<
(...) Iată rușii tabără peste noi. Începe campania din 1813. Sîntem copleșiți. Într-o bună dimineața, prin ordin să ne deplasăm pe cîmpia de lîngă Lutzen*, la o anumită oră. Împăratul știa bine ce face ordonîndu-ne să pornim îndată. Rușii ne învăluiseră. Colonelul nostru zăbovește luîndu-și rămas bun de la o poloneză care locuia la optime de leghe de oraș și avangarda cazacilor pune mîna pe el și pe detașamentul lui. Noi am avut vreme să ne aruncăm pe cai și să ne desfășurăm în formație în afara orășelului, că am și avut de dat o luptă călare, în care i-am respins pe ruși, încît, după lăsarea nopții, am putu s-o ștergem. Șarjaserăm timp de trei ceasuri și făcuserăm adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele și materialul plecaseră. Aveam un parc de artilerie și mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe care trebuia să le salvăm cu orice preț. Apărarea noastră i-a uimit pe ruși, care au crezut că sîntem susținuți de un corp de armată. Cu toate astea, curînd, datorită iscoadelor lor, și-au dat seama că se înșelaseră și că nu avea în față decît un regiment de cavaleriști depozitele noastre de infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănțuit un atac pe viață și pe moarte - și atît de fierbinte încît câțiva dintre noi au rămas pe cîmpul de luptă. Am fost încercuiți. Eram cu Renard în prima linie și-l vedeam luptînd și atacînd ca un diavol, căci gîndu-i era la nevastă-sa. Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou orașul, pe care bolnavii noștri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o stare de plîns!
(...)
>
SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 242-243.
NOTĂ M.T.
* Bătălia de la Lutzen (Germania), din 2 mai 1813, a fost câștigată cu greu de împăratul Napoleon I împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_lutzen.htm)
Se afișează postările cu eticheta artilerie. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta artilerie. Afișați toate postările
miercuri, 8 iulie 2015
marți, 20 august 2013
luni, 5 august 2013
Polemică în Parlamentul României în timpul neutralității (1914-1916) din Primul Război Mondial (PETRESCU 1920)
<
Cartea întîi
(...)
Asta-i rochia albastră
(...)
De altfel, și la Cameră* chiar, după cîte reieșea din ziare, nu depășeau mult adîncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau "intrarea în acțiune" și partizanii neutralității expectative". Am avut prilej să asist la una din ședințele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înțesate cu public, căci se știa că guvernul* va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale** aveau să interpeleze banca ministerială "pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, cînd nemții sînt dincolo de Varșovia*** și aproape de Salonic****, fără să intrăm alături de ei?" Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist***** aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutînd în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din cînd în cînd, cîte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. (...)
Interpelarea deputatului "nemțofil", făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursului celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: "Și vezi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărîtor, în această mare, în această nemăsurată clipă istorică?" a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
(...)
Cum era cunoscut ca on de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
- Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotîrcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele acestea, arătă cu degetul spre capătul rîndului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost ilaritate imensă. (...)
Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru "lărgimea de vederi" care îl caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parcă, deși milutant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și cîștigată pentru guvern numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.
S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. (...) Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectînd incinta. Ține mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet, dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev incosecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
- Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și bancile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gîndul că ceasul sfînt al realuzării naționale, ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declrat săptămîna trevută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor - și ridică tonul - eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lîngă sînul mamei lui acasă... pe toț i-aș trimite în foc, în prima linie.
Și trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că sîntem gata. Și aci rămîne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma, atît de amuzantă, a colegului nostru, Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mîna îndoită paralel fu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară) lăsînd deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde. această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, cînd e ștuut că marile victorii se cîștigă numai prin moral? (aplauze) O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul înapoi, ca și cînd comandanții ar fi cam în lături și la soatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri vor lupta cu baioneta - și nu e tun care să reziste baionetei românești - împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.
Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest important membru al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întegi.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 100-104.
Cartea întîi
(...)
Asta-i rochia albastră
(...)
De altfel, și la Cameră* chiar, după cîte reieșea din ziare, nu depășeau mult adîncimea celor din tren. Se anunțase o mare ședință de răfuială, între cei care cereau "intrarea în acțiune" și partizanii neutralității expectative". Am avut prilej să asist la una din ședințele importante, cînd tribunele erau încă de cu vreme înțesate cu public, căci se știa că guvernul* va fi luat între două focuri. Partizanii Puterilor Centrale** aveau să interpeleze banca ministerială "pentru ce lăsăm prilejul acesta extraordinar, cînd nemții sînt dincolo de Varșovia*** și aproape de Salonic****, fără să intrăm alături de ei?" Dimpotrivă, reprezentanții curentului antantist***** aveau să întrebe de ce nu intervenim să salvăm pe cei învinși?
Sala, cu sugestii de interior de teatru prin arhitectură, de club prin verdele fotoliilor și al draperiilor, de catedrală prin lumina de vitraliu galben, venită din luminătorul imens de deasupra, avea un aer solemn. Unii deputați își citeau gazetele, abia apărute de după-amiază, alții făceau cerc, discutînd în fața vreunui personaj important. Pe banca ministerială numai doi miniștri care scriau absorbiți. Din cînd în cînd, cîte un deputat venea în dreptul celui care scria și îi șoptea ceva, sau îi da vreo hîrtie pentru aprobat.
Pe urmă au început soneriile, s-a mărit lumina, toate locurile de jos s-au ocupat. Președintele, suit ca pe o scenă sau catedră, a bătut din ciocan și un domn a citit, probabil, sumarul zilei. (...)
Interpelarea deputatului "nemțofil", făcută, de altfel, cu un fel de servilitate intelectuală și intenție de reacțiune mediocră, a provocat numai surîsuri ironice. Profundă impresie a stîrnit însă discursului celui care cerea intrarea imediată în război. Pronunțată rar, cu vocea înfiorată, fraza: "Și vezi lăsa acest popor erou, care e poporul sîrb, să fie zdrobit, fără să faceți să cadă în balanță paloșul românesc, hotărîtor, în această mare, în această nemăsurată clipă istorică?" a plutit sub vasta cupolă, încremenind privirile, dar entuziast aplaudată numai de opt sau zece deputați, pe care nu-i vedeam, dedesubt, sub tribuna prezidențială în care ne găseam noi.
Celălalt deputat intervenționist a interpelat guvernul pe chestia înarmării. A declarat că știe că atelierele militare nu lucrează, că nu s-a făcut nimic pentru echiparea armatei, că s-au cumpărat zeci de mii de bocanci cu talpa de carton. Și el e impresionant:
- N-avem artilerie, domnilor... Ce-ați făcut ca să dăm admirabilei noastre infanterii artileria grea de care are nevoie?
(...)
Cum era cunoscut ca on de spirit, cînd a ridicat mîna, oratorul s-a oprit și privirile s-au întors spre Nae Gheorghidiu, care a declarat cu o falsă gravitate:
- Găsesc, domnilor, că îngrijorarea dumneavoastră din cauză că ne lipsește artileria grea e puțin exagerată. Cred că, la nevoie, va fi suficient să punem în baterie pe onoratul nostru coleg de la Romanați, domnul Cotîrcea, ca să reducem toate tunurile nemțești la tăcere. Și la vorbele acestea, arătă cu degetul spre capătul rîndului din dreapta, iar toate privirile s-au întors spre banca în care de abia încăpea o namilă de o sută cincizeci de kilograme poate, cu mîinile atît de scurte că abia îi ajungeau pe pîntece.
A fost ilaritate imensă. (...)
Nae Gheorghidiu, simpatizat și de opoziție pentru spiritul lui și pentru "lărgimea de vederi" care îl caracteriza, pentru aerul lui "frondeur", revoltat parcă, deși milutant liberal, era foarte apreciat pentru "destinderile" pe care le provoca între guvern și opoziție. Azi, de pildă, partida era ca și cîștigată pentru guvern numai prin această simplă glumă.
De pe banca ministerială a răspuns la urmă unul dintre membrii importanți ai guvernului.
S-a sculat grav și cu ochii puțin contractați, și s-a dus, în tăcerea întinsă ca într-un aer tare, spre tribună. (...) Acum, după un timp, își plimbă ochii, privind și inspectînd incinta. Ține mîna dreaptă înainte, cu două degete în buzunarul de jos al vestei. Începe încet, dar sigur de ceea ce spune:
- Mi-ar fi foarte ușor, domnilor, dacă aș alerga după succese facile, să relev incosecvența acestei opoziții, care pe de o parte ne reproșează că nu intrăm în acțiune, iar pe de alta se plînge că armata nu e pregătită. Dar țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori care m-au precedat, în parte.
Peste partizanul Puterilor Centrale a trecut însă repede. Pe urmă:
- Domnilor, dați-mi voie să vă întreb: Ce înseamnă această lipsă de încredere în guvernul țării? Ați monopolizat singuri toată iubirea de neam? Credeți dumneavoastră că pe aceste bănci nu bate o inimă românească? și arăta acum, emoționat și solemn, banca ministerială și bancile majorității. Credeți dumneavoastră că viitorul acestui neam numai dumneavoastră vă provoacă nopți de insomnie?... (aplauze puternice) că numai dumneavoastră vă cutremurați la gîndul că ceasul sfînt al realuzării naționale, ar putea să bată, fără ca noi să ne găsim acolo unde trebuie să ne găsim? și fraza spusă răspicat, cu vocea larg înfiorată, cu mîna dreaptă ridicată, cu pumnul strîns, iar cu arătătorul întins, cu mîna indicatoare de pe afișe, e urmată de aclamații și aplauze furtunoase. Domnilor, un orator al dumneavoastră a declrat săptămîna trevută aci că dacă ar avea doisprezece copii, pe toți i-ar trimite să lupte pentru țară. Ei bine, domnilor - și ridică tonul - eu declar că dacă aș avea douăzeci și patru de copii, n-aș ține nici pe cel mai mic lîngă sînul mamei lui acasă... pe toț i-aș trimite în foc, în prima linie.
Și trecînd mai tîrziu la cel de al doilea orator al opoziției, a schimbat iar tonul, ca un acar abil al oratoriei.
- Domnilor, ați discutat și despre pregătirea militară a țării (și scăzut, prietenos) cred că a fost o mare greșeală. (Iar energic, viu.) Nu poate fi pusă în discuție, și mai ales în discuție publică, pregătirea armatei românești (aplauze furtunoase). Domnilor, eu atît pot să vă spun: că sîntem gata. Și aci rămîne îndelung nemișcat... (Adunarea aplaudă în picioare, aplaudă și tribunele.) A continuat pe acest ton cîtva timp, pe urmă iar: Lăsînd la o parte gluma, atît de amuzantă, a colegului nostru, Nae Gheorghidiu, și (aci urcă vocea, într-un crescendo alarmant și intens, și scandă fraza cu mîna îndoită paralel fu pieptul, cu cotul ridicat, dar zvîcnind arătătorul intens, în afară) lăsînd deoparte această acțiune condamnabilă de a strecura, de la tribuna Camerei, în sufletul oștenilor noștri, îndoiala în înzestrarea armatei (aplauze puternice, strigăte de bravo), vă întreb, de unde. această prețuire exagerată, dovadă de vulgar materialism, această supravalorizare a rolului jucat de armament în război, cînd e ștuut că marile victorii se cîștigă numai prin moral? (aplauze) O armată care vrea, învinge fără tunuri, fără mitraliere și fără cartușe (aplauze furtunoase). Și eu vă spun că armata noastră vrea să învingă și va învinge! (aplauze entuziaste). Întrebați pe acești conducători ai oștirii, în care nu aveți totuși încredere (și aci arată, silabisind, cu degetul înapoi, ca și cînd comandanții ar fi cam în lături și la soatele lui) și ei vă vor spune: Vom învinge pentru că soldații noștri vor lupta cu baioneta - și nu e tun care să reziste baionetei românești - împotriva oricărui armament, iar cînd baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinții... (aplauze delirante). Domnilor, încrederea mea în viitorul mare al acestui neam e neclintită (aci deveni solemn), și-mi iau, împreună cu colegii mei, așa cum v-am spus de atîtea ori, răspunderea celor ce vor veni.
S-a așezat jos, parcă fără să observe aclamațiile delirante.
Deși în ultimul timp se vorbea de oarecare afaceri, pe socoteala statului, făcute de acest important membru al guvernului, succesul i-a fost imens și s-a vorbit de el zile întegi.
(...)
>
Sursa
Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război, ed. Minerva/seria Patrimoniu, București, 1989, pp. 100-104.
vineri, 8 martie 2013
vineri, 27 aprilie 2012
COMANDANȚI MILITARI - CHODERLOS DE LACLOS (1741-1803)
| P. Laclos - en.wikipedia.org |
Pierre Ambroise
Francois Choderlos de Laclos s-a născut la 18 octombrie 1741 la Amiens,
în nordul Franței.
Era fiul lui Jean Ambroise Choderlos de Laclos, scutier
și secretar de intendență pentru provinciile Picardia și Artois. Familia era probabil
de origine spaniolă, fiind recent înnobilată.
Atras de cariera armelor și dotat pentru matematică, la
23 ianuarie 1760 Laclos reușește al cincilea din 26 de admiși la Corpul Regal
de Artilerie, recent înființat. În anul următor, la 8 martie, obține brevetul
de sublocotenent.
Avansat la gradul de locotenent, este atașat la 15
ianuarie 1762 Brigăzii pentru Colonii, în curs de formare în portul atlantic La
Rochelle pentru o expediție în Canada. Dar înfrângerea Franței în Războiul de Șapte
Ani (1756-1763) și ocuparea Canadei de Marea Britanie duc la anularea
operațiunii.
Între 1762 și 1780 este detașat în garnizoane
provinciale: Toul, Strasbourg, Besancon, Grenoble, Valence.
| M. Montalembert - en.wikipedia.org |
Dosarul de serviciu de la Arhivele de Război îl prezintă
ca un ofițer cu conduită exemplară. Una din realizările sale este construirea în
1780 a unor fortificații la Ile d’Aix, sub conducerea marchizului Marc de Montalembert (1714-1800),
membru al Academiei de Științe. Fiind lipsit de protectori, capătă gradul de
maior de abia în 1780, în cadrul regimentului Toul Artilerie.
În 1767 începe să publice versuri, iar între 1780-1782 scrie romanul Les Liasons dangereuses ou Lettres recueilles dans une societe
particuliere et publiees pour l instruction de quelques autres (Legături
primejdioase...). Publicarea cărții la Paris în martie 1782 are ca rezultat un
scandal enorm, Laclos fiind mutat disciplinar de la Ile d’Aix în portul atlantic
Brest. Dar Montalembert intervine, arătând că
’’un asemenea ofițer este de neînlocuit’’, și ordinul este anulat.
| S. Vauban - en.wikipedia.org |
La 23 martie 1786 trimite o scrisoare Academiei Franceze,
care lansase concursul ’’Elogiul lui Vauban’’. În scrisoare, Laclos critică dur
principiile și operele acestui mare genist francez (1633-1707), respectat de
toată armata franceză. Ca urmare, Laclos este aspru mustrat de superiori pentru
a fi încălcat ’’disciplina și spiritul de corp’’, susținând o părere opusă ’’ortodoxiei
militare’’. De asemenea, pierde dreptul de a mai publica fără avizul șefilor.
În plus este detașat la Metz, dar la scurt timp își dă demisia din armată, din
acest moment carierea sa devenind preponderent politică.
| Philippe Egalite- www.la-couronne.org |
În La Fere, unde se mutase unitatea sa, îl cunoaște pe
vicontele de Noailles, prin intermediul căruia intră în cercul ducelui d’Orleans
(Philippe Egalite), viitor rege constituțional între 1830-1848. Exercită o
importantă influență asupra ducelui, care îl ajută să ocupe funcția de secretar
al ducelui de Chartres.
| G. Danton - en.wikipedia.org |
După declanșarea Revoluției în 1789 e numit comisar al Adunării
electorale a cetățenilor nobili din Paris. Apoi îl însoțește pe ducele d’Orleans
la Londra, unde are o importantă activitate politică. Revenit acasă, devine
secretar al clubului radical al iacobinilior și director al publicației Le Journal des Amis de la Constitution.
Se manifestă ca un acuzator vocal al regelui Ludovic al XVIII lea de Bourbon
(1774-1792), care va fi judecat, condamnat la moarte și ghilotinat la 21
ianuarie 1793. Este susținător al instaurării unei regențe până la majoratul
fiului regelui (Delfinul), vizându-l pentru această funcție pe ducele d’Orleans.
Dar după înfrângerea politică a grupării ducelui, îi părăsește pe iacobini.
Deține funcții politice, ca aceea de delegat în timpul Comunei din 10 august
1792 și cea de comisar al puterii executive republicane, numit fiind de liderul republican Georges Danton (1759-1794).
| N. Luckner - www.kc-cham.de |
| J. Servan - fr..wikipedia.org |
În plan militar, este numit comisar pe lângă armata
generalului Nikolaus Luckner (1722-1794) de la Reims, participă la conducerea operațiunilor în marea
victorie de la Valmy (nord) împotra prusienilor (21 septembrie 1792) și este
numit șef de stat major în armata generalului Joseph Servan (1741-1808) din
munții Pirinei (sud).
La 31 martie 1793 este arestat împreună cu apropiații lui
Philippe Egalite. În închisorile de la La Fere și Picpus redactează memorii
având ca teme balistica și fortificațiile.
| P. Barras - en.wikipedia.org |
Eliberat în decembrie 1794, obține o slujbă în
administrație cu ajutorul lui Paul Barras (1755-1829), unul din membrii
Directoratului care a condus Republica după înlăturarea regimului iacobin în
iulie 1794.
| L. Carnot - www.roi-president.com |
După lovitura de stat din 9 noiembrie 1799, prin care
generalul Napoleon Bonaparte devine Prim Consul al Republicii (1799-1804), Laclos
obține de la ministrul de război Lazare Carnot (1753-1823) reintegrarea în
armată cu gradul de general de brigadă. Admirator al lui Napoleon, participă la
campaniile acestuia în armatele Rinului (Germania) și Italiei.
| Stendhal - www.ry7.ru |
În 1802 este comandant al rezervei de artilerie a armatei
din Italia condusă de generalul Auguste Marmont (1774-1852). În această
perioadă este vizitat la loja sa de la opera Scala din Milano de sublocotenentul
Henri Beyle (1783-1842), cunoscut ulterior sub pseudonimul literar Stendhal.
La 1 mai 1803 este trimis din Franța la armata din Neapole
a generalului Joachim Murat (1767-1815), unde va acționa sub comanda
generalului Gouvion Saint Cyr (1764-1830) și participă la bătălia de la Mincio.
Scrisorile adresate familiei în această perioadă îl prezintă ca un militar
model.
La 5 septembrie 1803 Pierre Choderlos de Laclos moare la
Tarento (sudul Italiei), unde sosise să preia comanda artileriei, după ce se
îmbolnăvise grav în urma unei călătorii foarte obositoare. Înainte de a muri îi
cere Primului Consul într-o scrisoare să aibă grijă de familia sa, dar văduva
va primi doar o pensie modestă.
Epilog: După înfrângerea lui împăratului Napoleon la
Waterloo (1815), dinastia regală de Bourbon revine pe tronul Franței. Ca urmare,
în 1824 romanul Legăturile primejdioase este condamnat de justiție la
distrugere, decizie confirmată de Curtea Regală. În anul următor, cartea este
pusă la index, alături de operele iluminiștilor
secolului XVIII Montesquieu, Voltaire și Rousseau. În 1988 compania americană
Warner Bros a lansat fimul cu același nume, în care au fost distribuiți Michelle
Pfeiffer, Glenn Close, John Malkovich și Keanu Reeves. Filmul a obținut în 1989
premiile Oscar pentru scenografie, costume și scenariu adaptat și în 1990
premiul BAFTA pentru scenariu adaptat.
SURSA
Choderlos de Laclos, Legături primejdioase, vol. I, trad.
A. Philippide și G. Sturdza, Editura pentru literatură (BPT), București, 1969,
pp. XXI-XXVIII (Irina Mavrodin).
Abonați-vă la:
Postări (Atom)