Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.