Vechimea familiei în societatea engleză interbelică (GALSWORTHY 1931)

<
(...)
- Ba nu; am avut o dădacă scoțiană. Ferse e un nume scoțian?
- Poate că la origine. Dar Ferse vine din Sussexul de vest, de undeva din munți - o familie veche.
- Dumneata gîndești că familiile vechi sînt bizare?
- Nu văd  de ce ar fi. Cînd într-o familie veche apare un caz de bizarerie, sare mai mult în ochi, în loc să treacă neobservat. Familiile vechi nu sînt închistate, ca oamenii de la țară.
(...)
- Unchiule, dumneata crezi că vechimea familiilor are importanță în sine?
- Ce înseamnă vechime? Într-un anume sens, toate familiile sînt la fel de vechi. Dar dacă te referi la o anumită calitate datorată împerecherii generațiilor în sînul aceleiași caste, ei bine, n-aș putea spune- există o anumită „rasare”, în sensul în care se poate aplica și la cîini și la cai; dar această trăsătură poate fi obținută în orice circumstanțe fizice favorabile - în depresiunile din preajma mării, de pildă; oriunde există condiții prielnice. O rasă bună generează o rasă bună - asta-i evident. Cunosc sate în nordul Italiei unde nu găsești o persoană de rang înalt; și toți sătenii sînt frumoși și rasați. Dar cîne vorba de progeniturile oamenilor de geniu sau ale celor ce dețin însușirile excepționale care împing oamenii în frunte - mi-e teamă că apare mai degrabă o distorsiune decît o simetrie. cel emai buine șanse le au poate familiile cu origine și tradiție militară sau navală; fizic robust și nu prea multă minte; dar cele din domeniile științei, legii, afacerilor, ajung la distorsiuni.  Nu! Direcția în care cred eu că „vechimea” familiilor are oarecare înrîurire este un mai cert simț al orientării pe care-l dobîndesc copiii lor pe măsură ce cresc, o tradiție statornicită, un obiectiv statornic; și poate că unele șanse mai favorabile pe piața matrimonială; și, în majoritatea cazurilor, se orientează spre și mai multă viață la țară, cu mai mult curaj în a-și însuși o linie proprie și mai multă experiență în adoptarea ei. Ceea ce se numește „rasă” la făpturile umane este mai curînd un atribut spiritual decît fizic. Felul cum gîndești și simți se datorește în cea mai mare parte tradiției, deprinderii și educației. Dar te plictisesc, draga mea.
- Nu, nu, unchiule; mă interesează teribil. Deci dumneata crezi în transmiterea, din generație în generație, a unei atitudini în fața vieții și nu a unor trăsături înnăscute.
- Da, dar aceste două noțiuni sînt foarte strîns îmbinate.
- Și crezi că „vechimea” se perimează și în curînd nu vom mai avea nimic de transmis?
- Mă întreb. tradiția este extrem de puternică și în țara aceasta există un întreg mecanism care o menține vie. Vezi tu, există o sumă de munci directoare care trebuie împlinite; și oamenii cei mai apți pentru asemenea munci sînt cei care, încă de mici copii, au avut experiență în a adopta o linie proprie, și au fost învățați să să nu facă paradă cu vorbe și să ducă lucrurile la îndeplinire pentru că asta-i datoria lor. Ei, de exemplu, conduc departamentele publice și cred că vor continua să le conducă. Dar în zilele noastre, justificarea privilegiului de clasă este să alergi să pici.
- Foarte mulți dintre ei întîi pică și pe urmă aleargă. (...)
>

SURSA
John Galsworthy, Iubirile lui Dinny Cherell, trad. A. Ralian, vol. I (În așteptare), ed. Miron, 1992, p. 135-136.

Serviciul militar pentru un intelectual din România interbelică (ELIADE 1935)

<
(...) Se hotărîse, tocmai atunci, să se întoarcă în țară și să-și facă armata. I-a scris lui Petru, aproape zece pagini mari despre dorința lui de a-și înțelege contemporanii. „A face armata așa cum trebuie făcută, nu cu proptelele și cu privilegiile intelectualilor. Poate voi înțelege acest straniu fenomen, pe care l-am observat în toate părțile pe unde am trecut: setea tineretului pentru esprit de corps, pentru disciplina militară, pentru viața dusă la extrem.” Lui Petru i s-a părut naivă această dorință. Vine rîndul tuturor mizeriilor umane, reflectase el atunci, de ce să le anticipezi?...
(...)
- Ei, ce-ai făcut cu milităria? îl întrebă Petru, puțin batjocoritor. Ți-a revelat vreo tehnică, vreo metafizică?... Acel esprit de corps, viața de turmă în uniforme, cu drept 'stîng și respectarea superiorului?....
- N-am avut noroc , răspunse cu jumătate de glas Alexandru. M-au copleșit protecțiile și acolo, în provincie. Nu m-au primit să dorm la regiment, cu șaizeci de popi  și tineri meseriași, camarazii mei... Dar am să-ți spun altădată...
Nădăjduia totuși că îl va întrerupe și îl va îndemna să i le spună acum. Avea serie întreagă de gînduri pe care nu știa cui să i le împărtășească. Se hotărîse să facă milităria într-un oraș depărtat, ca să poată cunoaște o viață aspră, impersonală, colectivă. Să se deștepte în zori pe un pat tare, să-și ia dușul într-un spălător înghețat, alături de alți 60 de tineri ca el, să facă marșuri și execiții istovitoare, să asculte de orice gradat. Se gîndea cu o stranie plăcere la toate acele ordine ridicule pe care va trebui să le execute. Se gîndea mai ales că îi vor putea comanda oameni fără nici o cultură, fără nici o valoare intelectuală. Ce voluptate, să asculți, să dispari în fața superiorului, să te pierzi într-un grup... Din nefericire, n-a cunoscut aproape nimic din toate acestea. În afară de exercițiile de la cazarmă, a trebuit să suporte aceeași viață civilă și mediocră de provincie. Aceeași bine cunoscută gazdă, aceeași odaie cu vaze de flori la fereastră, și, în cele din urmă, inevitabila iubire cu o domnișoară de familie bună...
(...)
>

SURSA
Mircea Eliade, Huliganii, ed. Rum-Irina, București, 1991, pp. 59, 61-62.

„Începuturile presei marine” (PĂVĂLOIU 1997)

 Mariana Păvăloiu, „Tomis”, Constanța, sep. 1997

Prima revistă dedicată marinarilor și problemelor navale a fost concepută în noiembrie 1896, la hotelul „Moldavia” din Galați și s-a născut în 3 august 1897 la Constanța.

Autorii erau tineri ofițeri entuziaști, care considerau o datorie proprie „să începem o agitație prin gazete, prin reviste, prin oameni politici (...) pentru a atrage atențiunea asupra noastră și a face să se dea acestei arme mijloacele care să o pună în stare de a face față împrejurărilor”. Pentru a-și face cunoscute ideile, ei au hotărât „să pună bazele unei reviste, la care încetul cu încetul se abonară mai toți ofițerii flotilei și care începea a apărea la Constanța, în august 1897, în tipografia Nicolaescu, sub numele „Marina, ziar pentru marina militară, comercială și de plăcere”. Redactor-șef a fost numit N. C. Fleva, civil, cunoscător al problemelor de marină. În primele patru luni, revista apare bilunar, pentru ca din ianuarie 1898 până-n august același an să fie  lunară. Primul număr poartă pe prima pagină articolul program, semnat de „Direcțiune”, articol din care spicuim: „În dorința de a da glas marinei române, am creat acest organ. De mult apărarea națională simte nevoia de a fi completată prin armarea atât fixă, cât și mobilă, a litoralului Mării Negre și a unei importante porțiuni a Dunării de Jos. (...) Va fi o tribună deschisă, la dispoziția tutuor acelora care, cu bunăvoință și loialitate, vor dori să servească interesele marinei”.

Și, într-adevăr, în cel 17 numere ce au apărut până în august 1897, când revista își încetează existența, s-a făcut o intensă propagandă pentru crearea unei marine militare și comerciale naționale, bine organizate și dotate la nivelul cuceririlor tehnice contemporane, pentru o marină puternică. Revista preconiza dezvoltarea marinei militare în același ritm cu marina comercială. Ilustrativ, în acest sens, este articolul semnat de Sembat Marinarul intitulat „Marina de război. Ce a fost, ce este și cum ar trebui să fie”, publicat în primul număr, paginile 2-3.

Spații largi a acordat revista proiectului de program pentru dotarea Marinei Militare Române, program nu numai modern.dar și îndrăzneț pentru acea dată și care, deși avea să fie realizat în parte și cu amendamente în timp, rămâne în istoria navală românească nucleu pe care aveau să fie elaborate celelalte programe din 1900, 1921, 1936 ș. a.

Cu prilejul discutării și votării noii Legi de organizare a Marinei Militare din 1898, coloanele revistei dau in extenso luările de cuvânt ale parlamentarilor. Majoritatea senatorilor și deputaților s-a pronunțat pentru ca proiectul să devină lege, considerând necesară dezvoltarea Marinei Militare Române. În motivația la proiectul de lege, susținută de generalul Berindei, ministrul de război, se arăta: „Marina de război este trebuincioasă pentru că ea va concura cu armata de uscat pentru apărarea țării. (...) de la 1886 nu s-a mai făcut nimic pentru marina noastră, nu s-a mai cumpărat nici un material”.

Cu ocazia discutării legii organizării Marinei Militare, ofițerii grupați în jurul revistei au dat unui deputat toate detaliile pentru a-i aduce amendamente, apoi îi oferă un album cu semnăturile lor în semn de recunoștință. Dar, în același timp, comandantul marinei descoperă organizația și o dizolvă.

La un an de la înființare, publicația își schimbă denumirea în „Revista marinei” și lansează un nou articol-program, intitulat „Către cititori”. Publicația nu și-a modificat numai titlul, ci și forma - mult mărită și bogat ilustrată. Dar, din păcate, acesta avea să fie ultimul număr. Dizolvarea organizației tinerilor ofițeri care editau revista a dus și la desființarea ei. S-a hotărât de către comanda marinei editarea unei reviste oficiale, care încep să apară din martie 1900 sub numele „Revista maritimă” și care va moșteni de la „Marina” fondurile; noua revistă nu va trăi decât un an. Amintim că aceasta a fost revista ce l-a consacrat pe tânărul locotenent Eugen Botez, care semnează cu pseudonimul Jean B.art

În apărarea independenței... („TOMIS” )

 ?, În apărarea independenței (...), „Tomis”, Constanța, 1987

Ne aflăm, grație remarcabilelor eforturi întreprinse de Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară din București, în fața unei noi și valoroase contribuții la dezvoltarea și afirmarea plenară a istoriografiei românești contemporane: cel de-al treilea volum din Istoria militară a poporului român.

Lucrarea tratează evenimentele a două secole de istorie militară, adică de istorie națională a poporului român, respectiv, perioada cuprinsă între anii 1550 și 1784, perioadă nu foarte limpede pentru istoria noastră și, în consecință, deloc ușor de elucidat, în esența ei.

E perioada pe care, reamintindu-ni-l pe Iorga, autorii o definesc, din chiar prefața volumului, drept „Secolul Unirii” și ”Secolul Reformelor”, iar bibliografia cuprinzând, pentru simpla enumerare a titlurilor lucrărilor cercetate, nu mai puțin de douăzeci de pagini, constituie o dovadă elocventă a efortului uriaș întreprins de autorii recent apărutei cărți, reprezentând, fiecare în parte, un nume de rezonanță în domeniul istoriografiei, unii dintre ei fiind de departe cei mai reputați specialiști în problemele pe care le abordează. 

Menționam și în recenzia la precedentul volum că istoria militară nu poate fi exclusiv militară. Mai întâi, fiindcă noi fiind așezați unde suntem, beneficiind de însemnate poziții strategice, de bogății ale solului și subsolului înnobilate prin truda statornică a brațelor și a minții, am fost nevoiți să cunoaștem războiul ca pe o parte importantă a istoriei, a existenței noastre. Nu putem, deci, judeca istoria românilor în afara fenomenului  militar defensiv, după cum nu putem înțelege complet nici unul din celelalte fenomene ale continuității noastre, fie le-a oprit sau le-a schimbat momentan direcția. Pe de altă parte, de vreme ce istoriografia noastră este încă departe de a-și fi îndeplinit angajamentul de a elabora o istorie națională, această istorie militară n-a putut beneficia de o atare istorie generală, n-a putut apela pentru aspectele nemilitare la elucidările ei. Așadar, pentru înțelegerea și definirea fenomenului militar, autorii au trebuit să îndrăznească ei înșiși a lansa idei, a trata probleme de ordin nemilitar. Și nu sunt puține cazurile în care acest al treilea volum de istorie militară a trebuit să suplinească volumul încă așteptat de istorie a României sau a românilor care i-ar fi putut înlesnea mult descifrarea celor două secole abordate. Deci, el poate fi, și este, de fapt, un locțiitor valoros al tratatului de istorie a României pentru perioada anului 1550-1784. Iar această istorie militară este una politică. Fiindcă, abordând problema complexă a „secolului unirii”, ea nu putea face abstracție de faptul că atitudinea marilor imperii a fost, indiferent de nuanțările legate de momentele diferite în care se afla evoluția acestora, una de categorică respingere a ideii recreării, de către români, a Daciei românești. Cititorul cărții poate deduce, cu ușurință, faptul că vrăjmașii momentani sau potențiali, de viitori, ai unității de neam și de țară au sesizat nașterea doctrinei „daco-românismului” înainte de a se fi afirmat ca atare. Și că s-au străduit s-o înăbușe recurgând la toate mijloacele care le stăteau în putință: diabolicele țesături diplomatice, intrigile „de cancelarie”, asasinate, acțiuni militare unilaterale sau conjugate.

Deosebit de merituos, pentru istoriografia noastră, se dovedește cel de-al șaptelea capitol al volumului, consacrat „războiului antiotoman al Țărilor Române din 1557-1662”. Desigur, problema abordată nu e cu totul nouă. Dar dacă în toate lucrările anterioare, accentul principal cădea asupra problemelor diplomatice, splendida expunere a evenimentelor militare în cadrul volumului de față nu numai că ne „obligă” să războiul românesc de apărare sau de eliberare, dar pune, într-o lumină nouă, înseși problemele diplomatice, diplomația nu rămâne doar o idee, doar o soluție teoretică, stearpă, ci e urmată, de fiecare dată, de necesara ripostă militară. Subliniind alinierea politico-militară a țărilor românești ale Moldovei, Transilvaniei și Țării Românești, importanța ei ca factor european, tratând, cu prioritate, gândirea și arta militară românească, autorii subliniază, în chip inspirat și pertinent, că românii s-au aflat în permanență și deplină consonanță cu arta militară a timpului lor, cu timpul lor în raport spațiul lor etno-istoric, cu problemele pe care le ridicau elementele „geopolitice”. Și au legat cuceririle teoriei, strategiei, armamentului de propriile lor tradiții.  Ei n-au privit elementul militar ca pe ceva rupt de viața lor. După cum nu puteau asimila din doctrinele militare ale timpului ceea ce relevau ele mai pregnant: ofensiva. Ei au studiat ceea ce considerau absolut necesar pentru apărarea pământului și ființei lor. Elementele de istorie militară continuă să puncteze major și anii de după 1662, când instaurarea regimului fanariot în Muntenia și Moldova și a regimului habsburgic în Transilvania au împiedicat, pentru o întreagă perioadă istorică, eforturile de formare a unei forțe militare de apărare moderne. Dar nici în aceste condiții vitrege, elementul militar nu a lipsit cu totul din viața românilor și meritul cărții este acela de a fi deslușit și definit ca atare, umplând acea nedreaptă „pată albă” pe care continua să o ocupe în istoriografia anterioară.

Autorul acestor rânduri nu și-a propus să facă un rezumat al cărții de mare valoare pe care o reprezintă noul volum din Istoria militară a poporului român. Se va mărgini, deci, să consemneze că, prin apariția sa, Centrul de Studii și Cercetări de Istorie Militară, reputatul colectiv al autorilor lucrării, al cărei coordonator este generalul locotenent, doctor în științe istorice Ilie Ceaușescu, și-au conjugat, încă o dată, eforturile consacrate luminării trecutului patriei, de educare a poporului român în spiritul dragostei față de țară, al credinței în viitorul strălucit la care-i dau dreptul legitim secolele și (...).