

Digi 24 4 noiembrie 2013

Boxerul american Joe Louis (1914-1981) (OCHIALBI 1982)

Americanul Joseph Louis Barrow s-a născut la 13 mai 1914, într-o familie săracă din Detroit, ca fiu al unui amerindian cherokee și al unei femei de culoare.
Ca boxer amator a obținut numeroase victorii, învingând în celebra competiție „Mănușa de aur”, dar a suferit și înfrângeri.
În 1934 trece la profesionism, debutând la 4 iulie cu un K.O.în prima repriză împotriva lui J. Kraken. Urmează alte victorii rapide, iar succesele de prestigiu împotriva lui Max Baer și italianului Primo Carnera îl aduc în postura de pretendent la titlul mondial deținut de James Braddock. Meciul are loc la 22 iunie 1936 la Chicago, în fața a 45 000 de spectatori. În vârstă de 32 de ani și fără meciuri în ultimii doi ani, Braddock rezistă doar până în repriza a 8 a, când un croșeu de dreapta al „Bombardierului negru” îl face K.O.
Își apără titlul timp de 12 ani în 25 de meciuri. Învinge succesiv prin K.O. pe N. Mann, H. Thomas, T. Farr (puncte), M. Schmeling, J. H. Lewis, J. Roper, T. Galento, B. Pastor, A. Godoy, B. Baer (descalificare), B. Conn, L. Nova și alții. La 25 iunie 1948, la New York, îl învinge tot prin K.O. pe Joe Walcott, după care predă centura cu diamante fără luptă, la doar 34 de ani.
După doi ani, înglodat în datorii, încearcă să recucerească titlul, dar este învins la puncte de Ezzard Charles la 27 septembrie 1950.
Din cele 71 de meciuri disputate, a câștigat 68, din care 54 prin K.O., fiind învins doar de germanul Max Schmeling, Rocky Marciano și Ezzard Charles.
În ultimii ani de viață lucra din greu la hotelul „Caesar''s Palace'' din stațíunea Las Vegas. Atunci a suferit două operații de inimă, spitalizările fiind plătite de amici, printre care se număra și actorul și cântărețul Frank Sinatra. La 22 februarie 1980, când a primit trofeul „Cel mai bun boxer al secolului” de la organizația mondială a boxului profesionist W.B.C., era deja paralizat și circula cu un cărucior cu rotile.
După ce a fost prezent la meciul pentru titlul mondial dintre greii Larry Holmes (SUA) și Berbick (Canada), s-a dus acasă unde i s-a făcut rău. A fost internat la spitalul Desert Springs din Las Vegas, dar la ora 4 dimineața a zilei de 19 aprilie 1981 inima „Bombardierului din Detroit” a încetat să mai bată. Ca urmare a deciziei președintelui Ronald Reagan, Joe Louis a fost înmormântat la cimitirul Airlington din Washington, loc rezervat personalităților americane. Pe carul mortuar a fost depus cel mai de preț și unicul trofeu din lume al unui campion mondial de box. Organizațiile sportive din Detroit au acordat numele său celei mai mari arene din oraș, unde a fost organizat apoi meciul pentru titlul mondial dintre L. Holmes și Leon Spinks.

SURSA
Paul Ochialbi, 8,9,10...Out!, Sport-Turism, București, 1982, 135-138.

Anglia aproape a renuntat la figura lui Churchill de pe o bancnota, ca sa nu-i enerveze pe nemti

PROTV 13 octombrie 2013

Primul campionat mondial de F1 în 1950 (FERRARINI & NAUM 1993)

Primul Mare Premiu de automobilism a avut loc în 1906, la Le Mans, în Franţa.
Tot în Franţa, dar la Paris, se va înfiinţa în 1947 Federaţia Internaţională a Automobilismului.
În 1950, F.I.A. a organizat prima ediţie a Campionatului mondial de Formula 1. În acest scop, Federația selectase deja în octombrie 1949  vestita cursă de 500 de mile (1 milă terestră=1609 m) de la Indianapolis, SUA, şi 6 Mari Premii europene din cele 25 existente: Silverstone (Anglia), Monaco, Berna (Eveția), Spa-Francorchamps (Belgia), Reims (Franța) și Monza (Italia). Sistemul de notare de atunci prevedea 8 puncte pentru primul loc, 6 pentru al doilea, 4 pentru al treilea etc.
Echipa favorită a primei ediții a fost Alfa Romeo, cu motor de 1,5 l, având ca piloți pe italienii Giuseppe Farina și Luigi Fagioli și argentinianul Juan Manuel Fangio. Celelalte echipe italiene, Ferrari și Maserati erau compuse din Ascari, Villoresi, Sommer și Serafini, respectiv din Chiron, Bira, Bonetto și Gonzales. Echipele franțuzești Talbot și Gordini se bazau pe L. Rosier și Ph. Etancelin, respectiv pe R. Manzon și M. Trintignant.
Cursele s-au desfășurat duminică, regulă păstrată până azi. Cu toate acestea, primă cursă a avut loc sâmbătă 14 mai, deoarece în Anglia epocii cursele de viteză erau interzise în cea de a șaptea zi a săptămânii. Cursa de la Silverstone a avut loc pe un fost aerodrom al forțelor aeriene, printre spectatori aflându-se și familia regală. Întrecerea a fost câștigată de Farina cu o viteză medie de 147 km/h, înregistrând și recordul cursei cu 152 km/h. Locul 2 a fost ocupat de Fagioli și al treilea de englezul R. Parnell, care a pilotat o Alfa Romeo particulară. La prima prezență în Marea Britanie, firma din Milano a înregistrat o mare victorie, deși Fangio a abandonat din motive tehnice.
Cursa de la Monaco a înregistrat unul din cele mai spectaculoase carambolaje din istoria Marilor Premii, care a implicat mai multe mașini și sute de litri de benzină scurși din rezervoare. Ca prin minune, nu a izbucnit niciun incendiu, dar pe parcursul întrecerii au fost elinminați 11 piloți din motive tehnice. Primele 3 locuri au fost ocupate de Fangio, Ascari și Chiron.
Cursa de la Indianapolis, din 30 mai, s-a desfășurat fără echipe europene, care au refuzat o deplasare obositoare și scumpă peste Oceanul Atlantic. Întrecerea a fost câștigată de Johnny Parsons, care a înregistrat o viteză medie de aproape 200 km/h, pe o mașină Meyer-Drake-Offenhauser cu motor de 4,5 l fără compresor.
La Berna, în 4 iunie a câștigat Farina, iar la Spa, în 18 iunie, și Reims, în 2 iulie, victoriile i-au revenit lui Fangio.
La ultima cursă, cea de la Monza, au asistat peste 100.000 de spectatori. Ascari a abandonat după 20 de ture, iar Fangio a trebuit să-și schimbe mașina cu a coechipierului P. Taruffi, transfer permis de regulamentul de atunci, dar nici automobilul lui Taruffi nu a pornit. Cursa a fost câștigată de Farina, licențiat în economie, care la 44 de ani a devenit primul campion mondial de F1. A decedat într-un banal accident rutier la 30 iunie 1966.  

SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993: 12-13, 15-18.

Piloți campioni mondiali la Formula 1 în perioada 1950-1992 (M. FERRARINI & R. NAUM 1993)

1950 GIUSEPPE FARINA (Italia) Alfa Romeo
1951 JUAN MANUEL FANGIO (Argentina) Alfa Romeo
1952 ALBERTO ASCARI (Italia) Ferrari
1953 A. A.
1954 J. M. F. (A) Mercedes - Maserati
1955 J. M. F. (A) Mercedes
1956 J. M. F. (A) Lancia - Ferrari
1957 J. M. F. (A) Maserati
1958 MIKE HAWTORN (Anglia) Ferrari
1959 JACK BRABHAM (Australia) Climax
1960 J. B. (A) Climax
1961 PHIL HILL (SUA) Ferrari
1962 GRAHAM HILL (Anglia) BRM
1963 JIM CLARK (Scoția) Climax
1964 JOHN SURTEES (Anglia) Ferrari
1965 J. C. (S) Climax
1966 J. B. (A) Repco
1967 DENNIS HULME (Noua Zeelandă) Repco
1968 G. H. (A) Lotus - Ford
1969 JACKIE STEWART (Scoția) Matra - Ford
1970 JOCHEN RINDT (Austria) Ford
1971 J. S. (S) Tyrrell - Ford
1972 EMERSON FITIPALDI (Brazilia) Ford
1973 J. S. (S) Tyrrell - Ford
1974 E. F. (B) McLaren - Ford
1975 NIKI LAUDA (Austria) Ferrari
1976 JAMES HUNT (Anglia) McLaren - Ford
1977 N. L. (A) Ferrari
1978 MARIO ANDRETTI (SUA) Lotus - Ford
1979 JODY SCHECKTER (Africa de Sud) Ferrari
1980 ALAN JONES (Australia) Wiliams - Ferrari
1981 NELSON PIQUET (Brazilia) Brabham - Ford
1982 KEKE ROSBERG (Finlanda) Wiliams - Ford
1983 N. P. (B) Brabham - BMW
1984 N. L. (A) McLaren - Porsche
1985 ALAIN PROST (Franța) McLaren - Porsche
1986 A. P. (F) McLaren - Porsche
1987 N. P. (B) Wiliams - Honda
1988 AYRTON SENNA (Brazilia) McLaren - Honda
1989 A: P. (F) McLaren - Honda
1990 A. S. (B) McLaren - Honda
1991 A. S. (B) McLaren - Honda
1992 NIGEL MANSELL (Anglia) Wiliams - Renault

SURSA
Modesto Ferrarini & Radu Naum, Formula 1. Dansul cu moartea, Nemira, București, 1993, 61-62.

Banca Angliei, complice cu naziştii în furtul aurului din Cehoslovacia
Adevărul 31 iulie 2013

A murit nazistul din poarta lui Manchester City
GSP 19 iulie 2013

Umor

În timpul celui de-al doilea război mondial, la comandamentul german.
Căpitanul:
-Excelență, o veste importantă - Italia a intrat în război.
Feldmareșalul:
-Trimiteți împotriva ei trei divizii.
-Îndrăznesc să vă comunic că ei au intrat de partea noastră.
-Asta deja e rău, suntem obligați să-i trimitem în ajutor 10 divizii.

SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 1 aprilie 2013

S-a stins un mare istoric român

Cuget Liber 21 mai 2013

Pericol de explozie la Constanţa

A găsit un proiectil şi l-a dus acasă cu căruţa!

Cuget Liber 8 martie 2013

Ziua Protecția Civile în România

Prin Înaltul Decret Regal nr. 468 din 28 februarie 1933 s-a aprobat Regulamentul Apărării Pasive Contra Atacurilor Aeriene, ca o necesitate a protejării populației civile, rezultată în urma efectelor devastatoare ale Primului Război Mondial.

SURSA
”Cuget Liber”, Constanța, 2013

FOTO O familie din Rusia a fost izolată 40 de ani şi nu a auzit de Al Doilea Război Mondial sau de tehnologia modernă

Adevărul 5 februarie 2013