Revolta șipailor din armata Indiei coloniale britanice din 1857-9 (KIPLING 1900-1)

<
(...)
Bătrînul soldat părea tot atî de sfios ca și un copil, cînd îl găsești că a făcut o faptă nepermisă.
- (...) Este știut că poliția a dat porunci care opresc portul armelor în toată India... dar (spunînd aceste cuvinte, duse mîna cu un fel de mîngîiere în lungul sabiei), pe mine mă cunosc toți agenții de poliție de prin partea locului.
- Cred că nu a fost gîndul cel mai fericit care ți-ar fi putut veni. Ce cîștigă din fapta lor cei care ucid oamenii?
- După cîte știu eu, foarte puțin. Dar dacă din cînd în cînd n-ai mai tăia și gîtul celor răi, nu știu ce-ar face bieții oameni cumsecade, care umblă fără nici o armă și cu capu-n stele. Eu nu vorbesc cum ar vorbi unul care nu știe ce spune, căci eu văzut India scăldată în sînge, de la Delhi* spre miazăzi**.
- Ce nebunie a fost între oameni pe vremea aceea?
- Cine ar putea să-ți spună, afară de zeii care au trimis această plagă drept pedeapsă asupra țării. Un vînt de nebunie a început să macine încet măruntaiele întregii armate și soldații au prins să ridice armele contra ofițerilor. Acesta a fost primul semn al răului, care începea să prindă adîncime, și poate ar fi putut să se oprească aici, dacă nu se apucau să ucidă toate femeile sahibilor*** și copiii. dar apoi au venit sahibii de dincolo de apele mărilor**** și au făcut crîncenă judecată cu ei.
- E multă vreme de atunci și-mi aduc aminte că zvonul acestor fapte sîngeroase a ajuns pînă la la mine. Cred că anul acela a fost numit anul plăgii celei negre.
- Ce fel de viață ai dus pe vremea aceea, de nu știi tot ce s-a întîmplat. Spui că zvonul celor întîmplate a ajuns pînă la tine, dar numai zvon. Tot pămîntul însă a știut ce a fost și s-a cutremurat.
- Pămîntul nostru nu s-a cutremurat decît o singură dată... în ziua cînd Cel a Tot Puternic a primit lumina*****.
- Hhm! Cu toate acestea eu am văzut orașul Delhi tremurînd, și se șție că Delhi este buricul pămîntului.
- Va să zică s-au ridicat contra femeilor și a  copiilor? Aceasta este o faptă urîtă, care nu poate scăpa de pedeapsă.
- Mulți și-au închipuit că vor putea scăpa de ea, dar s-au înșelat. Pe vremea aceea, eu eram într-un regiment de cavalerie. Oamenii s-au răsculat. Din șase sute optzeci de săbii cîte crezi că au rămas credincioase celor care le-au dat pîinea și sarea? Trei. Între acestea era și sabia mea.
- Cu atît mai mare este vrednicia ta.
- Vrednicie! Pe vremea aceea o astfel de faptă nu putea să treacă drept vrednicie. Neamurile mele, prietenii mei și frații mei, s-au depărtat de mine și m-au privit cu dușmănie. Toată lumea spunea: „ Vremea englezilor a trecut. Fiecare să caute și să pună mîna ce poate și să păstreze pentru sine”. Vorbisem cu cei din Sobraon******, din Chillianwallah*******, din Modkee******** și Ferozeshah*********, cărora le-am dat spus: „Mai aveți puțină răbdare și vîntul va bate din altă parte. Faptele acestea nu sînt la locul lor și va veni răsplata”. În ziua aceea am făcut șaptezeci de mile călare, și în crupă, aveam soția unui sahib, iar în oblînc un copilaș. (...) După ce i-am dus la loc sigur, m-am întors la ofițerul meu, singurul care mai rămăsese în viață din cinci cîți avusesem, și i-am spus: „Dă-mi de lucru, zic eu, căci acum sînt renegat de ai mei, și sabia pe care o port este udă de sîngele vărului meu”. „Fii mulțumit, răspunde ofițerul, căci de aici înainte vei avea de lucru din greu. După ce nebunia aceasta va trece, va veni și ziua de răsplată”.
- Așa este, după fiecare nebunie urmează și răsplata, murmură lama**********, mai mult pentru sine.
- Pe vremea aceea nu se împărțeau medalii la toți cei care din întîmplare au auzit un bubuit de tun. Doamne ferește. Eu am luat parte la nouăsprezece bătălii în toată regula; la patruzeci și șase de șarje de cavalerie și nenumărate încăierări mai mărunte. Port nouă răni pe trupul meu, am o medalie și patru agrafe și insignele unui ordin; deoarece căpitanii mei care acum sînt generali și-au adus aminte de mine în ziua în care Kaiser-i-Hind și-a sărbătorit a cincizecea aniversare a de stăpînire a țării***********! „Dați-i ordinul Berettish India”, au spus ei. Acum port acest ordin atîrnat de gît. Jahir-ul (proprietatea) l-am primit din mîinile Statului, în slobodă stăpînire pentru mine și ai mei. Oamenii din vremurile acelea bune sînt astăzi Commissioneri (judecători) și vin călare la mine să mă vadă, și se ridică în scări cînd trec prin mijlocul recoltelor, ca toată lumea din sat să-i poate vedea, - și  vorbim de luptele care au trecut, și numele fiecărui mort pe care îl pomenim, ne aduce aminte de alt nume pe care l-am uitat.
(...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim************, vol. I, trad. Jul. Giurgea, Casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 82-84.

NOTE M. T.
* Delhi = Oraș în N Indiei de azi, compus din Orașul Vechi, capitală a Imperiului Marilor Moguli (1526-1858), și Orașul Nou, construit în 1911, capitala Indiei contemporane. (http://www.revistamagazin.ro/content/view/6411/7/)
** În mai 1857 a izbucnit revolta șipailor, soldațiii indigeni din armata Indiei coloniale britanice, în alianță cu Imperiul Marilor Moguli din nord. Mișcarea a fost înfrântă cu dificultate în aprilie 1859. Consecințele politice au fost desființarea statului Mogul și a Companiei Indiilor de Est și instituirea Colonia Coroanei Britanice India (teritoriile de azi ale statelor India, Pakistan, Nepal, Sri Lanka) în 1858. (http://www.gatewayforindia.com/history/british_history2.htm)
*** SAHIB SA-ÍB/ s. m. (în limbajul colonial britanic) stăpân, domn; (p. ext.) om alb. (< engl. sahib) Sursa: Marele Dicționar de Neologisme '00 (2000) (https://dexonline.ro/definitie/sahib)
**** Aluzie la forțele trimise în ajutor britanicilor pe apele Oceanului Indian.
***** Fostul prinț Gautama Siddhartha (563 î. H. - 483 î. H.) și-a părăsit rangul și familia la 29 ani pentru a deveni ascet. Prin meditație la umbra arborelui Bodhi el a atins iluminarea și a fondat religia budistă. (http://www.hinduwebsite.com/buddhism/buddhaslife.asp)
****** Sobraon = Sat în statul federal Punjab din NV Indiei de azi. (http://www.fallingrain.com/world/IN/23/Sobraon.html)
******* Chillianwallah = Oraș în provincia Punjab din NE Pakistanului. (http://www.fallingrain.com/world/PK/04/Chilianwala.html)
******** Modkee = Localitate în regiunea istorică Punjab.
********* Ferozeshah / Feroze Shah = Localitate în  regiunea Delhi din N Indiei. (http://www.thedivineindia.com/feroz-shah-kotla-fort/5810)
********** LÁMA1, lama, s. m. Preot-călugăr budist (în Tibet, în Mongolia și la kalmâci). ◊ Marele lama sau Lama cel mare = șeful suprem al religiei budiste; dalai-lama. – Din fr. lama. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/lama)
*********** Regina Victoria a Marii Britanii (1837-1901) a aniversat în 1887 cincizeci de ani de la urcarea pe tronul britanic și zece ani de la proclamarea ca împărăteasă a Indiilor (Kaiser-i-Hind). (http://www.eva.ro/divertisment/vedete/regina-victoria-cea-mai-lunga-domnie-in-albion-articol-6685.html)
************ Sever Gulea, Recenzie Libris.ro, 2012 (http://www.libris.ro/kim-rudyard-kipling-ALL978-973-724-457-4--p602715.html)

Soldații sikh din armata Indiei coloniale britanice (KIPLING 1900-1)

<
(...)
- Asta se prea poate. Noi cei care sîntem Sikhși* din Loodhiana** nu ne batem capul cu meditații asupra doctrinei religioase, dar știm să ne batem ca soldați, răspunse el îndreptîndu-se cu mîndrie.
- Fiul fratelui meu este naik (caporal) în acel regiment, interveni lucrătorul cu glas foarte liniștit. În aceeași garnizoană mai sînt și cîteva companii de soldați Dogra***.
Soldatul nu răspunse nimic, deoarece știa și el că un Dogra e dintr-o clasă mult mai de jos decît un Sikh, iar cămătarul chicoti cu răutate.
- Pentru mine sînt toți la fel, zise fata din Amritzar****.
(...)
- Da, dar toți cei care slujesc pe Sirkar***** cu arma în mînă, sînt de o seamă și între ei nu poate fi nici un fel de deosebire. Este și o egalitate de clasă, dar dincolo de asta mai este legătura dintre dintre Pultoane (regimentul) ce ziceți, nu e așa? întrebă el rotindu-și privirea sfioasă spre cei dinprejur.
- Fratele meu este într-un regiment de jați******, răspunse chiaburul. Oamenii din Dogra sînt foarte cumsecade.
- Cel puțin Sikhșii sînt de aceeași părere, zise soldatul aruncînd privirea spre bătrînul care se așezase într-un colț și nu spunea nimic. Sikhșii tăi ne-au dat dovadă despre sta acum trei luni, cînd două companii de ale noastre le-au sărit în ajutor la Pirzai Kotal*******, unde pe creasta muntelui erau înșirate opt stindarde ale Afrizilor******** răsculați.
Le povesti apoi întîmplarea cu o luptă pe care o daseră la graniță și unde companiile de soldați Dogra din corpul Sikhșilor Loodhiana își făcuseră datoria în mod strălucit. (...)
- Așa! exclamă femeia chiaburului, după ce soldatul termină de povestit. Va să zică satele lor au fost arse și bieții copii lăsați pe drumuri, fără nici un căpătîi?
- Oamenii aceștia aveau de gînd să ne ucidă pe toți, dar au plătit din greu în ziua cînd noi, regimentele de Sikhși am venit să-i învățăm minte. Asta e soarta omului întotdeauna. (...)
>

SURSA
Rudyard Kipling, Kim*********, vol. I, trad. Jul. Giurgea, casa de Editură și Presă Viața Românească, București, 1990, pp. 46-47.

NOTE M. T.
* Sikhismul este o religie monoteistă întemeiată în secolul XV în regiunea Punjab (N Indiei și N Pakistanului). Statul sikh a fost cucerit de britanici  în 1849. (http://www.bbc.co.uk/religion/religions/sikhism/history/history_1.shtml)
** Loodhiana / Ludhiana = Oraș important din Punjabul indian. (http://ludhiana.nic.in/)
*** Dogra = Grup etnolingvistic indoarian din N Indiei și N Pakistanului. (http://www.webindia123.com/jammu/People/Peoplejammu.htm)
**** Amritsar = Oraș din Punjabul indian, unde află Templul de aur, cel mai important lăcaș de cult sikh. (http://amritsar.nic.in/html/history_culture.htm)
***** Sirkar = „palat / guvern / stat” în limba urdu, limbă indo-iraniană din Pakistan și NV Indiei. (http://www.encyclopedia.com/doc/1O27-sirkar.html)
****** Jat = Castă tradițională agrară din Pakistan și N Indiei. (https://www.britannica.com/topic/Jat)
******* Pirzai Kotal = Trecătoare în Provincia de Frontieră de Nord-Vest a Indiei coloniale britanice, azi în Pakistan, la granița cu Afganistanul. Aici armata britanică a lansat în 1877 două campanii împotriva Afrizilor. (http://www.kiplingsociety.co.uk/rg_kim_notes2_p.htm)
******** Afrizi = Trib paștun în Pakistan și Afganistan. (http://www.khyber.org/tribes/info/Afridi__Iranica.shtml)
********* Descriere editura ALL 2012 (http://www.all.ro/colectia_strada-fictiunii-clasic/kim.html)

Originea socială muncitorească a soldaților britanici în Primul Război Mondial (BROMFIELD 1933-7)

<
(...)
Ransome nu putea preciza momentul în care simțise primul simptom al acestei boli. Se întîmplase într-o seară, în Flandra*, puțin timp după aniversarea vîrstei de douăzeci de ani, și cu două zile înainte de a fi rănit a doua oară. (...) Ședea pe pămînt, rezemîndu-se cu spinarea de peretele unei case lovite de bombardamentul din ajun. Asculta, fără să-și dea seama, huruitul îndepărtat și exploziile proiectilelor germane, care spulberau sistematic satele însiruite printre dealurile de dincolo de Boschaepe. Se îndopase cu brînză și cu bere flamandă și stătea relaxat, gîndindu-se cu plăcere că mai avea o noapte de răgaz înainte de a trebui să se întoarcă în prima linie. Războiul nu-l mai înflăcăra de mult. Avea oroare de acest măcel întunecat și înspăimîntător.
Se gîndea la satul Nolham, liniștit și plin de grădini, se întreba ce-o fi făcînd părinții lui la ora aceea și de ce treabă avea să se apuce el după încheierea războiului. Seva înapoia acasă și se va ocupa de una dintre ferme, va studia cîțiva ani la Oxford**, ori va cutreiera Canada sau Africa de Sud*** în căutarea unei lumi noi, în care să-și făurească altă viață, eliberîndu-se de toate constrîngerile de acasă. Un sunet vesel și ascuțit de fluier îl trezi din visări. Întoarse capul și văzu coborînd strada, dinspre Ypres, douăsprezece companii din Regimentul Midland, care veneau să întărească liniile belgiene. Unitățile acestea se aflau în localitate de vreo zece zile, poate chiar mai mult. În tot acest timp le văzuse de mai multe ori, fără să-i atragă în mod deosebit atenția. De data aceasta avu impresia că le vede cu alți ochi. Nu erau oameni, ci maimuțe, un întreg regiment de maimuțe, lipsit însă de umorul grotesc al maimuțelor.
Se apropiară de el, mărșăluind, apoi îl depășiră. Nici unul din acești oameni nu era mai înalt de cinci picioare****. Grotești, îndîrjiți, bravi, dar în același timp rahitici și deformați. Defilau prin fața lui, rînduri-rînduri, legănindu-și ritmic brațele în sunetele fluierului. Simți atunci pentru ei o milă profundă. I se părea că vede prin uniformele lor jerpelite, prin pielea aspră a trupurilor pipernicite, prost hrănite, scofîlcite de ani întregi de trudă, în mine și fabrici, pînă în inima lor și chiar dincolo de ea, pînă în măruntaiele timpului. Abia cum pricepea de ce regimentul acesta era alcătuit din numai din pitici, născuți din fumul și murdăria uzinelor, în umezeala și întunecimea minelor, în foamete, mizerie, greve, lăcomie omenească și în ipocrizia neagră a secolului al XIX lea. Pe nici unul dintre ei nu-l ajunse norocul, după cum nu-i ajutase nici pe părinții lui, urcînd din generație în generație, și așa ieșiseră din pîntecele timpului, regimente întregi de oameni schilozi, degenerați, nenorociți. Cum nu era pe deplin conștient, i se părea că numărul lor crește, că vin milioane de oameni, nu numai din Midland, ci și din Franța, din Germania, din America, din Italia, din întreaga lume occidentală, o mare de oameni în plină mișcare.
(...) Peste alte două luni, fusese decorat pentru fapta lui vitejească, dar nimeni nu știuse că Ransome pornise la atac nu din eroism și convingere, ci pentru că sperase să fie ucis, să nu mai îndure rușinea de a fi om, de a mi constitui a miliarda parte din ceea ce constituia „occidentul civilizat”.
În cursul convalescenței, depresiunea nervoasă continuase să-l supere. Cînd tatăl său venise spre  a-i propune să-l mute la o unitate ferită de primejdii, la care avea dreptul după ce fusese rănit de două ori și decorat cu „Victoria Cross”*****, uimise pe toată lumea primind. Se săturase de măcelul acesta orb.
(...)
>

SURSA
Louis Bromfield, Vin ploile. Roma al Indiei moderne, trad. I. Corbul & V. Corbul, ed. Univers, București, 1972, pp. 111-113.

NOTE M. T.
* Flandra = Regiunea de vest a Belgiei, cu litoral la Marea Nordului. Teatru de război în Primul Război Mondial (1914-1918) ca parte a Frontului de Vest, unde armata germană înfrunta aliații anglo-franco-belgieni.
** Oxford = Cea ma veche universitate engleză, existentă în secolul XI. (https://www.ox.ac.uk/about/organisation/history?wssl=1)
*** Dominioanele Canada și Africa de Sud = Conferința Imperiului Britanic din 1926 descria Marea Britanie și dominioanele sale ca „comunități autonome în cadrul Imperiului Britanic, cu statut egal, în nici un fel subordonate una alteia în orice asopect al politicii interne și externe, dar unite printr-un angajament comun față de Coroană și asociate în mod liber în Comunitatea Britanică de Națiuni”. (http://www.britannica.com/topic/dominion-British-Commonwealth)
**** PICIÓR, picioare, s. n. (...)  8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. (...) – Lat. petiolus. Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/picior)
***** Victoria Cross = Cea mai înaltă decorație militară britanică, introdusă în 1856 de regina Victoria. (http://www.nationalarchives.gov.uk/help-with-your-research/research-guides/victoria-cross-registers-1856-1944/)

Soldații belgieni versus împăratul Napoloeon I în 1815 (THACKERAY 1848)

<
(...) Iubitul acesta al ei era originar din Bruxelles, un husar* belgian. Trupele nației sale s-au făcut cunoscute în războiul acesta prin orice în afară de vitejie, iar tînărul Van Cutsum admiratorul Paulinei, era un soldat prea disciplinat ca să nu asculte ordinul comandantului său de a fugi care încontro. În timpul cît fusese în garnizoană în Bruxelles, tînărul Regulus (el văzuse lumina zilei în vremea revoluției**) își găsise marea mîngîiere petrecîndu-și aproape toate momentele de răgaz în bucătăria Paulinei; (...)
Din punctul de vedere al regimentului său, campania respectivă luase sfîrșit. El făcea parte dintr-o divizie sub comanda suveranului său legal, prințul de Orange***, și în privința lungimii săbiilor și a echipamentelor, Regulus și camarazii lui păreau fi una din cele mai viteze unități pentru care sunase vreodată trompeta.
Cînd mareșalul Ney**** se aruncă asupra avangărzii trupelor aliate cucerind poziție după poziție, pînă cînd sosirea grosului armatei britanice schimbă soarta bătăliei de la Quatre Bras*****, escadroanele cu care călărea și Regulus dădură grabă de multă grabă în mișcarea lor de retragere din fața francezilor și fură pe rînd izgonite de pe pozițiile pe care le ocupau, cu foarte mare zor din partea lor. Mișcările trupelor belgiene fură oprite numai de înaintarea britanicilor în propria lor ariergardă. Silită astfel să se oprească, cavaleria inamică (a cărei sîngeroasă încăpățînare nu poate fi condamnată îndeajuns) avea în sfîrșit prilejul să dea ochi cu vitejii belgieni din fața lor, care, însă, preferară să se întîlnească cu englezii decît cu francezii și, întorcîndu-le numaidecît spatele, trecură în goană printre regimentele engleze, care erau în urma lor, și se împrăștiară care încotro.
De fapt regimentul nu mai exista. Nu era de găsit nicăieri. Nici urmă de cartier general. (...)
Regimentul din care făcea parte făcuse minuni de vitejie, iar o vreme ținuse piept atacului întregii armate franceze. Dar în cele din urmă fură copleșiți de numărul mare al acestora, situația în urma care se afla de altminteri toată armata engleză la ora aceea. Ney extermina regimentele rînd pe rînd. În zadar încercară belgienii să împiedice măcelărirea englezilor. Trupele lui Brunswick****** fură risipite și puse pe fugă, iar ducele lor, ucis. Era un debacle******* general.
(...)
>

SURSA
William Thackeray, Bîlciul deșertăciunilor********, trad. I. Frunzetti & C. Tudor, vol. I, ed. Capitolul, București, 1992, pp. 326-327.

NOTE M. T.
* HUSÁR, husari, s. m. Ostaș din cavaleria maghiară în Evul Mediu. – Din magh. huszár. 
Sursa: DEX '09 (2009) (https://dexonline.ro/definitie/husar)** Revoluția franceză a început în 1789.*** La Congresul de la Viena din septembrie 1814 - iunie 1815, marile puteri învingătoare ale împăratului francez Napoleon I au decis ca Olanda, Belgia și Luxembourg să formeze Regatul Țărilor de Jos, sub domnia casei regale olandeze de Oranje-Nassau / Orange-Nassau. (http://ro.scribd.com/doc/40714040/Congresul-de-La-Viena-1815#scribd)**** Michel Ney (1769-1815) = General republican, mareșal al lui Napoleon I și duce de Elchingen. (https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/03/31/enigma-maresalului-ney/)***** Quatre-Bras = Localitate în Belgia, la sud de Bruxelles. La 16 iunie 1815 mareșalul Ney a repurtat o victorie tactică împotriva armatei anglo-olandeze condusă de ducele de Wellington și prințul de Orange. (http://www.britishbattles.com/waterloo/quatre-bras.htm)****** Friedrich Wilhelm (1771-1815) = Duce de Brunswick (Germania). Nepot al regelui Prusiei. A murit în bătălia de la Quatre-Bras. (http://welfen.de/FriedWilh.htm) (http://www.napoleon.org/en/reading_room/biographies/files/brunswick.asp)******* debacle (fr.) = prăbușire.******** Mariana Răileanu, „Bîlciul deșertăciunilor” de William Makepeace Thackeray, 5 iunie 2013 (https://raileanumariana.wordpress.com/2013/06/05/balciul-desertaciunilor-william-makepeace-thackeray/)

Islamizare forțată versus provocare tradițională în Anglia interbelică (GALSWORTHY 1932)

<
(...)
- O clipă, te rog, și apoi eu o s-o iau în altă direcție. Îți dai seama că un om care este în conflict cu el însuși nu poate împărți viața cu altcineva pînă nu pune capăt acestei stări? Asta-i tot ce aveam să-ți spun, dar e foarte mult. Te rog să te gîndești la vorbele mele.
Și, ridicîndu-și pălăria, Sir Lawrence făcu încet cale întoarsă. Slavă Celui de Sus! Scăpase de corvoadă. Dar ce tînăr jenant! Și, la urma urmei, îi spusese tot ce venise să-i spună. Se îndreptă spre Mount Street* reflectînd la stavilele impuse de tradiție. Dacă n-ar fi fost tradiția, ce i-ar fi păsat lui Wilfrid că lumea îl socotește laș? De ce s-ar fi sinchisit familia lui Dinny? De ce-ar fi scris Lyall blestematul lui de poem**? De ce ar fi refuzat caporalul din regimentul Buffs să se prosterneze în fața mandarinul chinez***? Oare unul singur dintre Cherrellii adunați în conclav era bun creștin? Nici măcar Hilary, Sir Lawrence ar fi putut paria pe orice. Și totuși, nici unul dintre ei nu putea înghiți ideea convertirii. Nu din pricina religiei, dar refuzau să accepte „provocarea”. Asta-i rîcîia. Imputarea de „lașitate”, sau , cel puțin, de nerespectare a bunului renume al țării. Ei bine! Aproape un milion de englezi muriseră în război**** pentru acest renume; să fi murit pentru o himeră? Chiar și Desert aproape că-și dăduse viața pentru el, și se alese cu „Crucea Militară” sau cu altă distincție. Cît de contradictoriu! S-ar fi zis că oameni se sinchisesc de renumele țării cînd se află într-o colectivitate, dar nu le pasă de el cînd se află în deșert. În Franța da, și în Darfur nu.
(...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherrell, trad. A. Ralian, vol. II (Pustietate în floare), ed. Miron, 1992, p. 46 .

NOTĂ M. T.
* Mount Street = Stradă din Londra.
** Poemul „Teologie în extremis” a fost scris de Sir Alfred Lyall în 1857 în colonia India. (http://www.poemhunter.com/poem/theology-in-extremis-or-a-soliloquy-that-may-hav/)
*** Regimentul Buffs a fost înființat în 1572 și a participat la o expediție în China în 1860. Sir Francis Doyle a scris un poem despre moartea eroică a soldatului prizonier Moyse. (http://www.heretical.com/miscella/moyse.html)
**** Primul Război Mondial (1914-1918)

Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.

Bătălia dintre Napoleon și ruși de la Lutzen din 1813 (BALZAC 1832-1833)

<
(...) Iată rușii tabără peste noi. Începe campania din 1813. Sîntem copleșiți. Într-o bună dimineața, prin ordin să ne deplasăm pe cîmpia de lîngă Lutzen*, la o anumită oră. Împăratul știa bine ce face ordonîndu-ne să pornim îndată. Rușii ne învăluiseră. Colonelul nostru zăbovește luîndu-și rămas bun de la o poloneză care locuia la optime de leghe de oraș și avangarda cazacilor pune mîna pe el și pe detașamentul lui. Noi am avut vreme să ne aruncăm pe cai și să ne desfășurăm în formație în afara orășelului, că am și avut de dat o luptă călare, în care i-am respins pe ruși, încît, după lăsarea nopții, am putu s-o ștergem. Șarjaserăm timp de trei ceasuri și făcuserăm adevărate minuni. În vreme ce noi luptam, escortele și materialul plecaseră. Aveam un parc de artilerie și mari provizii de pulbere foarte necesare împăratului, pe care trebuia să le salvăm cu orice preț. Apărarea noastră i-a uimit pe ruși, care au crezut că sîntem susținuți de un corp de armată. Cu toate astea, curînd, datorită iscoadelor lor, și-au dat seama că se înșelaseră și că nu avea în față decît un regiment de cavaleriști depozitele noastre de infanterie. Atunci, domnule, pe înserat, au dezlănțuit un atac pe viață și pe moarte - și atît de fierbinte încît câțiva dintre noi au rămas pe cîmpul de luptă. Am fost încercuiți. Eram cu Renard în prima linie și-l vedeam luptînd și atacînd ca un diavol, căci gîndu-i era la nevastă-sa. Datorită lui, am izbutit să ocupăm din nou orașul, pe care bolnavii noștri îl pregătiseră pentru apărare; dar era într-o stare de plîns!
(...)
>

SURSA
Honore de Balzac, Medicul de țară, trad. Marcuson, ed. Dacia, Cluj, 1972, pp. 242-243.

NOTĂ M.T.
* Bătălia de la Lutzen (Germania), din 2 mai 1813, a fost câștigată cu greu de împăratul Napoleon I împotriva unei armate ruso-prusiene. (http://www.napoleonguide.com/battle_lutzen.htm)

Grădina publică a Slatinei, orășel de provincie în România începutului de secol XX (MINULESCU 1929)

<
(...)
Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Pitești. Cea din Slatina e lung și îngustă. Trei alei paralele, ca niște terase cu balustrade din lemn cîinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfîrșește în șosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eșuată pe muntele Ararat.
Grădina publică a unui oraș de provincie este ca ograda unei locuințe de țară: găini, rațe, gîște, curcani și mai ales bibilici - adică publicul obișnuit, cunoștințele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, cîte un străin blajin, cu care poți intra în vorbă foarte ușor, imediat după îndeplinirea formalităților de rigoare. Leii, tigrii și leoparzii lipsesc. În România, orașele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatice se trag spre capitala țării. Din în cînd, însă, poți întîlni rătăcind și prin provincie și cîte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Președintele tribunalului, bunăoară, este poreclit „girafă”, nevasta colonelului „cămilă”, iar administratorul financiar „hipopotam”. Cel mai popular din toți, însă, este „nenea Ghiță” , berbecul Regimentului 3 infanterie, care nu se dezlipește de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormîntare, fie concert în grădina publică.
Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaților.
Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeași monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vîrstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii și urechile la cei care trec care trec prin fața lor.
Cînd cîntă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu pașii de pe nisipul aleelor, și în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...
(...)
>

SURSA
Ion Minulescu, Corigent la limba română**, ed. Minerva, București, 1974, pp. 47-48.

NOTĂ M:T:
* Slatina = Oraș antic și medieval, situat pe rîul Olt, în regiunea istorică Oltenia. (http://adevarul.ro/locale/slatina/foto-slatina-anilor-1900-trotuare-pavate-bazalt-baluri-ofiterilor-oatmosfera-boema-1_519f014cc7b855ff561fd530/index.html)
** (http://readingmysticbooks-dap.blogspot.ro/2014/03/corigent-la-limba-romana-despre-romanul.html)

Carte poştală din al doilea război mondial

În timp ce organizam biblioteca Fundaţiei pentru copii ''Giovanni Bosco'' din Constanţa, am găsit într-una din cărţile vechi donate o carte poştală din timpul celui de-al doilea război mondial (1939-1945).
Pe faţă, are sus centrat titlul ''CARTE POŞTALĂ MILITARĂ GRATUITĂ''.
Sub titlul centrat se află două ştampile circulare suprapuse parţial, una cu data ''31 MAR 943'' şi textul ''JUD. CONS''  iar cealaltă cu data ''29. III. 943''.
În colţul dreapta sus se află fotografia regelui Mihai I, cu titlul ''ROMANIA'', iar dedesubt ''POSTA''. Fotografia este acoperită de o ştampilă circulară cu textul ''OFICIUL POŞTAL MILITAR No 116'', în interiorul căruia se vede data ''13 IAN''
Dedesubtul lor se află trei rânduri scrise de mână. Primul rând începe cu un cuvânt care începe cu D, urmat de numele ''Anica'' şi  un cuvânt indescifrabil, toate fiind acoperite parţial de cele 3 ştampile. Pe al doilea rând este scris textul ''Com Cerchezu'', iar pe al treilea ''jud Constanţa''. Dedesubt se distinge scris de mână cuvântul ''oficiul''.
În colţul stânga sus are stema regală, cu titul ''ROMANIA'' desupra.
Sub stemă se află încadrat textul ''Noi luptăm,
Voi să subscrieţi la
Imprumutul reîntregirii - 1941''.
În colţul stânga jos se află încercuit textul ''LOCUL SIGILIULUI CENZUREI MILITARE''. Imediat în dreapta se află textul subliniat deasupra ''Semnătura cenzorului'', sub care se vede o semnătură cu culoare roşie.
Între stemă şi cercul sigiliului se află textul încadrat ştampilat ''POSTA MILITARĂ CENZURAT''.
Lângă marginea din stânga a cărţii poştale se află tipărită indicaţia ''Această carte poştală se va utiliza numai de militari.''

Pe verso se află scris de mână textul trimis de militar.
Acesta este încadrat în dreapta şi sus de texte tipărite. În dreapta sunt trecute următoarele interdicţii: ''ATENŢIUNE: Nu se scrie nimic în legătură cu armata. Nu se pune localitatea.''
Sus se află tipărite următoarele indicaţii completate de militar de mână: ''ADRESA TRIMIŢĂTORULUI''; dedesubt este trecut ''Numele şi pronumele'', completat ''Sold. indescifrabil''; dedesubt este trecut ''Regimentul'', completat cu ''9 Cal indescifrabil'', urmat de ''compania'', completat ''indescifrabil''; dedesubt este trecut ''Of. poştal militar Nr.'', completat ''116''.
Textul soldatului, majoritatea şters, umple spaţiul destinat şi acoperă şi spaţiile rămase libere lângă indicaţiile tipărite: ''11/I/943 Dragă soţie şi scumpii mei copii Iubiţi părinţi fraţi indescifrabil aflaţi despre mine că sunt sănătos indescifrabil avand acum puţin timp liber indescifrabil ce mai faceţi copii sunt sănătoşi indescifrabil scrie mi şi mie mai des te rog indescifrabil să ia copiii să se ducă cu ei la Biserică să se roage pentru indescifrabil''.

Am donat cartea poștală filialei Constanța a Muzeului Militar Național.

„Au luptat grănicerii năsăudeni împotriva trupelor franceze conduse de Napoleon Bonaparte, în faimoasa bătălie la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796?” (ȘERBĂNESCU 2013)

 Horia Vladimir Şerbănescu, Au luptat grănicerii năsăudeni împotriva trupelor franceze conduse de Napoleon Bonaparte, în faimoasa bătălie la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796?  
în „ Muzeul Militar Național "Regele Ferdinand I" - 90 de ani în slujba istoriografiei și muzeografiei militare. 1923-2013”, p. 1-12

 

Participarea grănicerilor năsăudeni la luptele de Arcole, din 15-17 noiembrie 1796, în cadrul armatei austriece, prilej cu care s-ar fi acoperit de glorie în apărarea podului peste râul Alpone, a fost puternic mediatizată fiind prezentată ca o dovadă de netăgăduit a vitejiei româneşti, chiar dacă aceştia luptau într-o armată străină și nu pentru apărarea gliei străbune. Această faptă de arme a fost abordată, descrisă, elogiată în nenumărate articole, studii şi monografii, publicate în România în secolul al XX-lea. Însă majoritatea acestora, deși de o incontestabilă calitate ştiinţifică, au abordat în mod superficial şi nu suficient de aprofundat acest subiect.[1]

Studiind unităţile militare habsburgice compuse majoritar din etnici români, în special trecutul regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania şi Banat, am sesizat o serie de inadvertenţe între studiile româneşti şi cele străine, mai ales austriece. Am constatat cu surprindere că nici una din numeroasele lucrări scrise de autori străini în ultimii 170 de ani, având ca subiect faimoasa confruntare de la Arcole, nu menţiona prezenţa grănicerilor ardeleni români, nu doar în  zona cea mai importantă a luptelor, la faimosul pod peste Alpone, ci nici în cadrul trupelor austriece angajate în respectiva luptă.[2] În marea majoritate a lucrărilor străine consultate se afirmă că podul ar fi fost apărat de batalioane grănicereşti croate. Există doar două notabile excepţii, monografiile regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania realizate la sfârşitul secolului al XIX-lea de Gustav Ritter Amon von Treunfest,[3] însă chiar şi în acest caz se ridică multe semne de întrebare privind corectitudinea afirmaţiilor făcute de  istoricul austriac.

          După cum se ştie, la mijlocul secolului al XVIII-lea, la frontiera sud-estică a imperiului habsburgic au fost înfiinţate 17 regimente grănicereşti pentru apărarea teritoriilor imperiale împotriva incursiunilor sau atacurilor otomane[4]. Ţinuturile din zona de graniţă se aflau sub administrarea directă a autorităţilor imperiale şi în schimbul unor facilităţi sociale şi economice, locuitorii regiunilor respective trebuiau să asigure paza graniţelor şi să furnizeze contingente militare pentru armata imperială pe timp de război.

Sistemul prezenta o serie de avantaje pentru autorităţile habsburgice deoarece, în caz de nevoie, se puteau asigura efective importante cu cheltuieli de echipare, instruire şi întreţinere, minime.[5]

           În anul 1769 cele 17 regimente grănicereşti din armata habsburgică au fost încadrate în rândul regimentelor de line, fiind numerotate în continuarea acestora., de la 60 la 76, după cum urmează:

 

Comandamentul General Croat – Districtul Karlstadt:

Regimentul de infanterie nr. 60 – Licca;

Regimentul de infanterie nr. 61 – Ottocac;

Regimentul de infanterie nr. 62 – Ogulin;

Regimentul de infanterie nr. 63 – Szluin;

Comandamentul General Croat – Districtul Warasdin;

Regimentul de infanterie nr. 64 – Warasdin-Kreuz;

Regimentul de infanterie nr. 65 – Warasdin-St. Georg;

Districtul Slavonia;

Regimentul de infanterie nr. 66 – Gradiska;

Regimentul de infanterie nr. 67 – Brod;

Regimentul de infanterie nr. 68 – Peterwardein;

Districtul Banal;

Regimentul de infanterie nr. 69 – Banal nr. 1;

Regimentul de infanterie nr. 70 – Banal nr. 2;

Districtul Banat;

Regimentul de infanterie nr. 71 – Deutsch-Banat;

Regimentul de infanterie nr. 72 – Illyrisch-Banat;

Districtul Siebenburgen (Transilvania );

Regimentul de infanterie nr. 73 – Szeckler (Secuiesc) nr. 1;

Regimentul de infanterie nr. 74 – Szeckler (Secuiesc) nr. 2;

Regimentul de infanterie nr. 75 – Wallach (Valah) nr. 1;

Regimentul de infanterie nr. 76 – Wallach (Valah) nr.2.[6]

 

          Aceste unităţi erau organizate după modelul regimentelor de infanterie ungureşti, fiind compuse din două batalioane operative şi unul de rezervă. Deşi difereau ca sistem de recrutare, organizare, instruire şi echipare de restul unităţilor de linie, regimentelor de grăniceri li s-au încredinţat totuşi aceleaşi misiuni de luptă ca şi celorlalte trupe de infanterie. Ele erau instruite să lupte în formaţii compacte, în linie sau în coloană, în loc să adopte forme de luptă mai apropiate de natura serviciului din zona de frontieră: cercetarea, hărţuirea şi ambuscada. Gradul mai redus de instruire, comparativ cu trupele de linie, se datora faptului că atunci când nu erau de serviciu pe frontieră grănicerii erau ocupaţi cu activităţile casnice pentru asigurarea celor necesare traiului, astfel încât rămânea prea puţin timp pentru însuşirea manevrelor şi mişcărilor în conformitate cu regulamentele infanteriei din perioada respectivă.[7] (Foto 1)

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului următor, regimentele grănicereşti au participat la campaniile din Europa cu batalioane combinate, acestea fiind formate din ostaşi proveniţi din mai multe regimente, aparţinând de regulă aceluiaşi district militar. În cursul primei coaliţii împotriva Franţei revoluţionare (1792-1797), au existat puţine trupe grănicereşti disponibile deoarece acestea suferiseră pierderi importante în cursul războiului cu Turcia, din 1788-1791.[8] În aprilie 1793 au fost mobilizate câte trei companii din fiecare din cele două regimente grănicereşti româneşti din Transilvania (nr. 75 şi nr. 76), pentru a se forma un batalion combinat, condus de locotenent-colonel Ignaz von Stojanich. Acesta a fost trimis pe Rinul superior pentru a lupta împotriva trupelor franceze.[9]

La începutul anului 1796 conflictul dintre Franţa şi Austria s-a agravat prin numirea generalului Napoleon Bonaparte la comanda armatei franceze din Italia. În vara anului 1796, trupele franceze au început asediul cetăţii Mantua, din nordul Italiei, în care se adăpostiseră circa 30.000 de soldaţi austrieci, sub comanda generalului Dagobert Sigmund von Wurmser.  Pentru a întări forţele austriece din Italia de nord, s-a apelat la regimentele grănicereşti, între care şi la regimentele româneşti din Ardeal. În august 1796, s-au constituit batalioanele 2 şi 3 combinate grănicereşti româneşti, compuse din companii provenind de la regimentele granicereşti româneşti nr. 75 şi 76. Batalionul 2 combinat grăniceresc românesc era comandat de Graf Carl Woestenroedt, iar Batalionul 3 combinat grăniceresc românesc, de maiorul Joseph von Bohatsch (Iosif Bohaciu)[10]. Aceste unități au plecat în marş forţat spre Italia, la 9 septembrie 1796, respectiv, la 1 octombrie 1796, pentru a participa la luptele împtriva trupelor franceze.

În noiembrie 1796 armata austriacă a declaşat o nouă ofensivă pentru despresurarea cetăţii Mantua, pe două direcţii, dinspre est şi dinspre nord. Coloana austriacă înaintând dinspre est, denumită şi Corpul din Friuli, era comandată de feldmareşalul Jozsef Alvinczi von Borberek, originar din Transilvania, de la Vinţu de Jos (Alvinc or Alwintz). Această coloană a fost atacată din flanc de trupele franceze conduse de generalul Napoleon Bonaparte. Trupele austriece au apărat flancul stâng al Corpului de Friuli în localitatea Arcole, pe malul râului Alpone, pe care timp de trei zile diviziile generalilor francezi André Masséna şi Antoine Augereau s-au străduit să o cucerească. Obstacolul principal în realizarea acestui obiectiv l-a constituit faimosul pod peste Alpone, apărat cu eroism de soldaţii armatei imperiale.

Desfăşurarea bătăliei de la Arcole, una din faimoasele victorii tactice şi strategice obţinute de Napoleon Bonaparte în cursul campaniei sale din Italia, este binecunoscută şi a fost prezentată şi analizată în detaliu în numeroase studii de mare valoare publicate de-a lungul timpului. În general aceste studii au detaliat acţiunile trupelor franceze şi mai puţin cele ale armatei imperiale austriece. Unul dintre momentele cele mai dramatice ale bătăliei l-a reprezentat încercarea de traversare a podului peste râul Alpone, în care s-a implicat chiar comandatul şef al armatei franceze.  Imaginea generalului Bonaparte cu drapelul în mână, aflat în fruntea trupelor sale,  încercând să le însufleţească prin exemplul său personal, a fost puternic mediatizată prin numeroase lucrări de artă, tablourile lui Jean Antoine Baron Gros şi Horace Vernet, diferite gravuri şi ilustraţii. (Foto 2, 3)

În aproape toate lucrările străine consultate, scrise încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, se afirmă că trupele austriece destinate apărării podului de la Arcole erau compuse din două batalioane grănicereşti croate, provenite, din districtele grănicereşti Karlovac (Karlstadt), Varaždin (Warasdin), Slavonia sau Banal[11].

Însă istoriografia românească este unanimă în a considera că luptele de la podul de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796, sunt o dovadă şi o afirmare a vitejiei ostaşilor români din unităţile grănicereşti din Transilvania, care ar fi respins cu eroism atacurile repetate ale francezilor, comandaţi la un moment dat chiar de generalul Napoleon Bonaparte, salvând astfel armata imperială de la dezastru.[12] 

Se pare că sursa iniţială a acestor relatări se află în studiul lui George Bariţiu, Istoria regimentului II-lea românesc graniţariu transilvanu, publicat la Braşov, în 1874. De aici ideea a fost preluată de George Coşbuc în al său faimos articol, Românii ţinând drumul lui Napoleon, publicat în “Universul literar”, din 1902 şi ulterior de majoritatea istoricilor români, din păcate fără a se mai verifica autenticitatea informaţiei.

Interesant este că George Bariţiu numeşte în permanenţă confruntarea din 15-17 noiembrie l796, bătălia de la Areda Veneţiei şi nu Arcole (sau Arcola), aşa cum a fost denumită în toate studiile şi lucrările austriece. Poate că Bariţiu s-a referit la faptul că batalioanele grănicereşti româneşti au luptat în regiunea Veneţiei. Primul care a asociat Areda Veneţiei cu Arcole a fost George Coşbuc, în articolul mai sus menţionat[13]. Afirmaţia a fost, ulterior, preluată ca atare, de numeroşi alţi autori români, care au asociat Arcole cu faptele de arme ale grănicerilor năsăudeni, ignorând, ca şi Goerge Bariţiu, că jumătate din grănicerii care au luptat în 1796 în Italia de nord proveneau din Regimentul I grăniceresc de la Orlat. În lipsa unei elementare documentări, s-a făcut probabil confuzie între Batalionul 2 combinat grăniceresc românesc şi Regimentul II grăniceresc românesc nr. 76, de la Năsăud.

Ce a stat însă la baza articolului realizat de George Bariţiu? Se pare că acesta a consultat mai multe  materiale documentare, în primul rând monografia Regimentului II  de graniţă român, realizată pe la  1867 de căpitanul austriac Karl Klein. Până de curând, conţinutul acestei lucrări,  aflată în stadiul de manuscris, a rămas  necunoscută majorităţii specialiştilor români. Istoricii Adrian Onofreiu şi Ion Bolovan, din Cluj, au marele merit de a fi publicat pentru prima dată, în două ediţii succesive, manuscrisul ofiţerului austriac, în varianta tradusă şi comentată, aducând astfel în circuitul ştiinţific această primă monografie cunoscută privind istoricul regimentului grăniceresc din Năsăud.[14]  Aşa cum semnalează cei doi autori în prefaţa lucrării, există indicii că George Bariţiu ar fi văzut şi utilizat manuscrisul lui Karl Klein, preluând integral pasaje întregi din respectiva lucrare.[15] Condeiul de scriitor al lui George Bariţiu a înfrumuseţat şi a dat o notă dramatică relatării luptelor de la podul peste râul Alpone. Rămâne însă chestiunea corectitudinii textului lui Karl Klein, care a stat la baza tuturor lucrărilor despre istoricul regimentelor grănicereşti transilvănene, publicate ulterior la noi.

Căpitanul Karl Klein, a fost ofiţer în “Regimentul de infanterie K.u.K.[16] Nr. 50, mare duce de Baden”. Această unitate era continuatoarea tradiţiilor Regimentului II grăniceresc românesc Nr. 17, desfiinţat alături de celelalte regimente grănicereşti transilvane în anul 1851. Karl Klein provenea dintr-o familie germană din Bucovina, fiind un fervent susţinător al monarhiei habsurgice. Intrat încă de tânăr ca voluntar în Regimentul II grăniceresc românesc Nr. 17, în august 1848, în timpul crizei declanşate în Imperiu de Revoluţia maghiară, Karl Klein a fost promovat ofiţer după numai câteva luni[17]. El a fost impresionat de atitudinea românilor din regimentele grănicereşti din Transilvania care, spre deosebire de regimentele grănicereşti secuieşti, au refuzat să se alăture forţelor revoluţionare maghiare aflate în luptă împotriva armatei imperiale şi au rămas fidele împăratului Austriei. Fireşte că decizia românilor ardeleni de a nu se alătura revoluţiei maghiare, ba chiar de a lupta contra trupelor de honvezi, nu era dictată de dragostea pentriu împărat şi monarhia habsburgică, ci de faptul că românii, la fel ca alte naţionalităţi din imperiul austriac, au văzut în revoluţia maghiară pericolul anulării identităţii naţionale şi pierderii drepturilor acordate de autorităţile habsburgice. Karl Klein a participat în cadrul regimentului românesc la toate operaţiunile militare desfăşurate în Transilvania şi în afara ei, timp în care s-a convins de calităţile ostăşeşti ale grănicerilor români şi a fost impresionat de loialitatea pe care aceştia o arătau faţă de împărat, prin contrast cu militarii din unităţile ungureşti. După încheierea evenimentelor din 1848-49, Karl Klein va rămâne în cadrul Regimentului II grăniceresc românesc Nr. 17, iar după desfiinţarea acestuia, în Regimentul de infanterie K.u.k. Nr. 50.

Ca urmare a distrugerii arhivei  regimentului în cursul evenimentelor din 1848-49, fruntaşii comunităţilor româneşti din zona Năsăudului au încurajat redactarea unei istorii a celui de-al II-lea Regiment grăniceresc românesc Nr. 17. La mijlocul celui de-al şaptelea deceniu al secolului al XIX-lea, Karl Klein a început realizarea unei monografii a acestei unităţi, intitulată “Istoria de arme a Regimentului cezaro-crăiesc grăniceresc de infanterie nr. 17 naţional român transilvănean”.[18]

Recent, istoricul Mihai Georgiţă a descoperit o altă istorie a regimentului năsăudean, scrisă de un autor necunoscut, anterioară celei redactate de Karl Klein, dar oarecum similară ca structură.[19]

Revenind la monografia lui Karl Klein, aceasta constituie un document deosebit de important privind istoricul regimentului grăniceresc năsăudean. Totuşi Klein nu indică sursele care au stat la baza relatărilor sale şi utilizează un stil “literar” în relatarea evenimentelor, incluzând fraze şi citate menite să confere dramatism prezentării, neconforme cu o lucrare ştiinţifică. Credibilitatea afirmaţiilor lui Klein referitoare la participarea grănicerilor români la luptele de la Arcole, eveniment produs cu 70 de ani mai înainte, este îndoielnică dacă avem în vedere modul îndoielnic în care acesta prezintă evenimente mult mai recente, contemporane autorului cum ar fi “faptele de eroism” înfăptuite de ostaşii români din Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 50, continuatorul tradiţiilor Regimentului grăniceresc valah de la Năsăud, în bătălia de la Custoza, din 24 iunie 1866. Astfel, plutonierul Nicolae Blebea, rănit de 2 ori succesiv în braţul drept,  îşi dădea ultima suflare "spunând că se bucură să întâmpine o moarte de erou pentru împăratul şi pentru patria sa". În acelaşi context era prezentat cazul soldatului Ion Moka care, după ce ar fi fost lovit de 3 gloanţe în piept  "şi-a smuls mantaua, a arătat rănile camarazilor săi şi a strigat: <Trăiască împăratul nostru, sunt mândru să fi primit aceste răni pentru el, deoarece suntem victorioşi şi eu am contribuit la aceasta.>” Ultimele sale cuvinte ar fi fost: “Nu mai pot, aceasta este singura mea durere.”.  Astfel de relatări, puţin credibile, pun sub semnul întrebării şi afirmaţiile lui Karl Klein legate de lupta de la Arcole, inclusiv faptul că grănicerii români ar fi strigat : “Puşcaţi, puşcaţi vitejilor!” în timp ce trăgeau asupra grenadierilor francezi care încercau să traverseze podul.

Stilul emfatic în care Karl Klein prezintă întâmplări ale trecutului, în spiritul povestirilor patriotice care arătau ataşamentul şi devoţiunea cu care naţiunile componente ale imperiului habsburgic se sacrificau pentru apărarea tronului şi a dinastiei, spre a servi de exemplu mobilizator generaţiilor contemporane, era destul de uzitat în epocă, mai ales în condiţiile în care după 1867 unitatea imperiului fusese puternic zdruncinată prin crearea dualismului austro-ungar. Având în vedere că arhiva Regimentului grăniceresc de la Năsăud a ars în timpul evenimentelor din 1848-49, nu ştim pe ce documente, altele decât cele din arhivele armatei imperiale, s-a bazat  Karl Klein când a redactat lucrarea sa.

Sunt şi alte elemente care ridică semne de întrebare asupra corectitudinii relatării lui Klein. Deşi pentru participarea Batalionului I combinat grăniceresc românesc  la campania de pe Rin, din anii 1793-1796,  Karl Klein dă detalii deosebit de minuţioase legate de o multitudine de mişcări şi acţiuni ale subunităţilor grănicerilor români, uneori chiar şi amănunte privind acţiunile individuale ale unor soldaţi sau ofiţeri, pentru participarea batalioanelor 2 şi 3 combinate grănicereşti la campania din Italia informaţiile sunt destul de confuze şi nu se poate înţelege cu exactitate când şi unde anume au luptat ostașii acestor unități în zilele de 15-17 noiembrie 1796.

Chiar şi în privinţa numelor ostaşilor căzuţi se ridică semne de întrebare. Spre pildă, despre căpitanul Clococean, din regimentul grăniceresc de la Orlat, Klein afirmă că ar fi continuat să lupte şi să conducă trupele şi după ce ar fi fost rănit de două focuri de armă, fiind ulterior recompensat de împăratul Francisc I prin primirea copiilor săi la Academia Militară de la Wien-Neustadt.[20] Însă istoricii Alexandru Bucur şi Cornel Lupea, în excelenta lor lucrare despre ofiţerii români din Regimentul grăniceresc român de la Orlat, afirmă că acesta ar fi intrat în armată abia în anul următor, în 1797, cu gradul de sublocotenent şi că ar fi fost într-adevăr recompensat de împărat, însă pentru eroismul dovedit în campania din 1805.[21]

În textul lui Klein se mai face afirmaţia că generalul-maior Anton Lipthay de Kisfalud, care comanda o brigadă din cadrul corpului de armată austriac din Friuli,  ar fi lăudat printr-un ordin de zi vitejia românilor din Batalionul 2 combinat grăniceresc, comandaţi de căpitanul Meheşi, în luptele purtate  la 30 octombrie 1796, în zona Veneţiei.[22] În realitate, generalul Lipthay se referea la transilvănenii din Regimentul de infanterie K.u.k. Nr. 51 “Spleny”, din Cluj, care luptaseră cu eroism pe 8 noiembrie 1796 la Fontaniva, pentru apărarea podului peste râul Brenta şi nu la transilvănenii din batalioanele combinate grănicereşti româneşti de la Arcole. [23]

Există multe alte inadvertenţe şi afirmaţii inexacte în lucrarea lui Karl Klein, ceea ce ridică un semn de întrebare asupra  relatării corectite a evenimentelor în general, inclusiv în privinţa participării grănicerilor români la luptele de la Arcole. Stabilirea gradului de veridicitate a monografiei  realizate de Karl Klein constituie o chestiune extrem de importantă dat fiind că este cea mai veche  sursă primară de informaţii pentru studiile şi lucrările româneşti dedicate grănicerilor transilvăneni. Din păcate majoritatea istoricilor români s-au mulţumit să preia informaţiile referitoare la grănicerii ardeleni de pe filiera Klein-Bariţiu-Coşbuc, în mod mecanic, fără o minimă verificare a acestora.

Un autor des invocat de istorici, în sprijinul afirmaţiei că grănicerii români ardeleni ar fi participat la luptele de la Arcole, este Gustav Ritter Amon von Treuenfest. Acesta a realizat în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea două monografii ale regimentelor 46 şi 50 inf. K.u.k.., unităţi care, după 1851, continuau tradiţiile regimentelor grănicereşti româneşti din Transilvania. Lucrările sunt importante şi aduc multe informaţii interesante, însă unele pasaje sunt preluate integral din alte lucrări, fără a se cita acest lucru. Referitor la luptele de la Arcole, Treunfest a preluat în totalitate textul manuscrisului lui Karl Klein, inclusiv detaliile mai expresive, cum ar fi strigătul: “Puschkatz! Puschkatz! Vitiazulor!”.[24][sic!]

La începutul secolului al XX-lea, istoricul Nestor Şimon (1862-1915), referindu-se la lucrarea lui Treunfest din 1882,  afirma că "peste tot Treuenfest nu citează nici un op istoric de care s-a folosit în lucrarea acestei istorii nici arhiva de unde a folosit şi decopiat documentele pre care le înşiră...După cât am putut eu să-l urmăresc am aflat că afară de alte documente, o parte însemnată din istoria mai nouă a scris-o din cărţi deja tipărite şi în unele locuri a decopiat din cuvânt în cuvânt fără de a cita de unde scrie".[25]  Nestor Şimon mai afirma că Treuenfest a copiat fără să citeze pasaje întregi din lucrarea lui Fr. Vanicek dedicată graniţei militare austriece, Specialgeschichte der Militargrenze, Wien, 1875, precum şi din alte cărţi.

În concluzie, nici lucrările istoricului austriac Gustav Ritter Amon von Treuenfest, ale căror capitole referitoare la Bătălia de la Arcole sunt practic copiate cuvânt cu cuvânt din manuscrisul lui Karl Klein, nu constituie o dovadă şi un argument în susţinerea participării grănicerilor români la luptele pentru apărarea podului de la Arcole.

 Să vedem acum studiile dedicate Bătăliei de la Arcole, realizate de autori străini, în care nu se menţioneză în nici un fel participarea grănicerilor români din Transilvania.

Cea mai veche lucrare consultată este studiul realizat de căpitanul  J.B. Schels, Die Schlacht bei Arcole, am 15, 16 und 17 November 1796, publicat  în revista oficială a armatei austrieice “Oesterreichische Militärische Zeitschrift”, în anul 1829[26]. Articolul ofiţerului austriac se întinde pe circa 70 de pagini şi este dedicat exclusiv luptelor de la Arcole, beneficiind de un aparat critic consistent. Însă deşi prezintă cu lux de amănunte desfăşurarea ostilităţilor, în toate cazurile în care se referă la trupele austriece care apărau podul de la Arcole, este menționată doar existenţa batalioanelor grănicereşti croate, fără a indica cu precizie denumirea acestora. Studiul este deosebit de serios şi detaliat, fiind publicat într-un periodic oficial al armatei austriece, la doar 33 de ani de la evenimente, însă nu există nici o referire la batalionele grănicereşti româneşti.

 O sursă documentară de referinţă privind istoricul trupelor grănicereşti din monarhia habsburgică este lucrarea în patru volume a lui Fr. Vanicek, intitulată: Specialgeschichte der Militärgrenze aus Originalquellen und Quellenwerken Geschöpft (Istoria specială a Graniţei Militare după izvoare originale şi lucrări de referinţă), tipărită la Viena, în 1875, sub auspiciile “Înaltelor imprimerii ale statutului, imperiale şi regale[27]. Acest studiu este special dedicat istoricului  trupelor grănicereşti din imperiul habsburgic, autorul a acordând o atenţie deosebită componenţei şi participării unităţilor de Grenzeri la diferite campanii, inclusiv în Bătălia de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796.

În volumul IV al lucrării, unde este prezentată campania din Italia, din toamna anului 1796 și participarea batalioanelor grănicereşti la bătălia de la Arcole, Vanicek afirmă că pe data de 15 noiembrie 1796, în satul Arcole se aflau dislocate doar batalioanele  al 4-lea şi al 5-lea grănicereşti combinate din Banat, precum şi al 4-lea batalion grăniceresc combinat din regiunea Banal (Croaţia). Două batalioane erau dispuse chiar în Arcole, iar al treilea era plasat de-a lungul cursului râului Alpone. Un alt batalion grăniceresc, al 4-lea Warasdiner-Szlui, se afla la San Bonifacio, la nord de Arcole. Toate aceste unităţi, împreună cu un escadron de husari, formau brigada colonelului Joseph Graf von Brigido.[28]

La luptele din 15-17 noiembrie 1796 au participat, în diferite faze ale bătăliei, circa 10 batalioane grănicereşti, majoritatea croate, pierderile acestora ridicându-se 225 ostaşi ucişi, 561 răniţi şi 2541 prizonieri. Dintre aceştia, 743 aparţineau Batalionului al 5-lea Warasdiner Karlstädter şi 390 Batalionului al 3-lea din Banal. Este de notat faptul că deși Fr. Vanicek prezintă pe larg participarea unităților grănicereşti româneşti la luptele din Germania din 1793-1797 şi, ulterior, la cele din nordul Italiei, din ianuarie-februarie 1797 (bătălia de la Rivoli), nu se face nici o referire la participarea respectivelor batalioane grănicereşti româneşti, nr. 2 şi nr. 3, la luptele din noiembrie 1796.  Se poate trage deci concluzia că aceste unităţi nu se găseau la acea dată în componenţa Corpului de Friuli a feldmareşalului Joseph Alvinczi.  

 Nici în lucrarea lui Andreas Graf Thürheim, Gedenkblätter aus der Kriegsgeschichte der K. K. Oesterreichischen Armee, publicată la Viena în anul 1880, în care se prezintă istoricul regimentelor armatei habsburgice, nu se face nici o referire la participarea batalioanelor granicereşti româneşti la campania din Italia de nord, din noiembrie 1796.[29]  Dat fiind că regimentele grănicereşti din Transilvania au fost transformate în 1851 în regimente de infanterie de linie, istoricul acestor unităţi poate fi găsit la capitolele dedicate Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 46 (fost Reg. I grăniceresc românesc, de la Orlat)  şi Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 50 (fost Reg. II grăniceresc românesc, de la Năsăud). Ca şi în cazul lucrărilor amintite anterior, în cartea lui Thürheim nu pomeneşte decât de luptele din Germania ale Batalionului 1 combinat grăniceresc românesc. Luptele din Italia de Nord, inclusiv cea de Arcole, nu au fost considerate importante şi deci nu au fost menţionate. În schimb, în paginile dedicate istoricului  Regimentului  de infanterie K.u.K. Nr. 51 „Spleny” (Regimentul transilvănean),  este menţionată importanta luptă de la Fontaniva din 6 noiembrie 1796 (de pe râul Brenta),  unde ardelenii au dat un greu tribut de sânge.[30] Credem că dacă Grenzerii români din batalioanele grănicereşti româneşti combinate nr. 2 şi 3 ar fi participat cu adevărat la o bătălie de importanţa celei de la Arcole, această faptă de arme ar fi trebuit să fie menţionată şi în lucrarea lui Thürheim. Precizăm că Andreas Graf Thürheim era un istoric reputat în epocă (la 1880) fiind autor al mai multor lucrări de istorie militară publicate la prestigioasa editură militară austriacă, “Verlag der Buchhandlung für Militär-Literatur „Karl Prochaska”.

 Din păcate nici într-un alt studiu dedicat regimentelor de graniţă habsburgice, realizată de  Dr. J. H. Schwicker, Geschichte der Osterreichen Militärgrenze, în anul 1883, nu se dau detalii privind unităţile grănicereşti participante la luptele de la Arcole, din 15-17 nov. 1796.[31] În lucrare se enumeră doar batalioanele grănicereşti participante la campania anului 1796, în Germania şi Italia, fiind amintite la sfârşit şi cele trei batalioane combinate transilvănene româneşti, fără a se preciza când au ajuns acestea în teatrul de operaţii şi la ce lupte au luat parte. La pagina următoare se aminteşte de cele trei bătălii importante ale ofensivei feldmareşalului Alvinczi: Brenta/Fontaniva (6 nov.), Caldiero (12 nov.) şi Arcole (15-17 nov.), dar nu se precizează unităţile grănicereşti implicate în lupte. Capitolul se încheie doar cu aprecierea generală că unităţile grănicereşti s-au acoperit de glorie în luptele de la podul de la Arcole...

 O lucrare interesantă referitoare la istoricul regimentelor grănicereşti din Ardeal este cea realizată de  Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943.[32] Cartea este importantă prin aceea că publică integral „Cronica Jinei” scrisă de căpitanul K.u. K. Constantin Stezar, la Sibiu în 1899.  Acesta a redactat o cronică a comunei grănicereşti Jina, care avea o populaţie destul de numeroasă, fiind singura comună din districtul grăniceresc care putea forma, de una singură, o companie întreagă a Regimentului I grăniceresc valah.  Autorul afirmă că în lipsa arhivei oficiale a regimentului, care s-a transmis la Sibiu atunci când unitatea s-a disfiinţat în 1851 şi care s-a „cam risipit”,  a adunat „material ajutătoriu” de „ici şi colea, parte în arhive, parte în alte locuri şi cancelarii, acte oficioase de toată încrederea” pentru a face o istorie cât mai corectă a comunei sale. Referitor la campaniile purtate de grănicerii ardeleni, Stezar prezintă corect înfiinţarea Batalionului 1 combinat grăniceresc în 1792, compus din câte trei companii de la regimentele I şi II româneşti ardelene, precum şi  înfiinţarea batalioanelor combinate 2 şi 3 , în septembrie 1796, dar nu aminteşte nimic de bătălia de la Arcole, deşi în alte cazuri au fost indicate bătăliile importante şi menţionaţi ostaşii care s-au evidenţiat în luptă. Trebuie reamintit faptul că în batalioanele combinate grănicereşti participante la campaniile din Germania şi din Italia de nord, jumătate din efective proveneau din Regimentul grăniceresc de la Orlat iar participarea grănicerilor din acest regiment la luptele de la Arcole, ar fi trebuit menţionată de căpitanul Stezar în cronica sa.  

 Nici în lucrările mai recente referitoare la bătălia de la Arcole nu se spune nimic despre prezenţa unităţilor de Grenzeri români, din Transilvania. Impresionantul studiu realizat de britanicul Martin Boycott-Brown, The road to Rivoli. Napoleon's first campaign, publicat în anul 2001, analizează pe parcursul a 560 de pagini, într-un mod extrem de serios şi aprofundat, cu un aparat critic bogat, campania din Italia a generalului Bonaparte, care l-a făcut faimos şi a creat premizele uimitoarei sale cariere politice şi militare de mai târziu.[33] Cum era de aşteptat, lucrarea acordă o importantă atenţie ofensivei feldmareşalului Alvinczi, din noiembrie 1796, soldată cu bătălia de la Arcole, din 15-17 noiembrie 1796. În text nu există nici o referire la batalioanele grănicereşti româneşti, în schimb se menţionează de mai multe ori batalioanele de Grenzeri croate aflate în dispozitivul de la Arcole, precum şi Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”. Boycott-Brown a avut acces la importante surse de arhivă austriece dar nu a simţit nevoia să dezmintă informaţia potrivit căreia Arcole era apărat de „two Croat Battalions and two guns”.

 În schimb toate studiile militare străine, mai puţin cele româneşti, care au abordat campania din Italia de nord, din toamna anului 1796, menţionează o altă remarcabilă faptă de arme la care şi-au adus contribuţia ostaşi români din cadrul armatei habsburgice. În cadrul ofensivei feldmareşalului Alvinczi împotriva diviziei generalului francez Massena, a avut loc o primă confruntare importantă, în data de 6 noiembrie 1796, pe un front larg care cuprindea localităţile Bassano si Fontaniva, ambele situate pe râul Brenta.  De fapt lupta cea mai importantă s-a dat la Fontaniva, unde  batalioanele 2 şi 3 din Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”,  denumit şi “Regimentul Transilvănean”, cu componenţă majoritar românească, din cadrul brigăzii comandate de generalul-maior Anton Lipthay de Kisfalud, a rezistat cu eroism la nu mai puţin de 10 atacuri date de trupele lui Massena, cu grele pierderi de ambele părţi, apărând podul peste râul Brenta.[34] În această bătălie, rămasă  necunoscută în istoriografia românească, Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 a pierdut 1 ofiţer mort şi 8 răniţi, 161 soldaţi morţi şi 416 răniţi şi 80 prizonieri, deci un total de 9 ofiţeri şi 657 trupă scoşi din luptă, înainte de a fi înlocuiţi de infanteriştii din Reg. 4 „Deutschmaister”, cu care formau brigadă.[35]

Aceasta este fapta de arme care a generat afirmaţiile laudative ale generalului-maior Lipthay, care aşa cum am mai amintit (vezi nota: 23), se refereau la faptele de arme ale Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”, din 6 noiembrie 1796, de la Fontaniva şi nu ale batalioanelor grănicereşti româneşti, care ar fi luptat zece zile mai târziu la Arcole, ceea ce confirmă, odată în plus, inexactitatea textului lui Karl Klein şi a lucrărilor de istorie derivate din aceasta.

Interesant este faptul că Regimentului de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny” a luptat şi la Arcole,  pe 15-17 octombrie 1796, aflându-se în flancul drept al dispozitivului austriac, fapt confirmat de toate studiile şi monografiile străine.[36] În nord, de cealaltă parte a râului Alpone se aflau brigăzile austriece Gavasini şi Brabeck, care formau divizia generalului marchiz Giovani Provera. În cadrul brigăzii comandate de colonelul conte Alois von Gavasini se afla Regimentul de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”, mai sus menţionat. După acţiunea eroică de la Fontaniva, acest regiment a luptat cu bravură şi la Arcole, pe flancul nordic, ocupând satul Belfiore Di Porcile, unde a respins trupele diviziei Augerau, în timp ce batalioanele grănicereşti de la Arcole, în rândul cărora nu se confirmă prezenţa românilor,  apărau podul peste Alpone împotriva atacurilor trupelor diviziei lui Massena..

 Din păcate, în istoriografia românească au pătruns şi alte informaţii eronate  privind participarea grănicerilor transilvăneni români la luptele din nordul Italiei, cu precădere în confruntarea de la Arcole, aşa cum este relatarea despre “soldaţii Dayma”. Această legendă a fost iniţial lansată de scriitorul Valentin Borda, care, într-o lucrare din anii 1980 afirma că în luptele de la Arcole soldaţii români ardeleni  din armata austriacă, rămaşi fără muniţie, apucau puştile de ţeavă, ca pe nişte ghioage improvizate şi porneau la atac cu strigătul de luptă “Dă-i mă! Dă-i mă!”. Acest strigăt, care i-ar fi terorizat pe francezi, ar fi fost transcris de aceştia ca “dayma”, de unde şi apelativul de “soldaţi dayma”. Această informaţie fantezistă a fost chiar confirmată de istoricul Leonard Horvath, care într-un interviu afirma: “prima atestare a soldatilor dayma este cea din batalia de la Arcolli [sic!]. Aici, armata austriacă a rămas fără muniţie şi s-a retras. Regimentele [sic!] grăniceresti româneşti au rămas, ca trupe de sacrificiu, să acopere retragerea armatei imperiale. Napoleon a fost nevoit să intre el însuşi în luptă ca să îi învinga pe ardeleni”. Fără comentarii…

O altă legendă, a cărei sursă este necunoscută dar care este foarte des invocată, afirmă că generalul Bonaparte, impresionat de rezistenţa opusă trupelor franceze la podul de la Arcole, ar fi lăudat în raportul pe care l-a expediat direct de pe câmpul de luptă Directoratului Republicii „vitejia diabolică a batalionului de nemţi” peste care nu a putut trece. Se spune că generalul francez ar fi exclamat, către statul său major: „De aş avea eu un asemenea batalion nemţesc, aş ajunge în trei zile la Viena”.[37] Şi totuşi Napoleon Bonaparte ştia ce fel de trupe are în faţă. În memoriile sale dictate în tmpul captivităţii din insula Sfânta-Elena, face referire de mai multe ori la batalioanele de croaţi care apărau podul de la Arcole.[38] Deci nici în acest caz legenda nu se confirmă.

 

Concluzionând, se poate afirma că într-adevăr, au luptat ostaşi români în bătălia de la Arcole, dar nu din batalioanele combinate grănicereşti, ci din rândul trupelor de linie, faimosul Regiment de infanterie K.u.K. nr. 51 „Spleny”. După numai 4 ani, în bătălia de la Marengo, din 14 iunie 1800, acest regiment format, așa cum am mai precizat, în majoritate din români ardeleni, se acoperea de glorie înfruntând garda consulară franceză, fapt menţionat de majoritatea lucrărilor de istorie străine dar, din păcate, complet ignorat de istoriografia românească. Se pare că, impresionați de impetuozitatea cu care ostaşii din Regimentul “Spleny” au atacat garda franceză, aceştia ar fi fost supranumiţi “La Légion Infernale”[39]. Dar poate şi acesta este tot o legendă.  

 Evident că subiectul prezenţei Grenzerilor români la Arcole şi în alte bătălii din nordul Italiei, din toamna anului 1796, rămâne deschis... Noi am vrut doar să semnalăm faptul că lucrările şi articolele româneşti care în ultimii 150 de ani au prezentat cu lux de amănunte şi au elogiat vitejia românilor la podul de peste râul Alpone, sunt discutabile în absenţa unor surse străine credibile, în primul rând austriece, care să confirme acest fapt... Suntem convinşi de spiritul combativ al ostaşilor români ardeleni, cu nimic mai prejos decât al altor naţii, dar credem că faptele trebuiesc prezentate corect, fără exagerări retorice. Ar trebui poate evidenţiat şi eroismul altor "cătane" române din fosta armată habsburgică, ale căror fapte de arme sunt mai puțin cunoscute sau chiar cu totul ignorate de istoriografia românească. Scriitorii şi oamenii politici, aşa cum au fost George Bariţiu, George Coşbuc sau, mai recent, Valentin Borda şi Cristian Negrea, animaţi de patriotism, au prezentat, în conjucturi istorice diverse, vitejia ostaşilor români din Transilvania, în momente decisive ale istoriei universale, confruntându-se cu personalităţi istorice remarcabile, precum Napoleon Bonaparte, căruia i-au trezit admirația. Este rolul istoricilor de profesie, să verifice aceste afirmaţii, să le confirme sau să le infirme dacă este cazul şi să evidenţieze şi alte momente importante privind istoria militară a românilor transilvăneni, mai puţin sau deloc cunoscute publicului românesc.

 

 

[1] George Bariţiu, Istoria regimentului alu II. românescu granitiaru transilvanu, Brasiovu, 1874, p. 14-16.  George Coşbuc, Românii ţinând drumul lui Napoleon, în “Universul literar”, 1902, nr.13. E. Micu, Contribuţiuni la istoricul regimentului grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943, p. 79. Maria Muţiu, La participation des régiments des gardes-frontières roumains de Transylvanie et de Banat aux campagnes contre Napoléon, în "Revue roumaine d'histoire", nr.2/1970, p. 293. Carol Göllner, Regimentele grănicereşti din Transilvania, 1764-1851, Editura militară, Bucureşti, 1973, p.24-25. Corneliu Albu, Faţă îm faţă cu Napoleon pe puntea de la Arcole, în “Magazin Istoric”, 1973, nr. 11, p.85-86. Alexandru Bucur, Cornel Lupea, Ofiţerii români din Regimentul grăniceresc român de la Orlat, Sibiu, 2002, p. 23, Liviu Maior, Românii în armata habsburgică, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 67.

[2] K.k. Hauptmann J.B. Schels, Die Schlacht bei Arcole, am 15, 16 und 17 November 1796,  în “Oesterreichische Militärische Zeitschrift”, Zweiter Band,  Viertes Heft, Wien, 1829. pp. 35–103. Mémorial de Sainte-Hélène par le Cte.  de Las Cases, suivi par Napoléon dans l’exil par M.M. O’Méara  et Antomarchi, et de  l’Historique de la translation des restes mortels de l’Empereur Napoléon aux Invalides, Tome premier, Editeur Ernest Bourdin, Paris, 1842, p. 509. M. Reinhard,  Avec Bonaparte en Italie; d’après les lettres inédites de son aide de camp Joseph Sulkowski. Paris, 1946. Martin Boycott-Brown, The Road to Rivoli: Napoleon's First Campaign, Cassell & Co, London, 2001, pp.458-477.

[3] Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 50, Friedrich Wilhelm Ludwig, Großherzog von Baden: 1762 bis 1850 zweites Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment,  Wien, 1882 . Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46, Feldzeugmeister Geza Frh. Fejervary de Komplos-Keresztes. 1762 bis 1850 erstes Siebenbürger Romanen-Grenz-Infanterie-Regiment nr. 16,  Wien, 1890, p. 80 .

[4] Horia Vladimir Şerbănescu, Regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat: organizare, uniforme, echipament, armament. Partea I. 1762-1792, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”, Serie nouă, Nr. 3/2005, Bucureşti, 2005, p. 66-81.

[5] Carol Göllner, op. cit., p. 24-25.

[6] David Hollins, Austrian Frontier Troops. 1740-1798, Osprey, “Men-at-Arms”, nr. 413, Oxford, 2005, p. 20.

[7] Gunter Rothenberg, Arhiducele Carol şi armata austriacă 1792-1814, p.33.

[8] Horia Vladimir Şerbănescu, Regimentele grănicereşti din Transilvania şi Banat: organizare, uniforme, echipament, armament. Partea II. 1792-1815, în „Buletinul Muzeului Militar Naţional”, Serie nouă, Nr. 4/2006, Bucureşti, 2005, p. 181.

[9] Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46..., p. 80.

[10] Alexandru Bucur, Cornel Lupea, op. cit., p. 22-23.

[11] Mémorial de Sainte-Hélène, ou Journal ou se trouve consigné, jour par jour, ce qu’a dit et fait Napoléon durant dix-huit mois, par le Comte de Las Cases, Tome troisième, L’Imprimerie de H. Remy, Bruxelles, 1823, p.142. K.k. Hauptmann J.B. Schels, op. cit.,  pp. 35–103. Fr. Vanicek, Specialgeschichte der Militärgrenze aus Originalquellen und Quellenwerken geschöpft, Vol. IV, Kaiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdruckerei, Wien, 1875, p. 48-51. Philip Haythornwaite, Richard Hook, Napoleon’s Campaigns in Italy, Osprey, Men-at-Arms Series No. 257, London, p. 14-15. Martin Boycott-Brown, op. cit., p. 458 – 477,  

[12] George Bariţiu, op.cit., p.19, George Coşbuc, op. cit.  V. Bighigean - Poëmation de secunda legione Valachica, în Arhiva someșeană, 1926.  I.Moisil - Conștiința națională și eroismul grănicerilor români năsăudeni, în „Arhiva șomeșană”, 1938, nr.24, p.149-152. E. Micu, op. cit. Maria Muţiu, op. cit. , p. 293.C. Göllner, op. cit., p. , Corneliu Albu, op. cit., pp. 85-86. Valeriu Șotropa - Districtul grăniceresc năsăudean și locul său în lupta pentru progres social și libertate națională a românilor din Transilvania, Cluj-Napoca, 1975.

[13] George Coşbuc, op. cit.

[14] Adrian Onofreiu, Ion Bolovan,  Contribuţii documentare privind istoria regimentului grăniceresc năsăudean, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2012, p. 36 – 38. Mulţumesc dlui. Bogdan Briscu, care  ne-a semnalat această lucrare în care este publicat pentru prima dată, integral, manuscrisul lui Karl Klein, precum şi pentru analiza competentă şi de bun-simţ privind sursele care au stat la baza teoriei privind participarea grănicerilor transilvăneni români la luptele de la Arcole,din 15-17 noiembrie 1796.

[15] Ibidem, p. 36. Iată comparativ textul lui George Bariţiu: „...Trei dile intregi, dein diori pàna sér’a tardiu, batalionulu romanescu nu numai a respinsu cu neauditu curagiu si constantia tóte atacurile si asalturile franciloru, ci a si luatu in captivitate 350 dein ei. In acea batalia crunta si inversiunata capitanii Mehesiu et Nemesiu (totu romanu,dein famili’a transilvana a Nemesienilor) s’au distinsu intre toti cei-lalti oficiari, atàtu prin presenti’a loru de spiritu, càtu si prin incuragiarea ostasiloru in dulcea loru limba materna,strigandu-le in fie-care mmentu de crisa : "Nu ve lasati fetiori,odata si bine fetiori, inainte bravii mei,trageti bine, in carne baieti, dà pe mórte, nu crutià". In acelea trei dile au remasu dein batalionu, capitanulu Lange cu 45 fetiori ajunsera in captivitate ; dein cei raniti greu au moritu in càteva dile 260,si asia apararea podului a costatu viéti’a la 395 de osta ;i romani ! dara positiunea fu tienuta, podulu aparatu si armat’a imperiale salvata. Cei carii luptasera immediatu la capulu podului, au fostu stegariulu Reu, sergentulu Gavriilu si ductorulu (Führer) Hertzeg ce cetisórele loru, preste care francii n’au potutu trece cu nici unu pretiu...”, şi apoi textul lui Karl Klein: “...Cel de al doilea batalion român împreună cu un batalion croat aflat de asemenea la pod, au deschis acum un foc intens de bătaie, în urma căruia coloanele inamice au fost de două ori respinse. ...

 „Puşcaţi, puşcaţi Vitejilor” strigau însă ofiţerii batalionului şi o ploaie înspăimântătoare de plumbi i-au zdrobit pe grenadieri…

În această luptă glorioasă de trei zile au rămas morţi din ambele batalioane române căpitanul Wagner şi 135 oameni: căpitanii Clococean, Meheşi, Horvath, locotenenţii Schmidt şi Bob, apoi stegarul Rău au fost grav răniţi; căpitanul Lange şi 45 de oameni au căzut prizonieri; din 635 de răniţi grav şi uşor au murit după câteva zile căpitanul Clococean şi 259 de oameni, astfel că această luptă de trei zile a costat viaţa a 395 de grăniceri români, dar armata imperială a fost salvată de la încercuire...”.

[16]“K.u.K.” = „Kaiserlich und Königlich” –„Imperial şi regal” sau „Cezaro – crăiesc”, denumire purtată de unităţile armatei comune habsurgice  recrutate de pe tot cuprinsul imperiului. Pentru detalii privind organizarea armatei habsburgice, a se vedea şi, Vasile Dudaş, Voluntarii Marii Uniri, Editura „Augusta”, Timişoara, 1996, p.8.

[17] Ibidem, p. 25-26.

[18] Ibidem, p. 31.

[19] Mihai Georgiţă, Încă o istorie a regimentului de graniţă de la Năsăud (1), în „Arhiva Someşană”,Seria a III-a, nr. III, 2004, p. 417-437. Mihai Georgiţă, Încă o istorie a regimentului de graniţă de la Năsăud (1I), în „Arhiva Someşană”,Seria a III-a, nr. IV,  2005, p. 323-360.

[20] Adrian Onofreiu, Ion Bolovan,  op. cit.,  p. 109.

[21] Alexandru Bucur, Cornel Lupea, op. cit., p. 31.

[22] Adrian Onofreiu, Ion Bolovan,  op. cit.,  p. 105.

[23] Maximilian Maendl, Geschichte des K. und K. Infanterie-regiments nr. 51 , Verlag des Regiments, Klausenburg,1897-99, 494. Generalul Lipthay a făcut următoarea declaraţie: „... So haben den Söhne Siebenbürgens – gleich ihren Vorfahren – bewiesen, dass die schönen Soldatentugenden: “Tapferkeit und Todesmuth” in ihnen fortleben, gleich wie bei jenen Braven des alten Gyulai-Regiments, welche auf denselben Stätten einst den dauernden Ruhm des Regiments begründeten....”. Şi în traducere: „ Astfel, fiii Transilvaniei - ca şi strămoşii lor - au dovedit că virtuţile de buni soldaţi “curajul şi lipsa fricii de moarte” sunt încă vii, ca la acei oameni curajosi din vechiul Regiment Gyulai, fondat pe aceleaşi meleaguri care au dat faimă de durată regimentului.” .

[24] Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 50, ... . Gustav Ritter Amon von Treuenfest, Geschichte des k. k. Infanterie-Regimentes Nr. 46, ... p. 80 .

[25]Adrian Onofreiu, Ion Bolovan, op. cit. , p. 37.

[26] K.k. Hauptmann J.B. Schels, op. cit. , p. 35-103.

[27]Fr. Vanicek, Specialgeschichte der Militärgrenze aus Originalquellen und Quellenwerken geschöpft, Vol. I-IV, Kaiserlich-Königlichen Hof- und Staatsdruckerei, Wien, 1875.

[28] Ibidem, Vol. IV, p. 48-51.

[29] Andreas Graf Thürheim, Gedenkblätter aus der Kriegsgeschichte der K. K. Oesterreichischen Armee, Vol. I, Wien und Teschen, 1880, p. 303, 334.

[30] Ibidem, p. 339.

[31] Dr. J. H. Schwicker, Geschichte der Osterreichen Militärgrenze, Wien und Teschen,Verlag von Karl Prochasca, 1883, p. 283.

[32] Emil Micu, Contribuţiuni la istoricul Regimentului  grăniceresc întâi valah, Bucureşti, 1943, p. 28.

[33] Martin Boycott-Brown, The road to Rivoli. Napoleon's first campaign, Cassel & Co., London 2001.

[34] Maxilmilian  Mendl, op. cit., p. 493.

[35] Ibidem.

[36] K.k. Hauptmann J.B. Schels, op. cit., p. 35–103, Andreas Graf Thürheim, op. cit., p. 339,  Martin Boycott-Brown, op. cit., p.  463.

[37] Cristian Negrea, Un grup de soldaţi români l-au oprit pe Napoleon la Arcole, în “Historia”, Nr.  11/2009, p.

[38] Mémorial de Sainte-Hélène par le Cte.  de Las Cases, suivi par Napoléon dans l’exil par M.M. O’Méara  et Antomarchi, et de  l’Historique de la translation des restes mortels de l’Empereur Napoléon aux Invalides, Tome premier, Editeur Ernest Bourdin, Paris, 1842, p. 509.

[39] Informaţia apare în multe articole şi studii străine referitoare la acţiunea eroică a Reg. 51 „Spleny”, la Marengo, uneori şi sub forma „la Phalage infernale” sau, în italiană, „Brigata Infernale”, dar nu am reuşit să aflu sursa istorică a acesteia..